Somn liniștit
De fiecare dată cînd vine noaptea
vine și ea,
își despletește părul, se așază în
patul din tavan
de unde mă privește cu îngăduință
pînă crede că am adormit,
mă învelește cu ea, mă sărută,
mă întoarce pe toate părțile,
nu obosește,
noaptea nu se mai termină, deși
mușcăm amîndoi din ea
ca dintr-un măr, aruncăm cotorul
și o luăm de la capăt,
ea își despletește părul, se așază în
patul din tavan
de unde mă privește cu îndurare
pînă crede că mă poate
mușca fără să mă trezească,
nu se satură,
nu obosește,
noaptea începe de fiecare dată
cînd vine ea
cu părul despletit, rumenă ca un
măr
din care mușc,
și acum dormi liniștit cu ochii lipiți
de tavan
ca un poster cu Gina Lolobrigida,
cu părul despletit, coborînd din
patul din tavan
în patul meu plin de cotoare de
măr,
și de atunci, zorii de zi n-au mai
venit niciodată…
În orașul ăsta plin de necunoscuți
În ultima vreme, cînd ajung în
Gara de Nord, aud
prin ulucele streșinilor voci stranii
ca atunci cînd ploile curg direct
din ochii celor
care m-au privit cîndva,
și întreb pe primul om ieșit în cale,
mergînd pe Griviței
spre Bulevardul Carol,
l-ai văzut cumva pe Ioan Es Pop,
nu, nu l-am mai văzut de ceva
vreme de cînd a plecat,
a plecat, mai întreb,
așa se spune, cînd un om nu se
mai întoarce niciodată,
așa se spune, ziceți,
așa, și plec mai departe privind
prin poarta deschisă larg
spre locul unde acesta lucra,
ajungînd prin preajma statuii lui
Brăteanu,
întreb pe altcineva, dacă l-a mai
văzut în ultima vreme
pe Traian T stând pe terasa din
spatele fostului muzeu,
nu, nu l-am mai văzut,
a plecat și el,
da, a plecat și el,
și Alexandru a plecat, și Petru, și
Nino,
pe Dan Cristea îl văd stînd
pe fantoma unui scaun la o masă
fantomă, pe terasa fantomă,
bînd o rețetă dublă,
iar cînd ajung în Piața Romană, de
după sticla vitrinei
în care acum e o bancă, blocul în
care a stat MRP,
făcîndu-mi agitat cu mîna, îl văd
pe Ioan Flora,
îmi spune că nici el nu se va mai
întoarce,
da, nici el nu se va mai întoarce,
îmi răspunde cu trecător,
o fi bine acolo, îmi zic în barbă, de
nu vă mai întoarceți aici,
privesc înapoi spre Boema și
întreb
dacă Madi a mai trecut pe acolo,
nu, n-a mai trecut nici ea de mult
pe acolo,
nici Tudor Țopa, pe care, cînd l-am
văzut ultima dată,
era un fel de umbră a poetei,
nu, nici el, nici Zubi,
nimeni dintre cei cu care mă întîlneam
pe acolo
nu mai există,
și totuși întreb,
mai pot aștepta puțin pe aici, prin
preajmă,
va veni Ulici, să-mi dea o carte
despre Mitică și Hyperion,
nici Lulu nu mai vine, a plecat și el,
nimeni nu știe cum,
toți știm unde,
deci nu mai are rost să mai aștept,
nu, nu mai are nici un rost, nici
Boema
nu mai există, de pe ușa ei închisă
iese Pil
ca dintr-un tablou un cal alb pe o
cîmpie albă,
și caut cu privirea pe cineva care
să-mi spună
în ce lume mă aflu, în ce loc,
cine sunt oamenii ăștia pe care
nu-i mai cunosc,
și acolo îl văd pe Ioan Es
stînd în fața unei vodci ca în fața
unei icoane,
la masa lui se așază Ioan Flora
cu o altă rugăciune în față,
vine și Traian T, seamănă leit cu
ceilalți, lîngă el
vine Sandu,
întreb dacă va veni și Madi,
da, va veni și ea, împreună cu
umbra ei, Tudor,
și o să pot vorbi cu ei, întreb,
nu, nu o să poți vorbi cu ei,
pentru că ei se înțeleg doar între
ei numai cu vorbele lor
șoptite, așa cum face vîntul prin
ferestrele Casei Monteoru,
ca un cuib părăsit în care nu se
mai așază nicio pasăre,
bine, atunci, o să merg la
Vernescu,
să-l văd pe…,
pe cine să-l vezi, aud o vece
venind din locul viran
din spatele Hotelului Moxa,
pe Niki, zic,
a, da, pe Niki, repetă,
da, pe el,
se vede că nu ești de pe aici,
da, nu sunt de pe aici, de unde
v-ați dat seama,
îi cauți, văd, pe toți cei care au plecat,
nu e nimic rău în asta, zic, așa
fac de fiecare dată cînd cobor din
tren în Gara de Nord,
unde vîntul mătură peroanele de
pașii
celor care au plecat,
cine știe, poate că vreo unul dintre
ei
s-o fi întors pe străzile pe care
îi văd în memoria mea
ca pe niște plăcuțe albastre pe
care își vor scrie numele,
să știu pe unde merg, pe ce
stradă,
să nu mă rătăcesc în orașul ăsta
plin necunoscuți.
Biblioteca din Alexandria
În fiecare dimineață, în cartierul
Callimachi, într-un tei
din părculețul din spatele blocului
Marianei,
cîntă un corb nu
nevermore,
nevermore,
nevermore,
ci Kra-Kra, Kra-Kra, Kra-Kra,
fix la ora 6,
și asta nu din 1849,
nici din 1998, și
nici nu vreau să știu cînd nu-l voi
mai auzi cîntînd,
așa cum face în fiecare dimineața
fix la ora 6,
apoi toată ziua tace,
ciugulind iarba din parcul de la
Capătul lui Unu,
unde dorm boschetarii
ca niște morminte descoperite de
arheologi,
toată ziua sunt somnoros,
iar noaptea vopsesc penele corbului
cu ochii deschiși
citind din Edgar despre Annabel
Lee
și Ted despre Sylvia Plath,
privind trupul Marianei plin de
cărți
ca Biblioteca din Alexandria gata
să ia foc.
Năluca
E atît de frumos, încît aș vrea să ies
afară din mine
și să rămîn acolo pînă cînd se face
la fel de urît ca în mine,
în așa fel încît să nu mai am unde
fugi,
așa cum faci în vis cînd stai în
coșmar
ca într-un leagăn bătut de vînt,
e atît de frumos încît nu pot gîndi
așa,
rămîn uimit în chiar locul din care
privesc
cum mă prelungesc ca umbra
care-și ia adio de la soarele
care apune după o căpiță de fîn în
care dorm cosașii peste iarnă,
mi se spune că totul e doar o iluzie,
nimic altceva,
dar eu am locuit toată viața într-o
iluzie
la care privesc acum cu uimire
cum se risipește în apusul care nu
va mai fi răsărit niciodată,
și e atît de frumos, încît aș vrea să
mă întorc
în mine ca-ntr-o iluzie, speriat
ca un copil care urcă dealul și
coboară dincolo
om în toată puterea –
nu cred că poate fi ceva mai frumos
decît
ceea ce vezi în clipa în care totul
dispare
în tine ca într-un vis năluca trupului
tău.
Vreme de beție
Cînd plouă, cerul devine lichid
și Bacovia iese în oraș fără
umbrelă,
e vesel și nimeni nu-l vede că e trist
în țara lui plină de umor,
nimeni nu știe că se îndreaptă
spre nord
unde ploile sunt mai dese și
plumbul mult mai greu,
numai el vede sicriele ca pe niște
bărci în care
îndrăgostiți se iubesc ca pe
canalele din Veneția,
numai el aude cum cîntă barbar
femeia din burta clavirului,
în timp ce noi privim pe fereastră
ochiul imens prin care Dumnezeu
plînge
în timp ce femeile îi șterg lacrimile
născîndu-l pe Isus,
mîine cu toții vom fi la masa lui la
care
picurii de ploaie se vor face vinul
din care va bea numai el,
ascuns în husa unei viori,
iar noi ne vom face mangă într-o
bodegă
de la marginea lumii.