Rețeaua de relații dintre personajele care populează romanul lui Can Xue Dragostea în noul mileniu, o carte care s-a bucurat de o excelentă receptare în Occident și care se distinge prin arhitectura poveștii, este construită fără fisuri. În limba română, romanul a fost publicat în 2025, la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Luminiței Bălan, și păstrează cursivitatea, detașarea și forța cu care șuvoiul poveștii invadează interioarele lecturii. Într-o rețea de relații – dragostea este liantul în această construcție aparent fără pretenția verticalei, dar cu o remarcabilă capacitate de redare minuțioasă și veridică a orizontalei: „Și eu îl iubeam pe criminalul ăla de A Yuan. Venea deseori la cafeneaua noastră. Aici, la noi, este orașul iubirii [s.n.]. Gândiți-vă numai un pic, cum aș fi putut să nu mă îndrăgostesc de el în această atmosferă?“ (p. 345), rostește la un moment dat un personaj nesemnificativ și fără nume – nu se pune problema afluenței poveștilor într-una care să le asigure transferul spre marea confluență cu lectorul (ca în construcțiile dorice europene), ci expunerea tuturor, ca într-o serie de proze scurte (prin care s-a remarcat Can Xue) care au personaje comune, transcendente în raport cu spațiile unităților epice (capitole? povestiri?), dar și cu limitele imediatului, cel puțin prin numeroasele experiențe onirice care pigmentează demersul vădit etnometodologic al autoarei:
„Treptat, a intrat într-o stare de frenezie nebunească, în timp ce un gând nu-i dădea pace: mai bine i-ar fi tăiat mâinile nenorocitele alea de cătușe, mai bine să fi rămas fără mâini decât să moară pe scări, într-o ipostază atât de rușinoasă. Pe jumătate amețit, a inspirat aer adânc în piept și și-a tras mâinile cu putere…
Atunci a simțit că ți-a pierdut mâinile, dar și-a dobândit libertatea, Așadar, a urcat scările și s-a repezit spre celula lui, luminată de un bec slab. Anticipa deja cât de tare îi va înspăimânta pe cei trei colegi când se va înfățișa dinaintea lor așa, scăldat în sânge.
Când și-a coborât privirea asupra mâinilor, a băgat de seamă că erau la locul lor, cu cătușele prinse în continuare în jurul încheieturilor. De fapt, erau niște cătușe false, iar gardianul făcuse atâta tam-tam doar ca să-l sperie“. (pp. 230-231).
În redarea acestor mici episoade de ieșire din imediat, care sunt incluse în angrenajul faptic, nu există fisuri. Un întreg conglomerat de evenimente, ținând de factualitatea imediată și de cea a reveriilor sau viselor, continuând în subteranele ființei un fir director care lasă impresia că ar urma să fie redat prin tehnica narativă a fluxului conștiinței, făcând să iasă în prim-plan nu numai faptele, ci și contingentul. Există în această scriitură cu o puternică amprentă culturală și duioșie, dar și foarte multă ironie. Can Xue propune o lectură de suprafață, a factualului, și una de profunzime, asupra căreia insistă metalingvistic în vagi episoade:
„În tinerețe, doctorul Liu dusese o viață libertină dar, chiar și așa, nu și-a pierdut niciodată capul. Era genul greu de mulțumit, drept pentru care foarte curând s-a plictisit de traiul acela și și-a construit un alt mod de viață, care de astă dată, cel puțin la suprafață, se învârtea în jurul profesiei sale medicale. În realitate, însă, avea proiecte mult mai ample. Se transformase într-un tip sobru, autosuficient și însingurat.“ (p. 199).
Toate personajele au o asemenea viață dublă, imperceptibilă, toate sunt legate direct sau indirect de tradiția culturală (prin conexiunea cu mediul rural, care se estompează în anumite episoade) ori indirect (prin medicina tradițională, ori prin antichități), iar această tradiție este, de fapt, cea care permite evadarea (onirică) din realitatea sufocantă a cotidianului. Factualitatea lasă impresia ordonării fluxurilor, iar această redare a rețelei de relații și de fapte din imediat, care acaparează curgerea epică, are o amprentă etnometodologică.
Aplecarea asupra interacțiunilor dintre personajele în rețea face ca romanul să devină important și din perspectiva armăturii științifice a cunoașterii auctoriale. Din această perspectivă, cu interes de studiu asupra normelor, metodelor și strategiilor de acțiune/ interacțiune, i-a motivat de Harold Garfinkel și Aaron Cicourel, care au denumit orientarea etnometodologie sau sociologie cognitivă. Nu putem vorbi în cazul lui Can Xue doar despre finețea observației, ci mai ales despre rafinamentul cunoașterii. Exploatând în ficțiune acele fenomene (și ele interconenctate) care stau la baza amintitei orientări etnometodologice, adică stocul de cunoaștere, atitudinea „naturală“ a vieții cotidiene și practicile gândirii simțului comun, autoarea, un autodidact și un cunoscător al vieții în mediul industrial chinez, cu deschidere spre literatura occidentală prin limba engleză, propune o structură, cu propensiune spre orizontala arhitecturii romanești, verosimilă, consistentă, excelent articulată. Totuși, la această factualitate și detașare pe care le apreciază literatura postmodernă, fără a fi alimentată direct de ideologiile postmodernismului, ci de un fel „natural“ (etnometodologic și ficțional privind) de aplecare asupra redării comunului, scriitoarea chineză inserează fragmente prin care depășește imediatul faptic, deschizând o nouă și rodnică direcție de dezvoltare a parcursului epic.
Nu întâmplător Susan Sontag, cunoscuta scriitoare postmodernă americană și autoarea celebrului studiu Against interpretation, prin care se delimitează de perspectiva hermeneutică a interpretării în arte, mai ales în literatură, considera că spațiul cultural chinez trebuie să își exprime identitatea începând de la această scriitoare: „Dacă ar beneficia China de un singur laureat Nobel, ar fi numai Can Xue.“ Nu știu dacă proiecția Sontag, „new sensibility“, de factură postmodernă (tipică postmodernismului american din anii ’60), în care diferențele dintre high și low culture se estompează, ar fi calea cea mai potrivită de analiză a romanului Dragostea în noul mileniu. Și aceasta, pentru că fundația scriiturii lui Can Xue este solidă și, în ciuda opțiunii spre fragmentarism, bine ancorată într-o tradiție care nu exclude, ba chiar caută căile hermeneuticii, cel puțin în ceea ce privește adecvarea (culturală) a tehnicilor exegetice și a presupozițiilor privitoare la context. Trebuie luate în considerare două elemente fundamentale care definesc scriitura lui Can Xue, și care au motivare biografică. Mai întâi, fiică a unor intelectuali cu vederi de dreapta, trimiși în anii Revoluției Culturale la reformare prin muncă, tânăra a fost privată de educație și s-a instruit citind literatură occidentală. În al doilea rând, anii formării presupun cunoașterea mediului industrial chinez din interior, prin practicarea unor meserii precum cea de muncitoare în metalurgie și croitoreasă.
Revenind la tehnicile scriiturale, foca li zarea pe un personaj, de pildă Cuilan, tânăra văduvă cu care începe romanul, se stinge imediat ce autoarea îi urmărește parcursul iubitului ei, Wei Bo. Trecerea se produce brusc. Scoaterea din scenă a lui Cuilan nu este definitivă. Povestea ei va continua să lumineze sporadic alte întâmplări, cu alți protagoniști. O vom întâlni, de pildă, cea a evaluatorului de antichități You. Își va face loc și în povestea fostei iubite a lui Wei Bo, A Si. Va lumina și povestea polițistului Xiao He și nu va dispărea, ca amprentă factuală, din niciuna dintre poveștile întrețesute. Întărind că nu putem omite interpretarea hermeneutică, cea de care se despărțise cu câteva decenii în urmă Susan Sontag, în legăturile cu spațiul cultural chinez trimiterile la interioritate sunt frecvente: ultima dorință a bătrânului muribund de a se plimba în interiorul zidurilor antice ale orașului, interioritatea zidurilor care ascund o armură căutată de evaluatorul You ș.a. Locurile sunt bântuite de un duh al exteriorului, o stranietate a marginii se manifestă pretutindeni, o rătăcire în căutarea propriului interior – spre exemplu, povestea din copilăria lui Wei Bo, care nu își mai găsește rădăcinile pentru că urca în tren legat la ochi de tatăl său – sunt ipostaze prin care dragostea de la suprafața factualității e subminată de căutările profunde, motivate cultural. Nu corectitudinea politică, căreia i se supun benevol toate personajele – de la centrul Spa, din Apartamentele Camelia, pe de Calea Binhai, din centrul de detenție, de la clinică, de la fabrica de textile, de la fabrica de instrumente de măsură ori de la fabrica de săpun, este problematică în romanul Dragostea în noul mileniu, ci corectitudinea spirituală, în raport cu care se definește ex-centritatea. În raport cu această corectitudine spirituală se reconfigurează și spațiul carceral, și dragostea însăși, și vinile, ba chiar și scriitura. Vectorul de referință este orientat spre interior, cum însuși numele statului, Zhōnghuá, poartă în el interioritatea și vechimea spiritual Huaxia, a statelor centrale, dar și măreția înfloririi interioare, în înțeles confucian. O lectură a romanului Dragostea în noul mileniu ca scriere postmodernă l-ar văduvi de însăși esența lui. Mai degrabă etnometodologică (ca motivare culturală) decât postmodernă, scriitura lui Can Xue permite un adevărat periplu prin profunzimile unui spațiu cultural cel mai adesea perceput la suprafața factualității imediate.