Prin noul roman, Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric, tânăra prozatoare catalană Irene Solà, laureată a Premiului pentru Literatură al Uniunii Europene pentru precedentul roman, Eu cânt și muntele dansează, ambele publicate la Editura Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei, propune un rezumat al unei istorii locale redate într-o singură zi prin voci și experiențe ale unei singure familii, în care întâmplările și memoria se întrepătrund poetic într-o lucrare polifonică de un rafinament scriitural rarisim. Așadar, situați într-un prezent incert în planul narațiunii, la o fermă din Pirineii Catalani, din inima munților Les Guilleries descoperim o realitate în care planurile istorice se amestecă între ele, dar și cu fondul mitologic local. Les Guilleries sunt un cunoscut loc care adăpostise pe vremuri bandiți și tâlhari de drumuri, dar și refugiații din perioada diferitelor conflicte, inclusiv din perioada Războiului Civil Spaniol, și care continuă să conserve o realitate catalană tradițională, nealterată de schimbările la nivel politic și social. Nu se caracterizează prin înălțimi spectaculoase și se găsesc la nord de Barcelona, între orașele Vic și Girona, constituind un teritoriu împădurit aparte care, în ciuda situării în preajma rutelor comerciale, păstrează toate condițiile închiderii culturale. Spațiu al conservării, locul potențează scriitura cu substrat folcloric, redat în roman într-o frumusețe a limbii care necesită subliniată. Maestră a descrierii multiperspectivale, Irene Solà propune un roman fragmentar, dar aflat la o anumită temperatură textuală în care masa compactă a fragmentelor de text se topește și se amestecă într-un fond comun, alimentat de inconștientul colectiv al locului. Or, pentru redarea acestui inconștient colectiv, trebuie subliniate și calitatea scriiturii, dar și cea a traducerii, realizate de Jana Balacciu Matei, cea care tradusese probabil cea mai importantă lucrare a literaturii catalane contemporane, romanul Confiteor al lui Jaume Cabré.
Așadar, situați în plan narativ în ferma izolată Mas Clavell din Les Guilleries, unde mai multe femei sunt adunate în jurul muribundei Bernadetta, depănând după repere temporale incerte devenite nume de capitole: „Zorii“, „Dimineața“, „Amiaza“, „După-amiaza“, „Seara“ și „Noaptea“, asistăm la expunerea unei istorii de familie împletite pe firul pactului cu diavolul încheiat de o strămoașă îndepărtată, Joana, care a ales în miezul unor vremuri nedefinite să facă această înțelegere pentru a cunoaște dragostea. În urma pactului, care se derulează simplu, în chiar actul urinării care consfințește ruptura de cele sfinte, cu Sarsailă luând forma unui taur negru, Joana se mărită cu moștenitorul casei Clavell:
„Joana l-a văzut când se scutura de picăturile de pișat. Între pomi, Întâi ochii. Că scânteiau. Apoi pata, care erau gâtul gros, cocoașa, spinarea. Și-apoi taurul. Că taur era. Uriaș. Negru tot, mai negru decât lucrul cel mai negru. Negre coarnele, neagră carnea din ochi, negre genele, negre botul plin de bale, fruntea numai vârtejuri, gâtul vânos, picioarele, copitele, burta, șalele, boașele; negre. Atât de negre, că noaptea părea luminoasă. Și venea spre ea. Îi lucea pielea, parc-ar fi fost apă. Scotea aburi pe gură, puturoși, de parcă apa ar fi fost murdară și stătută. O duhoare vie, înțepătoare. Joana a dat drumul poalelor și s-a ridicat. Taurul a-ntrebat, c-un glas mai dulce și mai melancolic decât ar fi putut să-și închipuie. «Ce dorești, tu, copilă?» Ca o păsărea ciripind, Joana i-a răspuns, «Vreau un bărbat întreg», a zis, «să fie moștenitor, să aibă ceva pământ și-un acoperiș deasupra capului». Sarsailă a acceptat târgul. Sufletul Joanei în schimbul căsătoriei. Și a plecat, sub o lună subțire, să caute vreo vacă. A doua zi, Bernadí Clavell a cerut-o de nevastă“. (p. 17)
Rare sunt operele în care nu intriga în sine, ci inserția intrigii atrage și coagulează povestea derulată pe pânza dimensionată de cele șase momente ale zilei. Irene Solà reușește să surprindă mai degrabă o manieră, o convingere în puterea credințelor care modelează cauzal și pune în mișcare osia lumii – similar o făcuse Gabriel García Márquez în romanul Un veac de singurătate prin adiția naturală a fantasticului –, decât faptul palpabil de la care începând lucrurile iau o anumită întorsătură. Prin urmare nu o logică de tip cartezian modelează masa textuală amorfă, ci o presupusă cauzalitate fantastică dă frâu liber acțiunii, blestemului, stării de voyance, fără putința ieșirii din predeterminarea locului, de sub incidența acestei cauzalități care declanșează un arbore de acțiuni, un algoritm (irațional) de fapte și secole de istorie mare prăbușite peste masivul catalan și peste ferma Mas Clavell.
Într-un asemenea cadru motivat de o logică irațională, în care fantasticul este lipit de real, incapabil de separat precum fețele aceleiași foi de hârtie, motivările fals carteziene de tipul descoperirii imperfecțiunii bărbatului adus în urma pactului, declanșării blestemului, atragerii în consecință a handicapului (în înțelesul de lipsă de natură fizică, rațională, psihosocială, sau de lipsă a numelui, în cazul copilului născut la închisoare) aplicabile tuturor celor din casa Clavell, schimbările de planuri, amestecul păstos al textului în care se inserează, în factualitatea zilei, amintirile expuse după logica inconștientului colectiv modelator – lasă senzația unui joc suprarealist. În fapt, nu impulsuri suprarealiste o determină pe Irene Solà să motiveze un anumit parcurs naratologic, ci imersiunea în convingerile, credințele, miturile unui areal care nu rămâne restrâns la masivul Les Guilleries, ci se extinde în sud până în Barcelona, iar în nord – nord-est până la Figueres, ba chiar până la Castelló d’Empúries și Roses, lână mare. Pe aceste coordonate ale spațiului catalan, recuperând rețete, mituri, obiceiuri medievale catalane, cum ar fi ritualul cununiei ilustrat prin ceea ce se petrece între Margarida Clavell cu Francesc Llobera – imaginea ficțională a brigandului catalan Joan Sala i Ferrer (1594-1634), supranumit Serrallonga –, prozatoarea construiește o poveste a ideilor și credințelor zonei, o istorie încărcată în egală măsură de scene naturaliste de o cruzime neimaginată și de ipostaze de un comic situațional aparte. Practic, fragmente de istorie frământată a regiunii, văzute prin lentilele personajelor feminine care se închid sau se deschid, care primesc cu încrâncenare sau ușurătate tăvălugul factual motivat fantastic, determină o paletă diferită de reacții, de proiecții, de poziționări. Temele și motivele literare sunt cele care sapă în conglomeratul textual pentru a lăsa să curgă povestea, iar această poveste, exploatând maternitatea și influența religiei asupra regiunii, expune un bazin hidrografic atipic, bogat, cu șuvoaie repezi vărsându-se în lacul rece și relativ calm al zilei textuale redate.
Suprarealist în acest text apare și amestecul de figuri, de personaje vii sau plecate de mult din această lume, de inserții ale fantasticului în chipuri pe care le modelase inconștientul colectiv – diavolul ia formă de taur, de țap, de pisică, prinde chip uman și se pierde în aceste povești întretăiate printre oameni, cel mai adesea păcălit de femei și făcându-le să sufere în chinul realității contingente –, iar felul în care imediatul arestării Margaridei de supușii viceregelui se transformă în coborârea în iad nu presupune în povestea Irenei Solà trecerea vreunui prag textual în redarea formelor în care conștientul și inconștientul se amestecă în vremuri constrângătoare.
Un flux și o logică a acestui inconștient alimentat de cultura locului, sunt cele care diferențiază în primul rând textul prozatoarei de celelalte romane (în ciuda faptului că ambiția ei este de a cuprinde totul, istoria, geografia, limba, obiceiurile, miturile locului într-un singur text, cum Jaume Cabré se ambiționase să cuprindă cunoașterea în Confiteor), iar apoi poetica scriiturii, orchestrația măiastră a tuturor vocilor, calitatea și frumusețea textului, cu încăpățânare redat ca mulțime de obiecte, stări, fapte, însușiri, posibilități, întâmplări, mituri, rețete, contingențe, trăiri. Enumerația ca figură de stil fundamentală – totul se rezumă la liste palpabile de potențialități sau actualizări –, totodată ca procedeu artistic în măsură să redea prin expresivitatea abundenței, detaliilor, expune demonicul ascuns, urâțenia din fantasticul grotesc al lui Bosch sau din subteranele iadului vizitat de Goya și și de nefericita Margarida.
A reda locul cu specificul său, săpând până în adâncurile pestilențiale ale memoriei și faptelor ireprobabile pe care s-a clădit, pentru a descoperi același univers grotesc născut din imaginația exuberantă a scriitoarei, din trăirea experienței lecturii, cunoașterii adâncimilor inumane ale omului tinzând în mai mare sau mai mică măsură să se elibereze de toate aceste porniri, și a ajunge la ipostaze ale demonicului înfățișate de Bosch ori de Goya înseamnă calitate scriiturală remarcabilă. În plus, odată ce umorul modelează și îndepărtează orizontul atroce al întunericului cunoașterii, reliefând năzuințe moralizatoare precum în cazul celor doi mari pictori, romanul câștigă în greutate. Printre figurile feminine deformate de istorie și de credințe se zărește vaga licărire de speranță, care nuanțează profiluri și direcții. Separă între ele siluetele negre ale istoriei inumane.