Chestiunea disciplinelor academice de studiu poate fi socotită una din perimetrul istoriei și condiției educației. Ultimele decenii au acordat acestei teme un spațiu privilegiat pe fondul prăbușirii statului totalitar și a dictaturii ideologice de extremă stângă și al înlocuirii acestui stat cu o democrație pluripartinică. Orientarea în alte direcții decât cele manipulatorii ale trecutului ceaușist era cu atât mai mult cerută, cu cât ultimii treizeci și cinci de ani au adus în prim-plan și o revoluție a tehnologiei care a marcat profund ansamblul social, înzestrându-l, spre uz cotidian, cu computere, telefonie mobilă, televiziune prin satelit, cu internet și, pe baza lui, cu noile media, cu rețele sociale de comunicare de tot mai mare impact (facebook, instagram, tiktok, telegram). De aceea, în aulele academice, dar și în presa scrisă ori audiovizuală, dezbaterile privind necesara reformare a educației au fost, practic, din anii 1990 încoace, neîncetate și au presupus pași concreți, precum reducerea duratei studiilor universitare, libera circulație a dascălilor și discipolilor în cadrul UE și cu finanțări din programele acesteia, deschiderea piețelor academice occidentale pentru studenții din Europa răsăriteană, brain drain-ul aferent etc.
Pe acest fond provocator, cartea lui Ionuț Costea despre Biografia unei discipline universitare. Istoria istoriografiei la Universitatea din Cluj vine oportun, chiar dacă, aparent, dezbătând o chestiune aflată la mare distanță de concretețea provocărilor evocate mai sus, pare să vizeze o chestiune mai curând specială, „de nișă“. În fapt însă, a vedea cum, în plin stalinism și apoi în deceniile următoare, ba de liberalizare limitată, ba de restalinizare cu accente ultranaționaliste xenofobe, și-a făcut loc în curricula universitară o disciplină vizând scrisul despre trecut, modurile și calitatea acestuia, este o operațiune de o importanță deloc secundară. Autorul are deplină îndreptățire să se intereseze de statutul unei discipline cheie în pregătirea profesorilor, dar mai ales a practicanților meseriei de istoric. A nu ști să descifrezi, dincolo de ceea ce textul analizat spune, cine l-a scris și de ce, de pe care poziții anume, în ce împrejurări, cât credit poți să îi acorzi, precum și alte lucruri de mare importanță (ce orizont intelectual avea, când anume l-a scris, ce „tace“ și ce „spune“ etc.) înseamnă să rămâi la o lectură diletantă, atât a izvoarelor, cât și a comentariilor pe seama acestora. Printre multiplele cursuri puse la dispoziția studentului într-o Facultate de Istorie, cel de istoria istoriografiei rămâne, de aceea, unul de căpătâi.
El însuși produsul școlii de profil a universității clujene, Ionuț Costea întreprinde o investigație ce îmbină explorările de arhivă cu mărturiile unor absolvenți de ieri și de azi ai cursului în cauză. Inițiat de Ioachim Crăciun, dus mai departe, cu pasiune și cu abilitate, de Ștefan Pascu, preluat și afirmat în mod strălucit de Pompiliu Teodor, respectivul periplu prin opera proeminentă a istoricilor străini și români, de la Herodot încoace, separat, de la o vreme, în „istoria istoriografiei universale“ și în cea românească, a creat o arie specifică de cercetare savantă, specialiști recunoscuți și, în orice caz, cititori statornici, pe deplin avizați, în domeniu.
Istoricul nu își dezminte vocația nici cu acest prilej, după ce și-a dovedit-o atât prin cercetarea sa referitoare la nobilimea ardeleană din modernitatea timpurie (Solam virtutem et nomem bonum: nobilitate, etnie, regionalism în Transilvania Princiară (sec. XVII), 2005), cât și mai apoi, prin sintezele colective de istoria Transilvaniei. Discipol al lui Pompiliu Teodor, el își onorează maestrul nu prin elogii postume de efect retoric, ci printr-o scrupuloasă analiză – căreia îi produce și documentele – menită să sublinieze meritele de mare dascăl, dar și de istoric de anvergură ale acestuia. Contextul constrângător al epocii nu este trecut cu vederea: „P. Teodor s-a angajat într-o «ordine» conformistă, singura de altfel legitimatoare pentru exercitarea «meseriei de istoric» în epocă. Balansul între erudiție/ profesionalism și compromis și pactizare cu regimul a fost sintetizat într-o formulă sapiențială, expresivă, de către P. Teodor: «lumea prin care am înotat»“. Dar atmosfera de restricții a acelor ani nu împiedică reliefarea altor trăsături, proprii protagonistului narațiunii evocatoare: „Accentul pus pe metodele noi de cercetare istoriografică dezvăluie un interes manifest pentru structurarea direcțiilor de cercetare istorică profilate atât în mediul istoriografic francez, cât și în cel anglo-saxon“. Și, de altfel, „Profesorul investiga și interesul manifest al istoricilor pentru dialogul cu științele umaniste și sociale, cu filosofia istoriei («pesimism și optimism istoric, impactul structuralist»), relația dintre «psihanaliză și istorie», a direcției istoriografice conturată sub numele de «Noua istorie»“.
Ar fi meritat, poate, o subliniere a capacității personale a lui Pompiliu Teodor de a țese prin abordările sale, cu aporturi înnoitoare de limbaj cosmopolit, dar și prin altitudinea ideatică și desprinderea de contextul istoric obsesiv, presant, o atmosferă de elevație profesională și cărturărească în care era neîntrecut. Altminteri, prin deschiderile sale, cartea lui Ionuț Costea redeschide problema școlilor științifice regionale (Cluj, București și Iași), clarifică pașii făcuți în depășirea proletcultismului și stabilirea unui nivel de exigență academică redutabil în anii 1964 – 1989, precum și meritele dascălilor care au efectuat, pășind grațios pe sub privirile cenzurii ideologice, aceste mișcări de balet semnificative.