Iată aceste trei niveluri sufletești în funcție de care ne definim și în absența cărora ființa noastră nici nu ar mai avea sens. Ce fel de om este acela care nu se bucură de nimic, căruia nu-i place nimic și care măcar o dată în viață nu a murmurat: sunt fericit? Nu e om și, ironia soartei, deși nu cunoaște aceste stări, nu le cunoaște nici opusele. Un om care nu se bucură nu știe nici ce-i tristețea. Un om căruia nu-i place nimic de fapt nu cunoaște nici ce-i neplăcerea, dezgustul, chiar scârba. Dar să le analizăm în parte.
Plăcerea este tot ce poate fi mai inconsistent. Este o stare foarte trecătoare, acum e și după câteva minute nu mai e nimic. Un pahar de vin, o aventură erotică, un meci de fotbal în care câștigă echipa favorită, acestea furnizează plăcere, iar personajul care le străbate se simte satisfăcut și, culmea, mai și spune că nu a trăit de pomană. Remarca lui finală e chiar demnă de reținut fiindcă, într-adevăr, exprimă o mare imbecilitate. Dar să nu fim răi. Asta caracterizează plăcerea: faptul că foarte repede coboară în bezna uitării. Așa că ce urmează? Bucuria. Aici lucrurile se complică. Un om bucuros a depășit stadiul plăcerii. Ceea ce-i place nu mai este o simplă satisfacție a simțurilor, o explozie orgasmică, un țipăt de triumf, ceea ce i-a plăcut îi furnizează un anume sentiment care are efect asupra ființei sale un timp mai îndelungat. Cu alte cuvinte, bucuria nu trece de pe o zi pe alta. Nici nu te ține, să zicem, o săptămână, dar cel puțin are calitatea de-a te scoate din coșmarul cotidian pe care prin plăceri l-ai anesteziat cât de cât. Te scoate atât cât poate ea, bucuria. Nu-i cere mai mult că-ți va întoarce repede spatele. Ați văzut oameni bucuroși care din senin, fără nici o explicație, se întristează? Ce li s-a întâmplat? Nu li s-a întâmplat nimic și nici ei nu pot înțelege cum li s-a modificat starea sufletească, dar asta-i realitatea, nu alta! Un om bucuros ajunge, hodoronc tronc, un om trist fiindcă nici bucuria nu are puterea să-l țină multă vreme la suprafață. Dacă plăcerea te străbate ca un fulger pentru a lăsa apoi noaptea și mai densă, bucuria e ca un opaiț sau ca o candelă care rezistă cât poate în aceeași noapte neagră.
Așa că am ajuns în fața fericirii. Aici situația se schimbă radical. Un om care are curajul să spună că e fericit trebuie privit cu mare atenție. Parcă nu mai e om ca noi toți. Ceva l-a scos din rândul oamenilor obișnuiți și i-a conferit o dimensiune suplimentară. Da, aceia dintre noi care trăiesc doar la nivelul plăcerii și eventual al bucuriei, sunt până la urmă ființe obișnuite. Toată viața e formată din plusuri și minusuri, din urcușuri și coborâșuri, aceasta până când vine oboseala și am da orice ca să ieșim din această dispută. Am o plăcere acum, dar se duce repede și mă lasă cum eram. Dacă repet experiența voi observa că plăcerea nu mai e ca prima dată. Ceea ce reprezintă un mare pericol. Deoarece prin repetarea plăcerilor acestea se diluează și te aruncă în brațele plictiselii și ale lehamitei. De aici și până la comiterea unor acte nebunești nu-i decât un pas. Ca să guști cu adevărat plăcerea trebuia să ți-o îngădui din ce în ce mai rar. Atunci plăcerea creează bucurie care duce pe nesimțite spre conturarea fericirii. Da, fericirea… Am ajuns unde trebuie. Fericirea poate fi ceva constant. Cu mici umbriri, ea te poate ține o viață fiindcă dă sens vieții. Dacă opusul plăcerii e scârba, al bucuriei, tristețea, atunci cel al fericirii nu va fi nefericirea, ci melancolia. Oamenii care, fericiți odată, prin cine știe ce accident au pierdut starea de grație, sunt aruncați într-o direcție opusă, dar care nu are nicio legătură cu dezgustul sau tristețea, ci ajung să cunoască o altă stare care developează în negativ plenitudinea anterioară. Până la urmă este chiar diferența dintre gol și plin, fiindcă în termeni teologici golul este apofază. Kenoza christică este cea mai sugestivă expresie a apofazei. Așa zisa neputință a Domnului nu-i arată slăbiciunea, ci exprimă tocmai abisul metafizic care va face apoi Învierea și mai convingătoare. De aceea, fericirea nu mai e o simplă stare psihică, ci are rezonanță spirituală. Este cel mai mult apropiată de contrariul ei. Pe fața omului nefericit se pot citi semnele fericirii pierdute, după cum pe fața fericitului sunt acele trăsături de condei care vestesc înserarea. De fapt, omul fericit și omul nefericit sunt frați gemeni. Ei se întâlnesc acolo, la linia orizontului, când soarele scapătă și începe să se înalțe Luceafărul. Este ceva superb, indescriptibil, din care fiecare înțelege ce vrea, dar nici unul nu rămâne indiferent. Unii dintre noi afirmă într-un mod naiv că le „place“ ce văd. Nimic mai înduioșător! Iată cum extremele se întâlnesc. Naivului îi „place“ ceva care-i cu mult peste plăcere și bucurie. Dar să ne mulțumim și cu atât. E singura revanșă pe care ne-o putem lua asupra unei vieți robotizate și idiotizate…