1.
Cu mai bine de jumătate de secol în urmă, un reputat lingvist român (și, totodată, un filolog clasicist remarcabil), Sorin Stati, atrăgea atenția asupra preocupărilor pe care le au (sau ar trebui să le aibă) lingviștii veritabili, ridicându-se împotriva credinței nespecialiștilor cu privire la adevărata sarcină a celor dintâi. Stati pornea de la următoarea constatare: „[R]ealitatea este că publicul acceptă să învețe de la lingvist un singur lucru: să vorbească corect, adică să spună epocă, și nu iepocă, ei vin, și nu ei vine, în orice caz, și nu ori în ce caz – ceva care ține de bunele maniere, ca și utilizarea corectă a cuțitului și furculiței la masă. Că elaborarea unor îndreptare de bună-cuviință lingvistică, în genul tabelelor franțuzești «Ne dites pas…, mais dites…», este singura activitate stimabilă a lingviștilor o dovedește și reacția generală, la refuzul specialistului în corectitudine de a da, în anumite cazuri, verdicte. Lingvistul care spune: «Aveți voie să ziceți și așa, și așa» sau «Forma x concurează forma y și nu se știe care va învinge până la urmă» este taxat de incompetent.“ (S. Stati, Douăzeci de scrisori despre limbaj, Editura Științifică, București, 1973, pp. 46.)
De fapt, lingviștii „de meserie“ se ocupă de multe alte chestiuni. După cum arată Stati în continuare, aria de cuprindere a lingvisticii este mai mare decât se crede de obicei, iar rolul acestei științe s-a diversificat de la o vreme încolo: „Oricât de nobilă ar fi misiunea lingvistului de a plivi grădina limbii de buruienile formelor incorecte (această metaforă horticolă este tradițională), e bine să se știe că el se mișcă și în alte sfere de preocupări și că acestea se înmulțesc în actuala perioadă de fierbere. Astăzi ambițiile lingvistului depășesc, cu mult și în multe sensuri, grija de a edicta reguli.“ (ibid., pp. 46-47).
Pe această linie, este bine să reamintim că, încă din 1929, Henri Frei, în La grammaire des fautes, ținea să facă o radicală deosebire între „gramatician“ și „lingvist“, convins fiind că „regula gramaticală“ nu are nimic în comun cu „legea lingvistică“. Reluând o distincție a vechilor greci, el aprecia că prima ar fi convențională (thesei), iar a doua ar fi naturală (physei). În opinia sa, activitatea gramaticianului este similară celei a legislatorului (căci ambii prescriu și codifică numai ceea ce trebuie să fie), după cum activitatea lingvistului aduce mult cu aceea a sociologului (întrucât amândoi constată și înregistrează, pur și simplu, faptele). Din acest motiv, o gramatică normativă nu are cum să fie un tratat de lingvistică. Generalizând, autorul ajungea astfel la opoziția dintre „științele normative“ și „științele constatative“. (vezi H. Frei, La grammaire des fautes, Presses Universitaires de Rennes, 2011, pp. 23-25.)
Dar a distinge (conceptual) nu înseamnă a separa (fizic). Gramaticianul și lingvistul (în accepțiile date de Henri Frei) pot coexista în aceeași persoană, în funcție de sarcina asumată. Și gramaticianul este tot un lingvist, doar că atitudinea sa față de limbă este una diferită. Altminteri, după cum scria Eugeniu Coșeriu în 1955 (într-un studiu despre pluralul numelor proprii): „În lingvistică (în afară de domeniul gramaticii normative, care este o disciplină colaterală), nu este loc pentru niciun fel de «trebuie să fie».“ (E. Coșeriu, Teoria limbajului și lingvistica generală, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 271). Totuși, în conformitate cu „principiul utilității sociale“ (promovat de același Coșeriu), lingvistul are și obligația de a răspunde neliniștilor vorbitorilor în legătură cu acest „trebuie să fie“. Așa se explică nașterea deontologiei (sau a eticii) limbajului.
Analogia la care a recurs Sorin Stati merită extinsă aici, din necesități didactice. Lingvistul modern („constatativ“) poate fi comparat cu un naturalist care observă și înregistrează toate vietățile și le recunoaște tuturor dreptul la viață. Lingvistul normativ („gramaticianul“), căutând să realizeze idealul de limbă literară, seamănă însă cu cei care (înainte chiar ca Darwin să-și fi publicat opera capitală în 1859)se străduiau să obțină rase de animale domestice sau de păsări „îmbunătățite“ (de porumbei, bunăoară) prin încrucișarea speciilor deja existente. Cam așa se întâmplă și cu desăvârșirea limbii literare: se rețin pentru specia „îmbunătățită“ trăsăturile și elementele considerate cele mai potrivite pentru respectivul proiect. Uneori, lingvistul implicat în procesul normativ este nevoit să facă, la rându-i, sacrificii, la fel cum făceau cândva unii oameni de cultură (de pildă, C. Negruzzi, când accepta argumentele lui I. Heliade-Rădulescu, consimțind, de exemplu, să nu mai scrie hier, ci fier, deoarece substantivul acesta provine din lat. ferrum ș.a.m.d.).
2.
Articolul meu recentLimba de acasă și limba literară (din „România literară“, nr. 13/2025, p. 18) se încheia tocmai cu o referire la „sacrificiile“ pe care se cuvine să le facă și lingviștii (normativi) câteodată în relație cu „limba de acasă“. Promiteam atunci că voi reveni asupra temei, pentru a da și exemple de lingviști, nu doar de scriitori. Ca să previn eventuale neînțelegeri, subliniez că va fi vorba numai de fapte strict lingvistice, și nu de aspecte teoretice. Nu am de gând să tratez despre „sacrificiile“ făcute (în maniera lui Platon) de savanți ca L. Bloomfield (care a eliminat „semnificația“ din lingvistică) și L. Hjelmslev (care a exclus „substanța“din lingvistică) din dorința lor de a rămâne pe deplin fideli concepțiilor științifice asumate. La fel ca data trecută, voi înfățișa acum un mic studiu de caz.
În limba lui de acasă, Sextil Pușcariu (născut la Brașov în 1877) nu avea cuvântul cireașă, ci o variantă (regională) mai rară a acestuia, și anume cerașă. O dovedește încă de la început și preferința lingvistului pentru alegerea termenului cerașă ca „intrare“ lexicografică în dicționarul său etimologic de tinerețe (Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache…, Heidelberg, 1905, pp. 28-29). În plus, dincolo de o implicită valoare afectivă, se vede că varianta cerașă prezenta pentru Pușcariu și o valoare științifică aparte. Într-un studiu din 1910, Probleme nouă în cercetările lingvistice (partea I), specialistul ardelean scria așa: „Chiar și elementele latine apar uneori în limba românească subt două forme diferite. Citez numai două exemple: alături de forma generală staul, găsim în nord-vestul teritoriului daco-român forma staur; alături de forma cireașă, [de] pe întreg teritoriul dacoromân (tot așa la aromâni cireașă, la megleniți cireșcă), avem într-o regiune mică din sud-estul Transilvaniei, de la Brașov până la Sighișoara și la Vama Buzăului, formele cerașă. Este evident că aceste forme duble se reduc la forme duble străvechi și staul derivă din stablum (atestat în Apendicele lui Probus), pe când staur trebuie redus la stabulum; tot astfel,cireașă derivă din forma ceresia (Schuchardt, Vok., I, 192, răspândită pe întreg teritoriul roman și, probabil, și la slavi), pe când cerașă se reduce la forma cerasia (care nu-i reprezentată decât la albanezi și în Italia de sud, până la Roma).“ (vezi S. Pușcariu, Cercetări și studii, Editura Minerva, București, 1974, pp. 37-38.)
Aceste exemple l-au stimulat pe Sextil Pușcariu să lanseze imediat o ipoteză seducătoare (dar prea puțin probabilă): „Dacă ținem seamă că stablum și ceresia erau formele cele corecte populare, pe când stabulum și cerasia erau formele literare, poate avem drept să presupunem că la romanizarea Daciei autoritățile au avut o parte însemnată și impuneau populațiunei autohtone limba oficialilor, care, pe vremea aceasta, era cea clasică.“ (ibid., p. 38). Vasăzică, în viziunea lui Pușcariu, cerașă trăda o origine mai nobilă decât cireașă. Cu toate acestea, mulțumindu-se să înregistreze forma cu pricina (ca variantă) în Dicționarul Academiei (DA), în tomul alcătuit sub conducerea sa, Pușcariu n-a căutat deloc să și impună varianta cerașă (ca fiind mai „corectă“ sau la fel de „corectă“) în norma limbii române literare (vezi, de pildă, S. Pușcariu, T. Naum, Îndreptar și vocabular ortografic…[1932], Ediția aV-a, Editura „Cartea Românească“, București, 1946, p. 97, s.v. cireașă).
3.
Cu cele de mai sus în minte, să reexaminăm o problemă discutată anterior. Am argumentat într-un alt articol, Despre corectitudinea exprimării (dinspre DOOM3), publicat în „România literară“ (nr. 1-2/2024, p. 19), de ce în limba noastră literară singura formă de plural care ar trebui admisă pentru substantivul cireașă este cireșe (și nu cireși), indiferent de ceea ce se constată, pe alocuri, în limba populară ori în unele graiuri. (Pentru un punct de vedere mai indulgent, vezi textul ceva mai vechi al Rodicăi Zafiu, Cireșe și cireși, în „România literară“, nr. 18 / 2006, p. 14.) Între timp, elaborat de specialiști ai Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“ (din cadrul Academiei Române), a apărut și ÎOOP6, adică Îndreptar ortografic, ortoepic, morfologic și de punctuație (Ediția a VI-a, coordonator: Gabriela Pană Dindelegan, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2024), care se prezintă ca „o lucrare esențialmente normativă, menită să impună norma literară și să ofere soluții corecte în cazurile de variație lingvistică“ (vezi coperta a IV-a).
Fără îndoială, pe terenul comunicării publice, o asemenea intenție lăudabilă nu se aplică la fel de ușor în toate cazurile, întrucât „există zone «în mișcare» în care limba literară nu s-a fixat încă“ (ibid., p. 15).Firește că nu putem decât să fim de acord cu o atare observație referitoare la ansamblu. În acest sens, rămânând la pluralul substantivelor, este suficient să ne gândim la ezitările multor vorbitori când au de ales între forme precum coperți și coperte; coarde și corzi; ceremoniale și ceremonialuri etc.Ceva mai încolo, într-o secțiune de recomandări, ideea în cauză este formulată așa: „În uzul curent al substantivului, se înregistrează variații de diverse tipuri, unele fiind acceptate de norma literară, iar altele neacceptate.“ (ibid., p. 100). Pe aceeași pagină, printre exemplele de variante „recomandate de normă“ (aștri/astre, niveluri/nivele etc.), este trecută și perechea cireșe/cireși.
Simțim însă că ne aflăm în fața unei situații diferite când vine vorba de variantele cireși, căpșuni (desemnând fructe) vs cireșe, căpșune. Chiar și ÎOOP6 reflectă într-o oarecare măsură acest lucru. Deși subliniază că „nu-și propune schimbarea normei“ (tocmai fiindcă publicarea acestui ÎOOP6a venit destul de repede după DOOM3), autorii lucrării fac totuși o concesie în această privință, precizând următoarele: „[C]âteva modificări de normă au intervenit și au în vedere [printre altele]: schimbarea ordinii de preferință a variantelor pentru pluralul substantivelor căpșună, cireașă…“ (ÎOOP6, p. 15). Deci, dacă tot este loc pentru opțiuni, ni se transmite să întrebuințăm în exprimarea îngrijită mai degrabă formele căpșune și cireșe decât formele căpșuni și cireși (și nu invers, cum stă scris în DOOM3). Dincolo de acest mic compromis, se pare că aceeași „limbă de acasă“ (sesizabilă îndeosebi în DOOM2 deja), și nu neapărat vreo atitudine științifică de lingvist pur descriptiv, l-a împiedicat pe lingvistul nostru „normativ“ să renunțe cu totul la formele de pe poziția secundă.
În semn de prețuire, la împlinirea vârstei de 60 de ani, țin să-i dedic acest articol lui Klaas Willems (prof. dr. la Universitatea din Ghent), unul dintre cei mai competenți specialiști în problemele „normativității“ lingvistice.