Literatura dramatică a lui Leonid Andreev este dovada cea mai viguroasă a capacităţii artei ruse de a ieşi din tiparele stabilite de capodoperele secolului al XIX-lea. Dincolo de Cehov şi dincolo de Gorki, mai aproape de Strindberg, de Wedekind şi de Ibsen, teatrul lui Andreev are ca ambiţie descoperirea şi cartografierea acelor spaţii de sensibilitate pe care experimentele anterioare le ignoraseră.
Calificarea critică a pieselor sale este dificilă, în măsura în care arta sa refuză încadrarea în curentele care îşi dispută întâietatea în Rusia debutului de veac XX – Andreev nu este simbolist, după cum nu poate fi privit ca un exponent al realismului. Teatrul panpsihic la care visează este, poate, un alt nume pentru fascinaţia expresionistă pe care Andreev o resimte în faţa abisului care se deschide pentru cel care trece dincolo de porţile minţii omeneşti.
Oglinda
Valsul câinilor, piesa postumă a lui Andreev, intră în dialog cu intreaga sa creaţie de până atunci. Între Valsul câinilor şi Gândirea, comunicarea ţine de o circulaţie a obsesiilor – ascensiunea şi căderea intelectelor mânate de ambiţii prometeice este una dinte temele privilegiate ale dramaturgiei sale.
În Henrik Tile, funcţionarul de bancă a cărui meticulozitate evocă patologicul, Leonid Andreev întruchipează acest mecanism logic şi de sensibilitate care nu poate fi decât autodistructiv. Obsesiile lui Tile ţin de minuţiozitatea cu care destinul său şi al celor din jur este planificat. Pentru Tile, cel din debutul piesei, închirierea pe trei ani a unei case spaţioase, de respectabilitate burgheză, este reflexul intrării intr-o nouă vârstă a vieţii sale, vârstra căsătoriei şi a iubirii domestice.
Camera copiilor, în care se vor instala odraslele acestui cuplu pe cale de a se naşte, este pregătită cu aceeaşi atenţie cu care este tratat un imprumut ipotecar la banca la care lucrează. Creierul extraordinar al lui Tile este asemeni unui ceasonrnic pe care cea mai delicată schimbare de mecanism îl poate deregla. În căutarea certitudinilor pe care organizarea vieţii i le poate procura. Tile are în fratele său Karl un dublu demonic, un practician al amoralismului şi al concupiscenţei. Tensiunea dintre Henrik şi Karl domină întreg discursul dramatic al lui Andreev.
Dereglarea minţii strălucite a lui Tile este provocată de intrarea în scenă a liberului-arbitru uman, cel pe care planificarea bancherului nu îl poate elimina din ecuaţie. Scrisoarea prin care iubita sa îl anunţă de existenţa unei căsătorii deja încheiate, din raţiuni de confort financiar, îndrumă destinul lui Tile pe drumul ce duce, inevitabil, către moarte. Intelectul lui Tile se şubrezeşte sub povara acestei revelaţii ce-i tulbură pacea matematică a vieţii. Părăginirea părţii de casă ce rămâne neterminată după eşecul amoros este expresia, plastică, a dezordinii care se insinuează în spiritul său.
Ca într-o desfăşurare de roman senzaţional, Tile se dedică construirii unei existenţe secrete. Dublul său, edificat în compania alcoolică şi maculantă a sordidului Fekluşa, cu aerul său inconfundabil de Smerdeakov dostoievskian, are ca ambiţie realizarea acelui jaf perfect, urmat de evadarea nestingherită către America. Jocul lui Tile trădează simptomele expresioniste ale dedublării de personalitate. Deghizat în lord, cu alura şarjată a unui personaj de vodevil, Tile visează la clipa în care revanşa sa capătă chip. În acel moment, preschimbarea funcţionarului respectat în gentleman-cambrioleur sa va fi consumat.
Lupta cu banca şi cu poliţia este gimnastica supremă a acestui intelect închis în haina prea strâmtă a unei vieţi terne. Oglinda în care se înfăţişează această metamorfoză este odiosul Fekluşa, companion fidel în lungile peregrinări nocturne petersburgheze. Şi poate că doar în spaţiul acestui oraş, martor al nebuniei domnului Goliadkin, se pot imagina siluetele fantasmatice şi copleşite de vedenii ale lui Tile şi Fekluşa. Amestec de coşmar şi de rigoare arhitecturală, Petersburgul este decorul întunecării lui Henrik Tile.
Întins ca un arc, intelectul lui Tile cedează sub presiunea acestei ambiţii suicidare. În jurul său, Karl Tile şi Fekluşa planifică, la rândul lor, îmbogăţirea, prin eliminarea fratelui şi patronului lor. Relaţia dintre Tile şi Fekluşa este marcată de ura pe care fiinţa din subteran o acumulează, cotidian. Poliţist ratat şi mizerabil, Fekluşa este atras, irezistibil, de respectabilita tea pe care Tile i-o refuză, prin jocurile sale de cruzime.
În cele din urmă, Henrik Tile se regăseşte faţă în faţă cu abisul din spatele planurilor ţesute cu atâta migală. Dublul său englez este la fel de iluzoriu ca şi crima perfectă de la bancă. Monologul de final al lui Henrik Tile este testamentul unui spirit devastat de nehotărâre şi copleşit de demonii săi. Singur în casa lui neterminată, exilat în castelul în care se află izolată mintea sa, Henrik Tile plonjează, prin sinucidere, în apa neagră din care nu ieşise cu adevărat niciodată.