În 2001 apărea o carte pe care mulți au socotit-o un eveniment literar: Viața sexuală a Catherinei M. Autoarea, Catherine Millet (născută în 1948), se prezenta acolo ca o stahanovistă a sexului, participând frenetic la nenumărate împreunări, în locuri dintre cele mai insolite și cu parteneri în majoritate necunoscuți. Catherine Millet este, în viața de toate zilele, dacă pot spune așa, critic de artă și se ocupă de o revistă lunară reputată, „Art Press“. Un rol important la această publicație îl joacă cel care i-a devenit soț de peste trei decenii, romancierul și gazetarul Jacques Henric (născut în 1938). Mai puțin celebru decât Catherine, al cărei apetit sexual nu a fost niciodată, după câte se pare, satisfăcut pe deplin, Henric publică acum un masiv jurnal, datat 1971-2015, cu titlul Profanatorii (Editura Plon). Și eticheta de jurnal și reperele cronologice sunt înșelătoare: în multe locuri, pe parcursul unui an întreg, notațiile sunt foarte rare, iar după 2010 autorul dă impresia că, pur și simplu, nu mai are suflu. Centrul de interes al acestui text, pe lângă torida Catherine, este evocarea grupului Tel Quel, al cărui membru activ Henric a fost alături de prietenul său Philippe Sollers, „creierul“ revistei și al grupării. Greu de spus pe cine mai interesează astăzi în România (dar și în Franța) sofisticatele tribulații telqueliste, cu acele aiuritoare piruete ideologice, sărind de la delirul maoist la un filoamericanism zgomotos. Cariera lui Jacques Henric e una tipic pariziană: e mai întâi comunist, apoi maoist, după care participă la manifestațiile în favoarea disidenților din URSS etc.: găsește de fiecare dată argumente pentru schimbarea de macaz. Dar ceea ce îl obsedează cu adevărat (chiar dacă nu o recunoaște) este soarta cărților sale. E mereu atent la pulsul vieții culturale, pândește momentele favorabile, își cumpănește mișcările, face fel de fel de manevre. E atât de prins în acest hățiș de combinații încât nici nu mai realizează că face exact lucrurile pe care le condamnă la alții; scrie astfel, în legătură cu un scandal ce izbucnise în Parisul mondeno-cultural, că „totul e gândit în termeni de alianțe, de putere, de rețele, de combinații diverse. Cât despre dezbaterile de fond, nimănui nu-i pasă. Ce epocă tristă“. Nu poți să spui altceva decât: rezon!
Eu, eu, eu…! Știu, avem a face cu un jurnal, dar ai senzația că întreg universul se învârte în jurul lui Henric. Citează opiniile care îi sunt favorabile, pe cele negative le trece fie la categoria intrigi născute din invidie, fie la rubrica (foarte bine reprezentată) „mașinațiuni ale extremei drepte“. A fi de dreapta este, în ochii scriitorului, un stigmat care te anulează, intelectual și existențial. Jacques Laurent? Un reacționar înrăit. Semnalează, cu acuitatea unui comisar ideologic, alunecările spre dreapta (reale sau potențiale) ale lui Kundera sau Philippe Murray. Îl preocupă la un moment dat chestiunea grupărilor teroriste de extremă dreaptă din Italia anilor ’60 –’70. Și eu care credeam că Brigăzile Roșii, care l-au asasinat pe Aldo Moro, erau de extremă stângă! Dar să nu credem că numai „Le Figaro“ e de dreapta: Henric semnalează o cronică literară din „Le Monde“ al cărei autor este „foarte reacționarul Pierre Lepape“. Până și unii amici de la Tel Quel cunosc involuții condamnabile. Jacques Henric e mereu vigilent și doar Sollers găsește aproape întotdeauna înțelegere în ochii săi. E superfluu să precizez că toți cei care au strâmbat din nas la apariția cărții lui Catherine sunt niște ipocriți reacționari, depășiți, defazați, incapabili să admită că au în față o capodoperă.
Dincolo de cercul telquelist autorul nu se simte în largul său. Multe pagini sunt consacrate unui scriitor care a stârnit scandal, Pierre Guyotat, considerat un geniu. Despre Georges Perec autorul relatează că l-a văzut în câteva rânduri beat mort, prăbușit pe o canapea sau chiar dormind pe jos (indiferent dacă e real sau nu, este o indelicatețe să aduci astfel de „mărturii“). Chiar dacă nu atinge performanțele amețitoare ale lui Catherine, Henric ne împărtășește din aventurile lui erotice, semn și ele ale unei gândiri progresiste, în luptă cu structuri sociale și ideologice osificate. Amuzant (până la un punct) este că protagonistul vrea să ne convingă că duce o existență marginală, non-conformistă. Nu are mari surse de venit, e drept, fiindcă nu-i place să lucreze ca profesor (o vreme solicită tot soiul de burse). În schimb, călătorește enorm, în Europa și nu numai, are o motocicletă scumpă, mănâncă la Closerie des Lilas, bea un pahar la barul de la Port-Royal etc. E zona „prote jată“ a intelectualilor din Saint-Germain-des-Prés: acolo se trăiește în cerc închis, acolo se consumă rivalități și invidii, acolo se construiesc (sau se năruiesc) reputații. Îi întâlnim, e drept, în paginile cărții și pe Robbe-Grillet, Barthes, Houellebecq ș.a., dar aflăm despre ei prea puține lucruri interesante.
Revin la întrebarea inițială: pe cine intere sează acest volum de 550 de pagini, format mare? Există oare un public pentru cancanurile răsuflate pe care le narează (destul de plat) autorul? Pe cine mai impresionează provocările pe care le prac ticau telqueliștii ? Mai poate fi astăzi socotit șocant faptul că Henric a pus pe coperta unui roman al său reproducerea tabloului lui Courbet Originea lumii, cu acel superb sex de femeie înfățișat în toate detaliile lui anatomice? Henric crede că a făcut un lucru extraordinar, povestește asta de nu știu câte ori și are impresia că a fost ulterior persecutat (sau chiar ostracizat) de o societate pudibondă. Pos tura de victimă este nu o dată, se știe, avantajoasă…