1.
Reproșându-i lui Eugeniu Coșeriu idealismul lingvistic italian, G. Ivănescu afirma, într-o scri soare (din 17 aprilie 1961) adresată mai tânărului său prieten, următoarele: „Eu cred că scopurile domină limbile literare – în această privință concepția ta este perfect valabilă –; dar, când e vorba de graiurile populare sau de orice limbă din faza ei preliterară, situația se schimbă: cauzalitatea e la ea acasă. Acolo avem factori materiali, ca organele arti culatorii, și cauze, exact ca în biologie.“ (vezi E. Munteanu, O revelație documentară: 17 scrisori inedite ale lui Gh. Ivănescu către E. Coșeriu (V), în „Limba română“ [Chișinău], nr. 6, 2020, p. 76).
Ivănescu nu va renunța la ideile sale (după cum nici Coșeriu nu va renunța la ale sale) și le va reafirma de-a lungul timpului, fie în Storia delle parlate popolari e storia delle lingue letterarie (în „Philologica“, II, 1972; în special, pp. 19-20), fie, de pildă, în Istoria limbii române (1980). Pornind de la concepția gânditorului Lucian Blaga, care deosebise cultura minoră de cultura majoră, Ivănescu va vorbi, la rândul său, de un spirit minor, „înlănțuit încă de factori naturali“, și de un spirit major, „devenit cu adevărat autonom“. O atare distincție îl va conduce pe Ivănescu la următoarea concluzie: „Graiurile populare ni se par a fi expresia spiritului minor, iar limbile literare, expresia spiritului major.“ (G. Ivănescu, Istoria limbii române [1980], ediţia a II-a, Editura Junimea, Iași, 2000, p. 15). De altfel, în scrisoarea deja indicată (în care nu-l menționa pe Blaga), Ivănescu îi atrăgea atenția lui Coșeriu că, examinând „fără prejudecăți“ realitatea lingvistică, va constata că „există două lingvistici, cu principii și metode de cercetare deosebite, una a cauzalității și alta a libertății, a scopurilor“ (vezi E. Munteanu, art. cit., p. 76; cf. și pp. 72-73, într-o altă scrisoare, datând din 16 octombrie 1959).
2.
Față de cele susținute de G. Ivănescu în mesajul către E. Coșeriu, trebuie să formulăm cel puțin două observații (consonante cu lingvistica integrală coșeriană):
(1) Acea lingvistică a cauzalității (pentru care pleda G. Ivănescu) nu l-a preocupat pe E. Coșeriu, deși el admitea că, pe lângă un nivel al activității expresive (fie aceasta lingvistică sau non-lingvistică, adică verbală sau non-verbală), se află, fără îndoială, și nivelul biologic al vorbirii (condiționat din punct de vedere psihico-fizic). Însă, pentru Coșeriu, cel de-al doilea nivel nu prezenta interes, deoarece el aprecia că misiunea lingvistului este aceea de a se ocupa doar de nivelul cultural al vorbirii (vezi E. Coșeriu, Competencia lingüística…, Editura Gredos, Madrid, 1992, pp. 81-82).
(2) Criteriul ori punctul de vedere al lui Ivănescu referitor la împărțirea în graiuri populare (determinate de cauzalitate) și limbi literare (determinate de finalitate) era inacceptabil în viziunea lui Coșeriu. Toate activitățile culturale sunt guvernate de causa finalis, toată cultura se înscrie în lumea libertății și a finalității, în timp ce natura ține de lumea cauzalității și a necesității (după Kant). Limbajul omenesc, ca formă a culturii (și ca bază a acesteia, după Hegel), se supune aceleiași causa finalis. Graiurile populare – ce țin de varietatea internă a unei limbi istorice – nu pot face excepție de la această regulă. Și aici, ca și în limba literară, schimbarea lingvistică (apariția unui fapt de limbă nou, de pildă) se produce ca urmare a unei necesități expresive (= de exprimare) simțite de vorbitor. Și în graiuri se manifestă creativitatea poetică, iar un argument îl constituie poezia populară ș.a.m.d. Or, necesitatea expresivă cu pricina se traduce tot în termeni finaliști, ea corespunde unui scop.
Ce-i drept, noțiunea de „spirit major“, teoretizată de G. Ivănescu cu privire la limbile literare, poate fi acceptată dacă se are în vedere mai cu seamă conștiința lingvistică superioară a celor care promovează o limbă literară (sau exemplară, în terminologia lui Coșeriu), a celor care se preocupă de păstrarea și funcționarea ei prin politici lingvistice, prin stabilirea de norme, reglementări etc. Întrucât Ivănescu a declarat că l-a luat pe Blaga ca punct de plecare, se cuvine să amintim aici, fie și succint, concepția filosofului transilvănean.
3.
În cunoscutul și incitantul studiu Cultură minoră și cultură majoră, Lucian Blaga caută să demonstreze că deosebirea dintre cele două tipuri de cultură (și, totodată, aspecte ale creativității omenești) se poate face pornind de la opoziția dintre copilărie și maturitate, însă luându-le pe acestea nu ca vârste biologice ori ca etape de dezvoltare naturală, ci ca structuri sufletești ori ca atitudini spirituale. Caracterizându-le pe îndelete pe ambele, Blaga ajunge să susțină că prima (cultura minoră) este „copilărească“, spontană, inconștientă (adică nereflexivă), anistorică și apropiată de natură (ca manifestare, și nu ca „organism“), pe câtă vreme cea de-a doua (cultura majoră) este „matură“, planificată (în sensul de creație dirijată), conștientă (adică reflexivă), istorică și îndepărtată de natură (vezi L. Blaga, Trilogia culturii, Editura Humanitas, București, 2011, pp. 331-347).
S-ar zice că cele două concepte propuse de G. Ivănescu („spiritul minor“ și „spiritul major“) în legătură cu problema separării graiurilor populare de limbile literare reprezintă, întru totul, o prelungire a distincției făcute de L. Blaga. Și totuși, pentru înțelegerea deosebirilor dintre „cultura minoră“ și „cultura majoră“, Blaga nu apelase la exemple din lumea limbilor, ci la unele luate preponderent din artă (literatură, muzică etc.). El a acordat atenție și limbii literare, desigur, dar într-un alt text, tratând o altă chestiune. Ne putem întreba însă de ce nu a abordat-o și în contextul de mai sus.
4.
Despre varietatea diatopică a limbii române (ca limbă istorică) Blaga a vorbit în eseul Spiritualități bipolare, inclus în partea a II-a (intitulată Spațiul mioritic) a aceleiași trilogii. Referindu-se la anumite „forme de graiuri“ (cărora le-a dedicat o secțiune; vezi L. Blaga, op. cit., pp. 188-191), el a readus în discuție constatarea că limba română populară, în pofida existenței unor graiuri și (sub)dialecte în sânul ei, este surprinzător de unitară în comparație cu celelalte limbi romanice și cu limbile germanice.
După ce a examinat o serie de ipoteze, în încercarea de a găsi o explicație pentru acest „model de unitate“, Blaga a pus frapanta diferențiere dialectală din limbile apusene pe seama dezinteresului catolicismului (preocupat îndeosebi de „limba sacrală“) față de „limba vie a popoarelor tinere“: „Astfel, limbile vii [populare] au putut crește [în Occident] fără control spiritual superior, după legea lor imanentă.“ (ibid., p. 189).
În schimb, în Răsărit, atitudinea a fost cu totul alta, fiindcă popoarele din acest spațiu s-au orientat spre lumea organicului, și nu „spre inițiativa individuală și spre categoriile libertății“. Așa se face că „aici limba e privită ca un organism viu și supraindividual, ca un organism mai larg în care insul se integrează cu firească evlavie“ (ibid., p. 190). În consecință, pentru Blaga, „unitatea limbii românești“ nu mai era o problemă filologică ori politică, ci „o problemă foarte adâncă, de filosofie a stilurilor de viață“ (ibid.).
Gânditorul român s-a oprit apoi și asupra limbilor literare, care par să funcționeze (în spațiile geografice aferente) în baza aceluiași principiu de demarcație, în conformitate cu opoziția dintre viziunea catolică și viziunea ortodoxă. În Apus, limbile literare (cea italiană și cea germană, bunăoară) „se datorează, precum se știe, unor puternice inițiative individuale, care s-au impus pe urmă, grație unor strălucite conjuncturi politice și culturale“ (ibid., p. 191); deci, „fără prea mult contact cu formele dialectale și populare“.
Cum vor fi stat lucrurile în Răsărit? Răspunsul lui Blaga se înfățișează așa: „Aici limbile literare s-au născut încetul cu încetul din graiurile populare și-și păstrează necurmat legătura cu această matcă. Aici limbile literare cresc necontenit ca niște organisme, fiind și astăzi alimentate din izvoare populare.“ (ibid.). Din acest motiv, credea Blaga, inițiativele lingvistice ale unor personalități ca Timotei Cipariu și Aron Pumnul nu au avut succes la noi: au fost socotite de popor ca fiind „nenaturale“ sau „inorganice“.
5.
Devine destul de clar acum de ce Lucian Blaga nu a recurs și la perechea conceptuală „graiuri (populare)“ vs. „limbi literare“ pentru a dovedi viabilitatea distincției „culturi minore“ vs. „culturi majore“. Unele limbi literare (ca realități istorice) nu-i furnizau filosofului suficientă „universalitate“ pentru a-i servi ca argument în acel context ideatic. Ca și în cazul limbii române literare, unele dintre ele ilustrau, mai degrabă, „duhul stilistic al locului“ (cum îi plăcea lui să zică). Altfel spus, acestea din urmă se încadrau, mai curând, în cultura minoră decât în cultura majoră, nefiind îndeajuns de elevate.
În acest sens, putem încheia reamintind celebra analogie a lui J. Vendryes, în care limba literară este comparată cu stratul de gheață care se formează pe deasupra unui râu (= limba populară). Gheața, cristalizată la suprafață, își ia materia tot din apa râului, apă care, curgând natural pe dedesubt, o rupe pe cea dintâi din când în când, reconfigurând astfel periodic „normele“ lingvistice, în ciuda „gerului“ întreținut de „gramaticieni și pedagogi“. (J. Vendryes, Le Langage. Introduction linguistique a l’histoire, La Renaissance du Livre, Paris, 1921, p. 325).