Legăturile Grupului Bloomsbury cu Cambridge-ul sunt atât de puternice, încât locuințele din Londra ale familiei Stephen pot fi considerate filiale academico-mondene ale faimoasei universități. Unicitatea grupării e dată și de faptul că a supraviețuit o lungă perioadă de timp, acoperind un interval de aproximativ două generații. Caracterul informal n-a exclus rigoarea – această din urmă caracteristică fiind dobândită sub influența celor doi maeștri care au influențat gândirea tinerilor studioși. Mai întâi, G.E. Moore, a cărui Principia Ethica a fost cartea de căpătâi a multora dintre ei, iar apoi Roger Fry, nonconformistul critic de artă care le-a deschis ochii asupra formei de expresie vizuală pe care a numito Post-Impresionism.
Gratuitatea, neimplicarea socială sau emoțională au fost trăsături care s-au păstrat intacte de-a lungul vremii, conferindu-le participanților la ritualurile culturale patronate de frații Stephen un profil auster, cu o anumită distincție aristocratică. Singura pată de culoare a reprezentat-o identitatea asumată, aceea de continuatori ai spiritului dezinvolt cultivat în acea vreme de Cambridge, și liniile estetice trasate de filozofia lui G.E. Moore. Asta nu înseamnă însă că în deceniile de activitate Grupul a rămas opac la ceea ce se întâmpla dincolo de perdelele groase unde, săptămânal, despicau în patru firele obsesiilor care îi măcinau. Cambridge-ul desenase contururile, iar Londra a adăugat nuanțe de culoare ce reflectau – e adevărat, destul de palid – mișcările din societate și din mediul cultural, de la cele ale sufragetelor la ale militanților socialiști și pacifiști și la agitația sterilă a avangardei.
Trebuie notat că, spre deosebire de avangardă, care își promova creațiile prin publicații proprii, Grupul Bloomsbury n-a avut un organ de presă care să-i reflecte activitățile. Editura Hogarth, proprietatea lui Leonard și a Virginiei Woolf, i-a publicat doar incidental pe cei care le frecventau casa. E de semnalat, de asemenea, că fiecare din membrii grupului vizitau și alte medii, unde ideile profesate de ei nu cântăreau însă prea mult. Or, asta conferea, pe lângă o certă confuzie ideologică și ideatică, un mister de care intelectualii cu pricina s-au înconjurat mereu. Elementele de clarificare au apărut odată cu constituirea, în 1920, a lui „Memoir Club“, unde actanții și-au prezentat propriile variante privind istoria, componența și esența gândirii.
Parcurgând crono – logia scrierii și pre – zentării acestor documente cu in – tens iz biografic, se constată că atunci când Grupul a devenit conștient de propria importanță, adică în jur de 1920, martorii implicați, în frunte cu Virginia Woolf, vorbeau deja despre un „Old Blooms bury“. De unde se poate deduce că sentimentul aparte nenței a apărut mult mai târziu decât existența propriu-zisă a acestei confrerii intelectuale. Altfel spus, doar prin rememorare ei și-au dat seama că n-a fost vorba doar de niște ceaiuri mondene, ci de o construcție ideatică armonioasă, bine articulată și cu posibile consecințe pentru viitorul culturii și gândirii britanice. Memoir Club a fost, așadar, insula fixă, cu aparență instituțională, dintr-un arhipelag cu forme variabile. El a asigurat supraviețuirea spiritului promovat de fiecare participant în parte, fără a exista însă obligativitatea asumării ideilor exprimate. Ce știm cu precizie e că ultima reuniune a Grupului a avut loc în 1956. Mai puțin clară e componența acestuia. Diversele liste nu doar că nu coincid, dar se contrazic. Una, care se bucură de o anumită autoritate, e aceea a lui Leonard Woolf și se referă la cei care au luat parte la Memoir Club, adică cenaclul sui-generis menit să exploreze proto-istoria și istoria grupării. Potrivit lui Woolf, miezul tare a fost alcătuit din Vanessa și Clive Bell, Lytton Strachey, John Maynard Keynes, Duncan Grant, Roger Fry, E.M. Förster, Saxon Sydney-Turner, Adrian Stephen, Desmond și Mary MacCarthy, Leonard și Virginia Woolf. Așadar, un număr de treisprezece membri. Unii exegeți dau o listă mai lungă, alții una mai scurtă. Leon Edel îi elimină pe E.M. Förster, Mary MacCarthy, Saxon Sydney-Turner și Adrian Stephen, ceea ce reduce numărul lor la nouă.
Aceste excizii dăunează înțelegerii demersurilor de lungă durată ale Grupului. Fără insistențele lui Mary MacCarthy, n-ar fi existat acel corpus de scrieri memorialistice care au permis reconstituirea istoriei și metamorfozelor acestuia. Iar absența lui E.M. Förster e de-a dreptul șocantă. Niciunul dintre participanți nu a reflectat cu o asemenea fidelitate modul de gândire al celorlalți, nimeni nu a făcut mai mult decât el pentru promovarea valorilor dezbătute în cadrul înfierbântatelor discuții din saloanele diverselor case ale familiei Stephen-Woolf.
Deoarece Virginia Woolf a intrat foarte devreme în vizorul criticii feminine, astăzi nu mai vorbește aproape nimeni despre ceea ce îi datorează, ca autoare de romane, lui E.M. Förster. Spre onoarea ei, scriitoarea a subliniat în repetate rânduri rolul pe care l-a avut pentru ea contactul profund și îndelungat cu strălucitele minți ale prietenilor ei. Deși o inovatoare de prim ordin, n-a obosit să afirme importanța predecesorilor, a maeștrilor în cariera oricărui artist. În disputa cu Desmond MacCarthy, care publicase sub pseudonim un articol pe marginea cărții voit provocatoare a lui Arnold Bennett, Our Women. Chapters on the Sex-Discord, Virginia Woolf a ținut să afirme importanța tradiției și a unui grup de oameni informați în constituirea personalității creatorilor de valoare: „Mi se pare dincolo de orice discuție că împrejurările care fac posibile apariția unui Shakespeare e să fi avut predecesori în domeniul lui, să facă parte dintr-un grup unde arta e discutată și practicată în mod liber, și în care el să aibă o totală libertate de acțiune și de a dobândi experiență“ (Woolf, 1978 D: 341).
Fermentul colectiv trece, așadar, înaintea potenția – lelor înrudiri cu persoane încărcate cu o anumită for – ță de persuasiune. Nici Vita Sackville-West, nici Ethel Smyth nu au exercitat vreodată influența intelectuală născută din confruntările cu prietenii care au urmat-o cu fidelitate pe Virginia decenii în șir. Evident, a putut să facă din ele personaje, de pildă, din Vita Sackville-West. Dar o înrâurire efectivă a avut sora ei, Vanessa, în multiplele roluri pe care le-a pres – tat de-a lungul vieții, de la cea de parteneră de joacă, la complice în demersurile artistice până la cea de substitut de mamă. Faptul că, de-a lungul vre – mii, Virginia Woolf a publicat mai multe lucrări ce se referă direct la Bloomsbury Group (fără a mai menționa notațiile de jurnal și fragmentele de corespondență) indică importanța cu totul specială pe care i-a acordat-o. Se poate spune, fără a exagera prea mult, că scriitoarea și-a extras seva crea – toare din contactul cu sensibilitățile și idiosincraziile prietenilor ei. Aces tea au evoluat în forme compli cate și impredictibile (căsătorii, legături amoroase, amiciții cu substraturi erotice, apariția unei generații tinere de adepți, despărțiri cauzate de decese etc.), alcătuind un mozaic greu de urmărit și de înțeles în întreaga lui abisalitate. Periodizarea e, din acest motiv, esențială. Oricât de tulburi și incerte ar fi fost începuturile, e clar că prima fază se încheiase imediat după Primul Război Mondial. La fel de limpede e că relansarea decisivă s-a produs în jurul Memoir Clubului — ceea ce implică și o transformare esențială: mutarea accentului de pe filozofie, știință și dialogul socratic pe literatură și scris. Indiferent de profesiile lor, membrii erau somați să aștearnă pe hârtie gândurile legate de experiențele trăite împreună. Or, asta imprimă un puternic caracter autoreflexiv, de asumare directă, epurată de ambiguități a unei situații altminteri greu de definit. E de subliniat rolul și prezența lui Ottoline Morrell, care, deși nu era scriitoare, a deținut un rol proeminent exact în perioada în care activitățile sale erau preponderent de natură scriptică. Din perspectiva timpului, poziția lui Harold Nicholson și a soției sale, Vita Sackville-West, au rămas marginale în raport cu preocupările Grupului. Și asta în ciuda strânsei relații personale dintre Vita și Virginia Woolf. Cuplul Nicholson nu pierdea nicio ocazie de a-și etala apartenența la înalta aristocrație, în timp ce personajele care se întâlneau în Bloomsbury profesau un aristocratism exclusiv intelectual. Adunând și scăzând, se poate considera că liantul esențial a fost prietenia. Doar apropierea umană, sentimentele frățești care-i legau au asigurat continuitatea și soliditatea, în condițiile în care nu aderaseră explicit la un set de principii și nici n-au construit vreo teorie care să facă din ei prizonierii unui spațiu mental clar delimitat. Dacă e să găsim o constantă a interacțiunii lor, s-ar putea vorbi de un acut simț critic. Oricât s-ar fi iubit și apreciat între ei, nu s-au cruțat niciodată atunci când a fost vorba să scruteze textele ori să evalueze ideile susținute. Ca într-o agoră, fiecare membru era, pe rând, vedetă și spectator. Admirația și harța alternau cu un firesc derutant pentru cineva din afară. Fără să știe, fără să-și propună, deveniseră subiecții unei terapii de grup. (Fragment din Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf, în pregătire pentru Editura Polirom).
_______________
* Woolf, Virginia, 1978D. The Diary of Virginia Woolf. Volume II: 1920-1924. London: Penguin Books.