O degajare fantastă, larg gesticulantă, cu aplomb teatral, ne oferă creația poetică a lui Lucian Vasiliu. D-sa ne apare jucăuș, dansant, plutitor cu aerul de-a brava lumea, de-a se brava pe sine. Totul pare a-l atrage într-o mare diversitate de clipe tangente deopotrivă la concret și la abstract, la proximitate și la distanțare, la cotidian și la intemporal. Fluxul vitalității care îl animă pare nelimitat. Exactitatea și aproximația, certitudinea și incertitudinea, realul și irealul îl seduc printr-o proporționare variabilă în feluritele secvențe ale stilului său flamboaiant. Nu dă impresia a avea puncte de plecare și de popas, într-o insațiabilitate a asociațiilor fugitive înscrise într-o necurmată tensiune a trăirii ce se consumă pe sine. Diversitatea combinatorie a factorilor se aliază cu satisfacția tranziției de la un moment la altul, fără nicio ezitare, fără niciun indiciu al epuizării. N-am putea vorbi și de un soi de suprarealism domesticit? Dedat imaginarului aidoma unui destin, poetul posedă o rezervă bogată de modalități, de la raportări grandioase la picanterii, de la aluzii docte la farse. Iată un poem din volumul de debut, cu iz programatic: „Ea mă prezintă tuturor:/ «veritabil eretic» – / înaintează serafică prin mulțime/ indicând capul meu bărbos (pasaj biblic)/ pe care îl ține în extaz/ pe tava de argint// Mă ofer dansului exotic./ Brusc/ se sting luminile;/ alcătuim fericitul cuplu/ al întunericului eminamente primordial// Dansăm/ murmurând melodia «A, Amsterdam»./ Resimt mușcătura sânilor tari./ Șarpele se insinuează treptat/ la Est de Eden// Navighez/ între eroare și adevăr/ între instinct și rațiune/ între fratele mort și fratele viu:/ gura ei este/ gura unei nespus de frumoase morți“ (Mona-Monada V). Nu întârzie să se manifeste însă și teroarea, o vreme disimulată, cu o alură nonșalantă, cu o aparentă ezitare pentru a nu distona cu avântul lumii lirice ambientale: „Astă noapte memoria amară// Prietenul tuberculos accesul de vomă și tuse/ printre vocabule aurifere – / suflare muribundă/ la capătul Himerei// Trup gol/ în lumina/ stelelor reci și precare// Aș spune/ nu cunosc bucurie mai disperată/ decât existența ta.“ (Stele reci și precare). Ori chiar un ceremonial galant-funebru cu dichis bahic: „Bate la ușă/ fără de coasă/ Doamna senzuală precum/ cocoșul de tablă de pe casă// Și se întreabă/ sfioasă: / – Domnule optzecist/ (zice ironică,/ mă descoasă…),/ nu doriți să vă servesc, amical,/ cu un pahar de Tămâioasă?// – De Cotnari, tămâioasă,/ Doamnă frumoasă?“ (Lucianogramă cotnariană). Caracteristică e și o încrâncenare senină, satisfacția de a constata insatisfacții, pozitivul și negativul amestecându-se într-o cursivitate ce le armonizează paradoxal. Burlescul enumerării subliniind nota de gratuitate a operației: „Când tocmai dădusem foc derizoriilor mele tractate,/ când alegeam între revolver ștreang/ triunghiul Bermudelor,/ când nu mai eram apt pentru marșuri forțate,/ când mierla întârzia să-și facă apariția,/ când șobolanii mei favoriți, Bosch și Bruegel/ muriseră de inaniție,/ când toate acestea se întâmplaseră,/ veni I(olanda) și îmi spuse: «11 ani prenatali am așteptat până să te cunosc./ Numai pentru acest lucru și nu trebuie să renunți/ la perorația ta pe o stradă a Evului de mijloc.»“ (I(olanda) I.) Când intervine o suferință declarată, aceasta pare a se neutraliza prin voluntarul său exces: „Șarpe încolăcit după gâtul fachirului./ Are două brațe/ două șiruri paralele/ de indieni războinici// Posedă un superb deget arătător/ prin care ucide repetat: / port crucea ei/ printre umbre cerșetori imperatori// pregătit/ pentru transhumanța autumnală,/ pregătit/ pentru oculta descindere/ în triunghiul Bermudelor“ (Mona-Monada XV). Uneori înscenarea inocenței unui început existențial („Merg în lungul acestui zid/ și mă visez iederă (…) Merg în lentă deplasare/ prin penumbre aurifere/ și îmi pare/ că am memorie de înger// Merg în lungul acestui zid,/ fredonez cântecul loretelor/ merg și mă bucur/ că am picioare de mers/ ochi de văzut/ lacrimi de lăcrimat“ – Expoziție de grafică și pictură) alternează cu imaginea unui interior muced, sumbru simbolizând trecutul: „Atelier de potcovit inorogi: fibule,/ vocabule,/ crochiuri cu șobolani – / apele unui timp care a fost,/ aici, în camera cu tavanul jos și cu multă umezeală// Grupul Sigma: cei șapte în jurul jilțului,/ în camera cu tavanul jos și multă umezeală/ aici unde prin fereastră văd pădurea de mesteceni/ și gâdele gras și verde“ (Epistolă. Către Don Caesar). Sau cu exuberanța unui episod oriental: „Pe margini,/ cafele, ceaiuri, sucuri/ în care se îmbăiază/ naiade, hetaire, gheișe// Nu suntem prevăzuți/ cu măști de gaze/ mitraliere/ lopățele de infanterie“ (Noua tablă de șah). Nici bibliografia nu dispune de temperanța trebuitoare pentru a se menține în realul său, revărsându-se în miraj precum o eliberare a unui spirit opresat de conveniențe: „STOP!/ Exclamă Bibliotecarul lui Arcimboldo:/ stabilind/ o nouă ordine mondială a lecturilor!/ Vom activa axa Nord-Sud/ să intervină vikingii Varegii/ pentru instituirea unei noi discipline a lecturii“// Propun o pauză:/ să privim, să vedem/ să admirăm/ cum amazoanele/ exersează/ arcul cu săgeți al literei D!“ (Biblioteca Arcimboldo). Nu contează atât analogiile cât contactele fortuite, frapante ale unei percepții prezente: „Azi, duminică,/ sâmbătă a făcut dragoste cu luni./ Libertatea a mers desculță până în Canada./ Verdele câmp a fost prizonierul/ bobului de grâu// Azi, duminică, deasupra/ Casei Pogor, norii au luat chipul mierlei,/ arheologul a iubit în extaz/ o piatră funerară frigiană“ (Duminici). O turmentare de spații și timpuri să semnifice oare un antiprovincialism subliminal? „Fluviul se desena pe cerul Bojdeucii,/ printre stelele Carului Mare./ Avea chip de Demiurg;/ izvora din Munții Pădurea Neagră, lângă Freiburg – / traversa Europa/ prin capitalele Viena, Bratislava, Buda – / Pesta, Belgrad,/ inunda, fertil, Țaratul Bulgaro-Român/ al lui Asan și Petru“ (Vis cu junimistul Ion Creangă. La Centenar). Maestru al imaginii sub semnul unui dramatism ținut în frâu și al unei bonomii hâtre, stăpânit de cutezanța, continuitatea, originalitatea tumbelor expresive, „domnul optzecist“ Lucian Vasiliu își poate cuceri cu ușurință cititorii. Un poet admirabil.