Titlul cărții Ioanei Scoruș Nu copilul e de vină: pentru o contraetică a părintelui care știe tot (Editura Humanitas, 2023), poate ridica un semn de întrebare, ba chiar îl poate îndepărta pe posibilul cititor: dacă nu copilul e de vină, atunci – din nou! – tot părintele este de vină? Încă o carte despre exonerarea copiilor și culpabilizarea părinților, în perfect acord cu paradigma actuală în care copilul ia totul, și părintelui i se ia totul, la o adică – precum în ultra progresistele țări nordice – chiar copilul pentru cine știe ce „traumă“ se presupune că i-a produs-o părintele său printr-un ton mai apăsat sau printr-o retrogradă manifestare religioasă ori prin rostirea la ceas de seară a unei povești incorecte politic, precum Scufița Roșie ori Alba ca Zăpada. Doar că aceste reflecții debitate pe marginea unui titlu citit în grabă se spulberă odată deschisă cartea. Ioana Scoruș se află exact de partea cealaltă a ideologiei actuale – și ține să o sublinieze nu doar printre rânduri, ci în mod cât se poate de apăsat în partea a doua a cărții dedicată analizei – cu vădite accente polemice – a ravagiilor produse de „progresism“ și de tehnologiile digitale actuale asupra educației și asupra psihicului copiilor. Se poate întrezări în aceste pagini o relație de simbioză între tehnologiile digitale și ideologia progresistă – știut fiind că orice nouă epistemă este indisolubil legată de o tehnologie specifică.
Omul „nou“ este denumit – foarte inspirat! – Homo ciberneticus, căci fără tehnologia actuală progresismul s-ar dizolva odată cu „eterul“ în care proliferează. Când vorbește despre progresism, Ioana Scoruș nu are în vedere doar revoluția sexuală (fluiditatea genurilor, interșanjabilitatea lor, distrugerea instituției căsătoriei și anularea rolurilor de gen), ci mai ales crearea unui om fals-multidimensional, a unui om fals-polivalent. Aș spune, parafrazând o expresie mult uzitată în comunismul românesc: omul multilateral nedezvoltat! Nu doar genurile sunt fluide, adevărul însuși s-a lichefiat – condiție necesară pentru navigarea relaxată, distrasă, agreabilă pe fluxul nesfârșit al internetului, rețelelor sociale și jocurilor virtuale. Adevărul – sau, după caz, credința în Dumnezeu – te-ar bloca într-o „rigiditate“, într-o inflexibilitate incompatibilă cu diversitatea amuzantă livrată încontinuu de lumea virtuală și cu imperativul fundamental al adaptabi lității – difuzat prin toate mijloacele de comunicare existente. Prezența unui criteriu, a unui câmp atențional focalizat impune unei minți umane normale o selecție extrem de riguroasă a stimu lilor, fiind, în consecință, respinsă o imensă cantitate de excitanți. Însă o asemenea minte focalizată este complet contraproductivă pentru tehnologia ac tuală care, dimpotrivă, solicită o „minte deschisă“, complet receptivă și permeabilă la o stimulare continuă.
Față de omul din trecutul nu foarte îndepăr tat (omul „inactual“ de azi), homo ciberneticus și-a pierdut nu doar reperele fixe, stabile, dar și răbdarea, atenția, concentrarea – căci cum să acoperi infinitatea de oferte, de tentații, de plăceri – altfel decât prin scurtarea timpului acordat fiecăreia în parte, printr-o exacerbare a atenției distributive („calitate“ în care tinerele generații excelează), prin frugalitate și rapiditate? Omul actual este un om accelerat, în sensul pe care-l rezervă psihiatria unei anumite forme de Parkinson. Acest tip de om vede cu o iuțeală de-a dreptul patologică, se mișcă cu o viteză uluitoare, anticipează (sau încearcă să anticipeze) efectele sau reacțiile celorlalți într-un mod cu totul inimaginabil până la revoluția digitală. Conta minat de viteza procesării device-urilor pe care le folosește, Homo ciberneticus este un Gulliver al computației într-un tărâm de liliputani. Pentru acest individ școala clasică – cu profesorii ei, chiar și cu aceia care folosesc tehnică ultra-digitală – este la fel de potrivită pentru viața actuală precum motorul cu aburi pentru o călătorie intergalactică. Tragedia lui este că viața însăși nu și-a schimbat viteza, ea se mișcă cu aceeași lentoare dintotdeauna. De aici o imensă frustrare a omului actual, cibernetic, căci viteza de procesare a minții sale este cu mult mai mare decât „suportul“ material, biologic, al vieții propriu-zise. Lumea reală nu mai poate răspunde satisfăcător cerințelor sale și, vai!, deseori, nici hard disk-ul său cerebral.
„Soluțiile“ la această problemă nu se lasă așteptate, de fapt ele trimit din nou, în buclă, la sursa generatoare. Pe de o parte, lumea virtuală (gaming-ul, rețelele sociale) este singura care poate răspunde rapidității cerute de mintea omului cibernetic. Pe de altă parte, hard-ul cerebral poate fi îmbunătățit, augmentat la nesfârșit prin diferite tehnici de dezvoltare: dezvoltare a inteligenței emoționale, a „gândirii critice“, a logicii, a talentelor, a creativității, a competitivității de unde obsedanta căutare de către părinți a furnizorilor de upgradare a minții și personalității copiilor lor – afterschool-uri, cluburi de activități, înot, tenis, meditații, concursuri (de dansuri, de frumusețe, de inteligență). Evident, această schimbare de paradigmă nu și-ar fi produs efectele asupra copiilor și tinerilor de azi dacă nu și-ar produs mai întâi efectele asupra părinților lui, prima generație supusă digitalizării sau, mai exact internetificării. Ei sunt primii care le cer copiilor – sau sunt aceia prin care noua societate le cere noilor generații – să se adapteze noului curs al lumii, să se ugradeze, să-și cultive cât mai multe (oricât de incoerente una de cealaltă) abilități și competențe, să obțină cât mai multe diplome și certificate, să se „specializeze“ în cât mai multe, dacă nu chiar în toate domeniile existente. Lucru imposibil pentru că – nu-i așa? – finitudinea a rămas, în ciuda tehnologiei, constantă – și atunci soluția de compromis este frugalitatea bulimică (a gusta câte puțin din toate, din orice este așezat la bufetul all-inclusive), forma(ta)rea rapidă – în urma unui curs de o lună sau două, ori de câteva săptămâni; în cazul în care totuși scârțâie ceva în „performanța“ lui, i se administrează copilului o cură rapidă de terapie cognitiv comportamentală. Riscul este, mereu, de a se produce un scurt-circuit psihic din cauza supraexcitării copilului și autoarea are suficiente motive să suspecteze înmulțirea cazurilor de autism drept efect al unei atari suprasarcini de tensiune nervoasă.
Este în toată această teribilă descriere a omului de azi și o descriere a nefericirii inerente opulenței la care multă vreme omul doar a visat. Boala omului de azi este produsă, ne spune autoarea, de prea mult, după ce o vreme îndelungată omenirea a suferit de boli produse de insuficiență: subnutriție, indiferență, răceală afectivă. Astăzi, dimpotrivă, copilul este sufocat de multitudinea de jucării, de tentații, ca și de supradonarea afectivă a părinților lui sub care riscă, literalmente, să sucombe. Imaginea mamei care-și sufocă pruncul la sân este cât se poate de emblematică pentru timpurile pe care le trăim. În locul acestei opulente și sufocante mame – și mama este prima luată în vizor, pentru că prima relație, fondatoare a personalității oricărui copil, indiferent de sex este relația cu mama – Ioana Scoruș propune, pe urmele lui Winnicott, mama suficient de bună (good enough mother), care reușește să asigure un spațiu de dezvoltare „optim“ copilului său.
Una dintre cele mai meritorii realizări ale cărții este aducerea în discuție a tatălui – un subiect destul de rar abordat în literatura de specialitate. De altminteri, întreaga cultură europeană pare să fi renegat figura tatălui, ca o supracompensare corect-politică a apăsătoarei istorii patriarhale, în locul lăsat liber lățindu-se figura unei mame superabundente ce solicită maniacal o exclusivi tate absolută în relația cu copilul. Rolul tatălui s-a redus la cel biologic, de inseminator, din ce în ce mai multe femei despărțindu-se de soții lor imediat după ce aceștia și-a îndeplinit rolul spermatic.
Individul actual derivă dintr-un copil fuzionat cu mama sa, suspendat într-o lume atemporală și nelimitată, guvernată de principiul plăcerii, de un sentiment oceanic (extra)uterin. Pe lângă digitalizarea deja amintită, aceasta este cealaltă origine a situației de azi. Individul actual urmă rește gratificarea imediată, trăind într-o completă absență a limitelor și într-o ignorare a principiului realității, acestea două, limita și principiul realității fiind rezultatul unei firești interacțiuni cu tatăl și al rezolvării stadiului oedipian. Una dintre cele mai valoroase idei ale cărții, i-aș spune o idee revelatorie, este asocierea dintre tată și timp, asociere care – oricât de evidentă mi s-ar părea acum, după lectura cărții, nu mi-a trecut niciodată prin minte, deși imaginea lui Chronos devorându-și copiii este cât se poate de cunoscută. Individul fără tată este un individ lipsit de temporalitate și de o instanță psihică esențială: supraeul, acel „loc“ lăuntric unde cresc idealurile morale și sociale, dar și normele, imperativele, interdicțiile și restricțiile impuse și autoimpuse.
Autoarea mărturisește că deseori i se întâmplă să aibă un puternic sentiment că ar trebui ca înainte să facă copii – oamenii să fie supuși unor teste serioase pentru a obține un „permis de părinte“ – la fel cum se întâmplă cu alte lucruri importante, de impact asupra celorlalți: conducerea autovehiculelor, folosirea armelor letale etc. Procrearea are, cel puțin asupra produsului de concepție însuși, un efect letal sigur. Pentru a nu-i mări exponențial puterea (și asupra altora), pentru a-i reduce cât mai mult importanța, pentru a nu-l multiplica inutil prin suferințe și anxietăți „de moarte“ – ar fi necesar un asemenea permis de părinte. Până la realizarea unei asemenea… utopii, cartea Ioanei Scoruș ar trebui să figureze în bibliografia obligatorie a celor care vor să fie părinți… suficient de buni.