Fiind primul român din localitatea Șiria care a mers la școală mai departe de casă, la Arad și Timișoara, Ioan Slavici a fost și întâiul bănățean care a făcut studiile în capitala imperială. Prin urmare, autorul nuvelei Budulea Taichii a bănuit încă de copil că statul în satul natal îi era vremelnic și a trăit cu sentimentul provizoratului, al confruntării cu lumea și al asumării persecuțiilor – extinse toate ulterior la nivelul întregii sale existențe. Prozatorul își amintea de corecțiile aplicate de tată după poznele făcute: „[…] mă pedepsea, mă punea la colț, mă punea să stau în genunchi, mă închidea în cămară, în pivniță, ba, când vina îmi era de tot mare, chiar în coteț, ori mă dezbrăca, îmi dădea o cămașă zdrențuită, îmi punea în spinare o traistă cu câteva coji de pâine și mă scotea la uliță ca să mă duc, căci lui nu-i mai trebuiesc.“ (apud Magdalena Popescu, Slavici, Editura Cartea Românească, București, 1977, p. 331.) Aceste pedepse, repetându-se invariabil, „făptașul“ a început să se învețe cu ele și să se creadă absolvit de orice vină după ispășirea lor: „Primeam pedeapsa cu nepăsarea celui mai înrăutățit făcător de rele, când îmi părea cel mai firesc lucru că am să stau în cămară sau în pivniță, că am să fiu scos la uliță ca un copil alungat, ca unii să mă compătimească, iar alții să râdă de mine, ori că timp de câteva zile n-am să mai stau la masă.“ (Ibidem, p. 333) În condițiile deosebit de grele de a se deplasa în acele vremuri, niciun alt scriitor român nu a avut la activ atâtea prelungite călătorii. Din moment ce nu-i mai trebuia tatălui său… În opinia lui Cornel Ungureanu, plecarea lui Ioan Slavici de acasă a însemnat trăirea aventuroasă a istoriei personale și reușita descoperire sau cercetare a locurilor traversate: „Scriitorul e un adevărat topograf care înregistrează formele de relief, dealurile, pădurile, potecile, cele știute de toți și cele secrete. El vede fiecare detaliu al peisajului, fiecare dificultate a traversării, fiecare spațiu protector. Omnisciența sa e legată nu doar de cele cunoscute, de căile accesibile, de locurile de retragere, de popas, ci și de secretele lumii acesteia – de cele ascunse, pline de pericole. […] Niște locuri care, de multe ori, numesc cu fidelitate viața interioară a eroilor săi./ Dacă acel acasă [s.a.] al bătrânei [mama Anei, din Moara cu noroc – n.m., V.S.] era dominat de liniște, drumurile care duc eroul departe de casă sunt însemnate cu un șir de avertismente. Sunt presărate de semne.“ (Cornel Ungureanu, Ioan Slavici. Monografie, Editura Aula, Brașov, 2002, pp. 38-39.) Cel plecat de acasă și-a dat seama că trebuia să se adapteze la diferitele condiții ce i se impuneau, el fiind obligat să le asimileze organic, limba maternă nefolosindu-i practic la nimic în gimnaziile germane și maghiare. În timpul studiilor budapestane, Ioan Slavici a intrat într-un mediu intelectual din sălile de curs în care nu s-a simțit deloc în largul său. Ca o consecință a Pactului Dualist, semnat doar cu un an înainte de sosirea lui în cea de a doua capitală a Imperiului Austro-Ungar, trebuia ca profesorii să predea în limba maghiară. Dar fostul elev lăsat repetent din oficiu în urmă cu câțiva ani, întrucât se presupunea că nu știe limba maghiară (!), a auzit la cursuri o maghiară stricată, deoarece profesorii erau foarte buni vorbitori la nivel științific doar în limba germană. Cu totul alta a fost atmosfera respirată în 1869, când Ioan Slavici a făcut băi de limba germană la cursurile urmate la instituția universitară vieneză. Pentru că voia să fie încorporat cu termen redus, șirianul plecase în armată ca „voluntar“, dar în alt fel decât acela înșelător prin datul la verbonc, precum a făcut personajul Trică, din romanul Mara. Aflat în cazarmă pentru satisfacerea stagiului militar, recrutul ieșea după-amiaza la instrucție, iar dimineața o afecta cursurilor universitare. Ioan Slavici a făcut pușcărie și la tinerețe, și la maturitate, și la bătrânețe, iar această experiență, nu atât de dură pe cât s-ar părea, ar putea fi asimilată cu corecțiile paterne de altădată, soldate cu închiderea în cămară, în pivniță sau în coteț. Schimbările vremurilor, mai ales ale acelora de ordin politic, l-au dus la închisoare, dar de la Vác la Văcărești deținutul a rămas același „inculpat“ fără vreo vină recunoscută. La închisoarea de la Vác i s-a aplicat un regim penitenciar destul de lejer, ce pare cu totul curios astăzi acelora dintre noi care am aflat ce a însemnat detenția politică în timpul regimului dejist. Gazetarul Slavici a putut să aleagă închisoarea în care și-a ispășit pedeapsa de un an, dată pentru delict de presă, și a profitat de acest tratament preferențial, fiindu-i alături (mai precis, în apropiere) și familia. În imperiul ce era considerat „închisoarea popoarelor“, supusul austro-ungar nu era supus programului strict aplicat altor deținuți, în sensul că doar pe timpul nopții se încuia poarta incintei. Ce interesează aici este faptul că Ioan Slavici luase cu el documentele din colecția Hurmuzachi, la care trudea din greu. A fost chiar și ajutat de… directorul închisorii, care era un om cultivat și se arăta preocupat de munca lui de editare. Cu aceeași eficiență sporită, de zece ore pe zi, a lucrat obișnuitul închisorilor și la Văcărești, unde a stat întemnițat tot timp de un an, în 1919, după ce a fost arestat și anchetat în cazul dosarului penal întocmit pentru „lotul trădătorilor“, care au colaborat cu forțele de ocupație germane din Capitală. În România, „țară străină“, Ioan Slavici a fost tratat cu mai puțină blândețe, în condiții mai promiscue decât acelea din închisoarea de la Vác, deși acolo era la cheremul ungurilor care îl acuzau de naționalism românesc. Îl băgaseră în închisoarea de la Văcărești cei care îi deveniseră conaționali încă din 1892, când bănățeanul fusese… naturalizat. Menționez faptul ce poate să țină de categoria anecdoticului că, în ziua eliberării, cel ce ispășise pedeapsa se ruga de directorul penitenciarului să-l mai îngăduie cu găzduirea încă o noapte, pentru că trebuia musai să-și termine o carte. La Văcărești, deținutul cultiva, dar nu în spirit voltairean, grădina și lucra cu febrilitate: „În anul 1918 cred că scriitorul era de vârstă apropiată de șaptezeci de ani, cărunt în bărbia de satir, tăcut, delicat și cam scurt de statură… șovăielnic și hotărât, contriat și indecis. […] iarna trecând, el și-a făcut un petec de grădină de zarzavat în pragul celulei lui. Cultiva minuțios ceapa, usturoiul și pătlăgele necesare. Pe când colegii lui de temniță se adunau la pocher, cu cărțile uneori măsluite de un partener poet, la crâmpeiul lui de masă, Slavici își fierbea supa cotidiană pe o feștilă cu spirt și scria. Zece ore pe zi, nemișcat de pe scaunul lui, lucra hârtia cu penița, imperturbabil și egal cu sine.“ (Tudor Arghezi, „Ion Slavici“, în Proze. Scrieri, 27, Editura Minerva, București, 1975, pp. 413-414.) Deși bănățeanul Slavici avea un spirit gospodăresc foarte dezvoltat, el a fost impresionat de ordinea prea scrupuloasă ținută de colegul Arghezi, care i se părea… „penibilă“. Păcat că nu a putut fi invitat la gospodăria de la Mărțișor, pentru că, probabil, Popa Tanda ar fi avut apoi o frumoasă continuare din partea celui care căzuse foarte rău de pe schelele ridicate la construirea propriei case din București. „Omul să fie mulțumit cu liniștea colibei sale“, sună celebrul incipit de nuvelă, și ne putem întreba unde și-ar fi putut găsi liniștea colibei sale „monogamul“ Slavici, care a jinduit mereu la liniștea unui cămin, a unui loc și a unui timp cu familia, așa cum nu mai avusese parte din copilărie. La Institutul de la Măgurele, profesorul Slavici a tradus în practică nu doar o programă școlară instructiv-educativă, ci a încercat să pună și temelia unei societăți model, împotmolită din păcate în faza experimentală. Elevele ar fi trebuit să devină femei depline, capabile să întrețină și să dirijeze o întreagă gospodărie. Aceasta a fost utopia familială/familiară a celui care a crezut că o societate poate fi transformată numai prin reforme pedagogice și educaționale începute de timpuriu și duse la bun sfârșit doar prin perseverență. d rumul a devenit încercarea majoră a vieții copilului pedepsit de tată prin scoaterea în uliță ca să plece de acasă cu o cămașă zdrențuită pe el și având în spinare o traistă cu câteva coji de pâine. Gândurile, faptele și scrierile lui Ioan Slavici au fost marcate de străduința de a-și găsi locul în lume atât ca român, cât și ca supus al Austro-Ungariei, întrucât scriitorul a trăit cu frenezie sentimentul supușeniei față de „drăguțul de împărat“. Atunci când vorbea despre „patrie“, el se referea la „țara“ în care se năs – cuse și își petrecuse copilăria sau tinerețea, adică în Austro-Ungaria. În condițiiile delicatei conviețuiri interetnice din Transilvania, Ioan Slavici nădăjduia, ca bănățean animat de principii temeinice, că există un loc încăpător pentru toată lumea, indivizi și na – țiuni, într-un stat poliglot în care se putea pierde în tre hotarele deschise. (Într-o lumea ca a noastră, de astăzi, a neglijenței în punerea diacriticelor, numele localității na tale, Șiria, se poate lesne confunda cu acela al unei țări.) În ultimii săi ani, Ioan Slavici a petrecut perioade frumoase și rodnice de refugiu (și în sensul propriu al cuvântului) la proprietatea cu vie destul de întinsă de la Crucea de Jos (Panciu) a unui ginere al său. Pentru ca să se închidă cercul vieții, probabil că zona viticolă vrânceană i-a adus în memoria afectivă de la senectute imagini cu podgoriile din zona Șiriei natale. Mereu cu domiciliul „flotant“ în viață, șirianul își alesese la Schitul Brazi loc pentru casa de veci, din apropierea casei… „dintre vii“, de la Crucea de Jos. Dar nici acolo nu i-a tihnit odihna, deoarece, ulterior, rămășițele pământești i-au fost mutate la cimitirul din Panciu. Marele clasic al literaturii noastre a posedat calmul și firea așezată specifice regiunii natale și a nutrit sentimentul că nu se simțea în stare să se potrivească cu lumea prin care a trecut și în mijlocul căreia a trăit. De aceea, el a încercat să nu se înstrăineze de sine însuși printre străini, dar a resimțit peste tot eșecul naturalizării. Ioan Slavici și-a căutat locul și nu l-a găsit nici în spațiul românesc sau austro-ungar, nici în vreo limbă din cele cunoscute și cred că a reflectat nu o dată la cele scrise în Budulea Taichii despre felul nostru de a fi („așa e și omul: câte limbi știe, de atâtea ori e om“). Deprins a se vedea „ca cioara-n par“, omului Slavici soarele nu i-a răsărit nici la București, deasupra închisorii Văcărești, și nu i-a apus nici la Budapesta sau la Viena, deasupra Casei de Habsburg, dar i-a strălucit opera scrisă în limba română.