Versuri de Paul Sârbu
Mania
lui Marian Drăghici
Am părul nins
și în acest amurg,
în această sală de așteptare,
simt o grabă neînțeleasă
de a scrie versuri –
de a lăsa un semn
în memoria celor care vor rămâne în urma mea! –
deși antologatorul îmi spune
că nu am harul răbdării…
Viața mea a fost o coală de hârtie
pe care am ars-o, iar cenușa am presărat-o în apele deltei,
apoi, din nou a fost scrisă și rescrisă, ștearsă de radiera timpului și
a uitării,
mototolită și aruncată la coșul de gunoi
împletit din papură și stuf–
va veni moartea să măture
în această sală de așteptare
și voi fi, ca și când niciodată n-am fost!
Dar, când vântul nemilos al iernii suflă,
mă cuprinde dorința de a însăila
din steluțele argintii și din cuvinte
un ciorchine din flori de salcâm
care să nu se scuture niciodată!…
Am făcut bătături în palme
mânuind coarnele de plug ale cuvântului,
mă istovesc și nopțile
biciuindu-mi la sânge creierul
în plină iarnă –
căci altă primăvară nu va mai exista,
și nu va mai exista niciun soare
care să încălzească pământul, să germineze –
singura mea șansă e să plantez butașii de salcâm
în solu-nghețat
și să se producă o minune,
iar arborele să crească și să-nflorească brusc
în mijlocul iernii!…
E o manie de om bătrân și nebun
ca eu, gladiator învins de cuvinte,
să sap în viscol
pământu-nghețat
al colii de scris,
și să mai și aștept
inflorescența
postumă
a arborelui sacru!
Arborele genealogic
Arborele nostru genealogic
e însăși moartea
care a luat forma unui copac
ce rodește pe crengi
inimi
ca niște păsări bolnave,
ce bat din aripi,
grăbite.
Tragem la jug ca și ceilalți
prin mocirle și ploi,
opintindu-ne și obosind mai repede.
Privim la ecograf, ca și când am privi viitorul printr-un binoclu
și vedem lumea cealaltă:
inimile noastre cârpite, peticite de doctori,
sunt echipate cu mici generatoare electrice, cu electrozi minusculi
pentru normalizarea ritmul cardiac.
Existența noastră ființează la un sfert din capacitatea normală,
restul de viață fiind completat de funcționarea echipamentelor
medicale!…
Totuși, îi mulțumim cu smerenie lui Dumnezeu
și pentru această candelă de viață
care atârnă de un fir de păianjen,
chiar dacă are o pâlpâire incertă, crepusculară!…
Nu avem un cord cu care să ne mândrim, știm asta!
(Totuși, e bine că ceilalți nu ne aud bătăile de clopot din piept –
altfel, cum am putea să ne ,,integrăm“ în comunitate?…
Și așa, ei ne suspectează că ,,nu e lucru curat“,
că inimile noastre își iau prea devreme zborul din lumea aceasta!…)
Dar noi știm că ne-am născut și creștem sub clopotul cerului
așezat pe pământ,
unde ciocănitoarea metalică, incandescentă, a soarelui, bate,
bate neîncetat în pereții de aramă –
și, de aceea, ne trăim mai intens clipa
dintre patru scânduri!…
Versuri de Constantin Urucu
2
Bietele noastre vieți
sunt doar poeme scrise în tren
pe ferestrele aburinde
la ieșirea sufletului din oase
3
aceasta este tristețea lui El
Shadai
noaptea
trebuie să iasă din Trupul Său de
praf și stele,
și să coboare în lumea morților
ce umbla fără El
pe pământ..
lacrima Lui
inundă literatura pentru copii
pielea Copacului statornic se
năruie
fără Cuvânt..
furnici uriașe trag tancuri de
jertfă
în țara lui Moria.
ascunși cu îngerii în Dumnezeu
cântărim trecerea, gloria…
ne-am trezit prea târziu
calul ros ascute pe spinarea
calului alb
lanțul și sabia
își preamăresc biruințele
putrede…
Ah, de-ar termina cât mai repede
Noe
corabia
4
dați-vă măștile la o parte
prieteni,
rupeți perdeaua
nu am venit să-mi câștig scaunul
vorbelor goale
nici să vă mint:
ceasurile petrecute cu voi
sunt cântări din negev
și balanța stă într-un fir de
argint..
dați-vă jos măștile
ochelarii întunecați și privirea
trufașă…
iubiți cu inima nu cu gândirea!
judecați-mă după auz
nu cu ochiul cel drept..
ce-ați venit să vedeți
o trestie frântă,
un hoit putrezit înviat în ziua a
patra?..
ci eu voi zbura înapoi, în
Leptokaria
să pun pe fruntea zeului Uitare
coroana pierdută a păcii divine
5
plânge Dumnezeu în instanță
poartă cătușe
lanțuri de aur
troznește cerul, pământul arde
nu reușesc să-Ți văd privirea
doar umbra ei cade pe mâna
dreaptă
străpunsă de sori și piroane
redeschide rana adâncă:
un nou popor cu aripi de sticlă
este gata să treacă
marea de stuf
toată
apă și sânge
sânge și apă
cum v-am mai spus
și ultima oară
toate acestea
mi-au fost turnate în auz
fără de voie
sunt străjer la mișcarea apelor,
slăbănog la scăldătoarea
Betesda
un trandafir
se deschide tainic
și mă împovărează să rostesc
Cuvânt
ce se lovește de timpane
perforate
de ochi albi,
întorși
de zei păgâni
6
nu poți iubi, nu poți trăi
de nu înțelegi
că singurul fapt cert este
trecerea
nu poți birui
dacă nu înveți nimic din
înfrângeri
venim din Fărăînceput
și ne întoarcem în Zeitlosigkeit
moartea e semnul
oasele desenează corăbii de fum
7
nu te uita la oameni
ci la cer
nu de la ei
ci
de la El să ceri!
în Dragoste te-a învățat să speri
și să străluci cu-al stelelor mister
8
cum aș vrea să-Ți cânt
cum aș vrea să fiu cu Tine mereu
cum aș vrea să simt că trăiești
și-n trupul meu
cum aș vrea să aud
susurul iubit în pustiul meu
cum aș vrea să văd
ce-a văzut atunci orbul Bartimeu
Cum aș vrea să rabd
cum aș vrea să iert cu iertarea Ta
cum aș vrea să pot
cum aș vrea să port
pașii mei mereu
peste spini și stânci
pe unde ai trecut Fiu de
Dumnezeu
să mă naști din Eu