După titlul celui mai recent volum, Macabriel, semnat de Gabriel Nicolae Mihăilă, am putea crede că avem de-a face cu o realitate în agonie, cu o poezie care se închide în sine. În fapt, avem de-a face cu o ontologie a mortalității, iar destinul ființei de o deconcertantă fragilitate resimte prin toate fibrele amenințarea exterminării potențiale: „cimitirul e un burete/ absoarbe tot/ și nimic nu se pierde// totuși lumea se întîmplă/ te șterge ușor ușor/ iar într-un final doar/ se mai împiedică de tine/ ca de-o ghilotină/ ca de-un clovn concediat/ care strigă în gura mare/ că la circ toate animalele/ sunt fericite“. În aceste condiții, Dumnezeu este omniprezent în realitatea textului, înfățișările pe care le ia sunt diverse, multiple, surprinzătoare adesea. „Dumnezeu adoarme pe marginea patului“, cînd „tot cuvîntul și toată mama din lume/ se strîng în Dumnezeu“, la un moment dat Dumnezeu este surprins „cu degetele vîrîte adînc în borcanul/ cu ciocolată/ înțelege dependența oamenilor pentru alți oameni“. Există și „un Dumnezeu femeie“, asta se datorează spiritului său germinativ, numai ea, femeia Dumnezeu poate naşte pe muritor şi pe nemuritor, numai în puterile ei se află promisiunea nemuririi.
Un alt element esențial pentru buna funcționare a lumii, sugerează Gabriel Nicolae Mihăilă, este poezia care „stă pe umărul poetului“ și îi șoptește că este în puterile ei să îl ajute să trăiască sau să îl omoare. Mai mult, „cel mai lung cuvînt din lume este cuvîntul mamă“ care „știe că poezia umple spațiul dintre lumi/ și că oriunde s-ar duce/ tot poezie s-ar întoarce“. Eugen Negrici vorbește de declanșarea „facultății halucinatorii“ care metamorfozează materia, „ignorînd granițele dintre obiecte și diferența de timp și spațiu“ (în Sistematica poeziei). Și tot el spune că facultatea imaginativă „are nevoie de o intensitate violentă a implicării eului pentru a se declanșa“, dar care trebuie să fie una de durată „pentru ca ochiul interior, deschis astfel, să aibă răgazul să închipuie coerent.“ La Gabriel Mihăilă un „existent senzorial“ este cel care dereglează modul de percepere a lumii, „eul are curajul și nepăsarea de a impune obiectelor și acțiunilor“ un nou cod combinativ forțînd înlănțuirea lor ca și cum aceasta ar fi fost de la sine înțeleasă: „în dimineața asta tremuri/ cu extremitățile învinețite de singurătate/ de parcă ai fi luat bătaie ca la manual/ mama îți strînge tîmplele/ verși/ și juri că n-ai să mai iubești niciodată“.
Fărîmițarea realității, golirea de conținut a vieții, minimalizarea sensurilor existenței dau sentimentul pustiului, al pustiirii. Gabriel Nicolae Mihăilă pare a fi, în mai toată poezia sa, un martor al acestei degradări la care pune și el umărul, reluînd-o în text, amplificînd-o. Pustiul este ilimitare în spațiu, este negăsire în sine, dar poate fi și zădărnicie, deznădejde, pierderea sensului și rostului pe lumea aceasta. Și nu știi dacă zidul ca expresie a fatalității, în notă existențialistă, te închide sau te protejează: „acest zid păstrează mirosul plutonului de execuție/ păstrează gaura glonțului prin care privim uneori/ și vedem că de fapt căpcăunul avea trei fiice/ după acest zid este mingea copiilor/ pe care n-a mai recuperat-o nimeni/ după acest zid cireșii n-au mai fost culeși/ după acest zid curajul roade pînă la os/ iar trupurile se dezlipesc de hîrtie“.
În consecință, în spațiul poemului ființa nu își mai găsește locul și liniștea, este izolată, este condamnată la solitudine, la disperare, la dispariție chiar. Necesitatea ieșirii din acest spațiu neprietenos se impune, breșa fiind o soluție, o căutare continuă. La Gabriel Nicolae Mihăilă ieșirea poate fi prin zid, prin vis sau prin moarte chiar. Spărtura în zid sau spărtura în cer, forțarea prin imaginație a oricărei bariere a imaginarului sunt fațetele unei disperări de a trăi: „din poetul sfîrtecat/ ies oamenii precum animalele domestice din casă/ direct în sălbăticie/ și cred că pot supraviețui// din poetul măcelărit/ ies copii ca dintr-o carte neatinsă/ un cutremur trezește toate hoiturile la viață/ o lamă tocită se-nvîrte pe tendon// uciderea poetului este singura crimă care nu se pedepsește“. Lectura cărții dă o oarecare stare de panică cititorului, care deschide ochii spre lume și vede că și cele mai simple lucruri, cu care părea să se fi obișnuit în timp, au ceva bizar în existența și evoluția lor.