Panta rhei
N-am să mai trec pe drumul pe care-am rătăcit,
N-am să mai văd nici solzii acelui râu, nici caii
Mari în amurg – nici câmpul n-am să-l aud rănit
De vânt –, nici codrii singuri în care dorm nohaii.
Tot mai departe pasul mă poartă, tot mai mult
Pun stăpânire anii pe zaua mea târzie –
Cu iarba merg alături și-n graiul ei ascult
Că-așa a fost și altfel n-ar fi putut să fie.
Tăcut mă uit în față și deslușesc cărări
Și ziua mă sărută ușor și se desparte –
Cu fruntea luminată de visu-acestei țări,
Tot mai departe-n zare mă duc, tot mai departe…
(Din volumul Imn către zorii de zi, 1962)