țara mea
locuiesc în obsesiei numărul 6, la capătul străzii.
țara mea are o suprafață de 16 metri pătrați
și se învecinează la nord cu ziua de salariu.
în rest, hotarele ei se varsă în fereastra
ce dă înspre parc.
când situația cu banii e albastră
îmi place să îmi petrec crizele în fotoliul roșu,
încălzindu-mă la lumina unui bec băut.
am terminat-o cu fericirea în tramvaiul 14.
aveam creierul bântuit de amor
când am stors din telefonul mobil:
„viața se bea dintr-o rană deschisă“.
și era toamnă și frig.
supraviețuiesc vântului de miazănoapte, aici,
în obsesiei. nu mă vait. chefuiesc pe fond nervos.
descopăr în mine febre și negre tăceri.
uneori stau ghemuit cu genunchii la piept
și spun o rugăciune incredibil de greșită.
iubiri insolente
iubesc ferestrele, fumul din hornuri, ieșind
când e iarnă, iubesc femeile,
aproape bătrâne, care-și duc îngerii
pe la mânăstiri să-i caute de boli.
iubesc diminețile în care mama e un cartof
pe care îl șterg cu mâneca hainei
și-l pun la copt în inima mea încinsă.
iubesc să mă frec pe față cu zâmbetele
unor copii, uitate în vacanța cea mare.
iubesc nopțile în care se târăsc prin vene
femeile fugite în munți.
sunt înnebunit după țipătul unui tren
trecând printr-o gară pustie.
și, îndrăgind candoarea unei remușcări
asumate, iubesc să fiu mințit de ființe mici
și de ochii tăi, două ființe imense.
cuvinte de iarnă
stăm la o masă din crâșma gării și bem
din pahare ce plâng în septembrie.
un tren cu vagoane albastre se oprise un pic
pe acolo, și, pentru că nu ne interesează ființele
liniștite, îți spun că e timpul, e timpul
să mergem fără oprire spre orașul acela fictiv.
mai e un tren ce poartă femei spre mesia,
dar nu ne interesează păpușile cu părul învins.
e lung și civilizat trenul nostru albastru,
iar în compartimentul luxos mai e cineva.
pare a fi un cetățean al spitalelor,
dacă nu cumva e un fraier care ne va vorbi
despre foamea lui de viață sau de pierzanie.
o bufniță tânără ne perforează biletele. pe urmă,
prin gaura impecabilă, ne arată orașul râvnit.
vom ajunge acolo instant dacă scriem o propoziție
care să conțină două cuvinte ce aduc aminte de iarnă:
nea și ger. și când i-am arătat propoziția noastră,
„nea gheorghe e înger“ instant ne-am trezit la masa
aceea din crâșma gării, ascultând o întâmplare cu lupi
și zăpezi răvășite de vânt.
un nor mic, speriat
după mulți ani, peste zece, ne întâlnim,
seara, când ziua se sfarmă în mici rugini
și e toamnă. septembrie este.
suntem pe terasa unei cafenele cu puține
făpturi. mirosul de frunze arse
face ca memoria să fie extrem de tânără.
punem între noi copilării inventate, păsări
dispărute, căni de cafea și țigări.
întindem pe masă fotografii din adolescență.
uau! acesta sunt eu, un liceean cu paltonul ros,
pândind un drapel sfâșiat de sfieli.
aceasta din stânga ești tu. uite, și arăt cu mâna
spre cer: semeni cu acel nor mic,
la fel de speriată ca el.
acum după câteva pahare de vodcă
stau în fața ta gol, ca un geam spălat
de o pasăre sinceră. vei lucra să mă zăpăcești.
vei da foc. îmi vei pune ploi în orbite.
pe strada aceasta
pe strada aceasta întotdeauna e foarte
târziu, iar în cea mai de jos oră a nopții
poți merge cu vinovățiile la vedere.
pe stâlpii de iluminat sunt lipite afișe
pe care stă scris: „vând melancolie
cu domiciliul stabil în obsesiei nr. 6“.
mă întorc acasă cu fruntea rănită.
mi-e limpede că lacrimile mele
sunt notele de subsol ale singurătății.
lup de apartament
sunt cu fizionomia la pământ și mai mereu
văd, ca prin ceață, un tren plin cu prieteni.
mă reped să mă urc și eu în trenul acela,
dar amețesc. pe urmă se face o înnegreală de prieteni.
plutesc. traversez mica mea viață de la pat
la bucătărie făcând o escală în fereastra obeză.
pe crucea ferestrei
se poate citi: aici odihnește viitorul.
în bucătarie, femeia mea împinge timpul
cu o nuia de alun într-un ceas speriat.
am scris un cântec pentru femeia mea, un cântec
în care ea, din lumina plânsă de fereastra obeză
încropește o înserare cu iurte, zăpezi și vulpi argintii.
și în înserarea aceea, mai spune cântecul, femeia mea
mă vede ca pe un lup de apartament,
pândind la fereastră cum să-l atace pe călărețul
ce poartă în ochi deșertăciunea lumii și marile
întinderi de ierburi bătute de vânt.
geneza învierii (scrisori)
află că am aprins poemele și s-a făcut dimineață.
realitatea o ținem într-o cutie de lemn
iar sub haină avem cartea cu mirări interzise
și lucruri de vrajă.
să știi că în această zi de septembrie ne-am trezit
cu arterele umflate de stranii bucurii și am văzut
noi că bune erau toate.
și am lăsat în urmă strigătele care vom fi.
va veni iarna și noi, lângă o apă curgătoare,
vom cere iertare unor mame străine, iar de
sărbători, cu gândul la voi, cu mișcări
neobișnuit de încete, ne vom apuca și noi
de înviat.
iată, îți scriu, ce bucurie pe noi! în puținătatea
luminii ne-am privit de parcă am fi fost oameni.
uau! am dat de locul învierii. deasupra e un cer
pe care nu l-a mai folosit nimeni, timpul e neatins,
lumea parcă ar ieși dintr-o carte plină de buruieni
și păianjeni de pământ. și din carte numai ce vedem
că iese o mamă și, ca să ne pună pe picioare,
ne spală oasele, pune cămăși curate pe noi și strigă:
hei, acolo e adevărul, dincoace e calea și viața!
vom învia cum ai vrut tu: liberi și plini de febre.
pregătește nopțile, spală podeaua și țărmul.
aduc cu mine mari îndoieli, covorul vrăjit și suspinul.
impresie
uneori îmi pare că dau peste
o așezare omenească:
un geam luminat, un scâncet
de copil, miros de pâine coaptă.
doamne, îmi spun, am ajuns la voi!
dar de fapt sunt singur și pe drum
și anume plouă peste mine și cal
și nu cunosc pe nimeni.
moșteniri amânate
din comunism m-am ales cu niște ochi
fără copilărie și tot în comunism am primit
cărțile de tarot ale bunicii, maria grecoaica,
tulbur lumea cu ele.
și am mai moștenit eu patru surori fumegând
ca niște bețigașe erotice.
în depline facultăți mintale tata
a trecut în averea mea un semafor pe verde
care nu se potrivește niciunei străzi.
cum să vă spun, umblu cu el în spate
ca iisus cu crucea. caut o stradă
la care să se potrivească semaforul ăsta
și să trec la voi.
apoi am moștenit eu aproape toată rușinea
familiei, obsesia a două pogoane de piatră
pe lună și chiar feminitatea vântului în înserare.
și am mai dobândit eu, pe parcursul vieții,
un rând de vie și o jumătate de ploaie
din partea mamei, mama care a mai trecut
în testament cerul care m-a învăluit în uterul ei
și pe care l-a îngropat în grădina din spatele casei.
(Din volumul Nu despre neant e vorba aici,
premiat la Turnirul de poezie de la Hersonissos)