În Italia, Romeo Lovera (1861-1922) este printre cei mai convinși și perseverenți susținători ai „metodei directe“ a lui Wilhelm Viëtor, care aderă chiar de la început la liniile programatice ale promotorilor ei și se implică efectiv în aplicarea lor. Lovera enunță principiile metodologice noi adoptate în predarea limbilor în opoziție categorică cu opțiunile majorității profesorilor din domeniu, opțiuni solid ancorate în vechile criterii, exact în perioada în care acestea erau readuse în viață și propuse într-o haină nouă de Candido Ghiotti, fervid și perseverent sprijinitor al studierii francezei în Italia. „Metoda filologică“ a lingvistului torinez, axată pe analiza comparată a italienei cu franceza, stă la baza unor materiale didactice de prelungit succes (gramatici, cărți de exerciții, manuale de conversație, antologii, texte de corespondență comercială), care s-au bucurat de mare parte din preferințele profesorilor. Grație unei distribuiri ramificate, celebrul lui dicționar bilingv a fost timp de aproape un secol (ultima ediție datează de la finele secolului 20) instrumentul de lucru indispensabil al mai multor generații de elevi care învățau franceza, cea mai răspândită disciplină lingvistică în școlile și institutele italiene până spre deceniul șapte din secolul trecut. În plus, între 1883 și 1892, cercetătorul a publicat împreună cu colegul Giustino Dogliani, revista „La lingua francese nelle scuole secondarie d’Italia“, expediată gratuit dascălilor interesați, care, prin subtitlul „Periodico di Letteratura, Filologia comparata, Grammatica ragionata e storica“, enunța clar criteriile de la care pornea metoda sa didactică (Merger 2005: par. 17).
Pe când era profesor la Liceul științific „Nicolae Bălcescu“ din Brăila, Lovera fusese colaborator extern al bilunarului „Cuore e Critica“, care, după patru ani, sub conducerea lui Turati, avea să se intituleze, ca organ oficial al socialismului italian, „Critica Sociale“. Cum fusese prezentat cititorilor în termeni măgulitori, „un prieten foarte drag, aflat de mai multă vreme în România, care vede lucrurile la fața locului și amendează informațiile inexacte, de mâna a doua din nu puține ziare de la noi“ (Nota 1888), Lovera trimite în 1888 relatarea I disordini di Bucarest, aplaudând acțiunea opoziției unite și dezlănțuindu-se împotriva guvernului lui Ion C. Brătianu sub conducerea căruia „la minister, se comit furturi, în administrație, abuzuri, pe drumurile publice, asasinate, la alegeri, acte de corupție, iar, peste tot, abuzuri“, guvern care înăbușise în sânge încercarea de revoltă a țăranilor în luna martie a acelui an“ (Lovera 1888: 1).
Dar mult mai des articolele lui privesc chestiuni literare, lingvistice sau didactice. Traduce un studiu al lui Titu Maiorescu despre cel mai mare poet român (Eminescu și poeziile lui), caracterizat în introducere – desigur, fără să exceleze prin judecăți profunde sau perspicacitate analitică – drept un poet care „reprezintă sentimentul național al tineretului român și care s-ar situa între Ugo Foscolo și Leopardi (Lovera 1888: 1). Pentru rubrica „Rivista dei periodici“ transpune în italiană prezentarea făcută de filologul Lazăr Șăineanu colegului Ascoli, „maxima autoritate în domeniul dialectologiei romanice“ (Lovera 1890b: 216); se ocupă de problemele învățământului, scriind mai ales despre școlile italiene din străinătate și critică politica dusă de guvernul lui Francesco Crispi căruia îi reproșează numirea unor dascăli lipsiți de calificarea necesară și risipa de imense mijloace financiare care, după părerea lui, ar fi fost oportun să fie folosite în Italia pentru a compensa condițiile economice mai mult decât mizere ale slujbașilor din învățământul public. De altfel, slaba atenție acordată corpului profesoral ducea, pe de o parte, și publicistul o evidențiază emfatic, la îndepărtarea elevilor italieni, pe care părinții preferau să-i înscrie la cursuri de prestigiu, iar, pe de alta, la prezența interesată a celor străini, atrași de ajutoare generoase și de facilități, nu doar la Galați și Brăila, ci și la București. În cele din urmă, școlile susținute de Italia ajungeau „să le asigure casa și masa străinilor; aici, de exemplu, greci, evrei și români, mulțumiți să găsească pentru copiii lor masa gratis, întrucât, din cauza deficiențelor învățământului oferit de generosul guvern, italienii preferă să aleagă alte școli“ (Lovera 1889a: 244).
Într-un al doilea articol, răspuns sec la numeroasele critici revărsate de ziarele de dreapta, el relua acuzațiile, insista asupra risipei de fonduri bănești și drept confirmare a interesului slab ori inexistent al familiilor italiene pentru sistemul de învățământ creat de Roma în țări străine, aducea o mărturie personală: „zi de zi sunt asediat de evrei și greci care mă roagă să intervin la școala italiană unde se primește felul întâi, pâine și carne.“ (Lovera 1889b: 288). Să nu ne mirăm așadar că vorbele unui „anticlerical declarat“, cum era considerat profesorul din Cremona de săptămânalul catolic din Roma „Divin Salvatore“, au avut, în unele privințe, un ecou favorabil la Curia papală, ostilă mai mult ca oricând guvernului Crispi, acuzat că o privase de dreptul de a administra școlile italiene din străinătate. Legat de asta, un redactor rămas anonim al periodicului scria: „El [Lovera] îl laudă pe Crispi că a dat afară clericii din școlile din Est; dar adaugă că, acum, fără clerici, ele nu își îndeplinesc deloc menirea“ (I bei frutti 1890: 300); în sfârșit, observa că nu avea dreptate corespondentul publicației „Cuore e Critica“ susținând că prim-ministrul nu își atinsese propriile intenții; firesc, referirea corespondentului socialist era la încercarea eșuată a Ministerului Instrucțiunii Publice de a îmbunătăți funcționarea școlilor italiene din străinătate și nu la laicizarea lor: Lovera se înșeală crezând că scopul nu fusese atins; Crispi își atinsese scopul, lovind și mai mult în religia catolică persecutând-o în Est, la fel cum o persecută și în Italia. (I bei frutti 1890: 300).
[…]
În cazul de față, firesc, ținem să subliniem o altă fațetă din întreaga activitate a lui Lovera, anume, efortul considerabil pentru a face să fie mai bine cunoscute în Italia cultura, limba și literatura unei națiuni neolatine pe care evenimentele istorice și politice le îndepărtase de orizontul nostru spiritual. În privința cercetării, a studiului, aportul lui s-a materializat în conferințe și articole de presă despre evenimente politico-sociale din tânăra Românie și, mai ales, în elaborarea manualului de succes de gramatică și a volumului La letteratura rumena, con breve Crestomazia e Dizionarietto esplicativo (1908), prezentat de autor drept „necesara completare a volumului precedent, Grammatica della lingua rumena, apărut tot în seria de Manuale Hoepli“ (Lovera 1908: VII).
Mai citim în Prefață că lucrarea „nu are nici o pretenție, nici științifică, nici estetică, ci urmărește doar să dea o idee despre mișcarea literară din lumea neolatină românească“. (Lovera 1908: VII). Deși foarte restrâns, obiectivul nu a fost însă atins din cauza tratării superficiale, a lipsei de originalitate, a neconcordanțelor și scăpărilor presărate în text în dreapta și în stânga.
Normal, aceste deficiențe, pe care doar un expert al limbii și literaturii române ar fi fost în măsură să le evidențieze, le-au scăpat italienilor care au avut volumul sub ochi. Atunci nu e de mirare că apariția acestei istorii literare, care umplea o lacună efectivă, a fost salutată pozitiv. Iată cum își începe prezentarea necunoscutul redactor al rubricii „Libri e Riviste“ a periodicului „L’Italia all’Estero“: „Acest frumos manual […] zugrăvește în linii mari un tablou al istoriei și literaturii României, pământul clasic care prezintă atât de demn în Estul european ramura latină“ (Scheda 1908: 112). Îl consideră cu dreptate „nu o lucrare de critică, ci de pură expunere literară“ și apreciază în cel mai înalt grad adăugarea crestomației și a micului dicționar, care vor fi pe placul celor „care studiază frumoasa și dulcea limbă neolatină vorbită de frații noștri din Est“. (Scheda 1908: 112).
Firesc, cu totul alta era părerea cunoscătorilor. Astfel că un recenzent de la „Viața Românească“, semnat doar cu inițialele, C.B., demola firava prezentare, susținând fără ocolișuri că: „Toate cunoștințele autorului sînt parcă vagi reminiscențe din vreun manual elementar de literatură, tipărit acum câteva decenii“ și adăuga că din toată literatura recentă […], „Lovera nu cunoaște decît pe Cușbuc [sic!], poeziile critice de Nicolae Jorga, pe Vlahutza [sic!] și Vojen pesimiști ca și Eminescu, de care se apropie și în formă.“ (C. B. 1908: 326). În plus, nefericita traducere a unor fragmente și greșelile din micul dicționar anexat Crestomației îl fac pe redactorul neidentificat să se îndoiască de stăpânirea limbii unei țări unde profesorul italian trăise totuși ani buni. Într-adevăr, B.C. remarcă: „Dl Lovera, care a publicat și o Gramatică a limbii române în cadrul aceleiași colecții, nici româna nu o prea cunoaște“ (C. B. 1908: 326) și nu-l scutește de observații crunte, dar, vai!, întemeiate. „Vădit, directorul Școlii de comerț din Palermo, fostul profesor la Liceul real N. Bălcescu din Brăila și aprigul luptător pentru metoda directă în învățarea limbilor moderne, nu era cel chemat să facă cunoscută literatura noastră publicului italian. Cu toată dragostea pe care o arată pentru poporul nostru, cu toate laudele pe care le aduce scriitorilor ce nu i-a cetit, noi nu-i putem mulțumi pentru opera pe care a scris-o.“ (C. B. 1908: 326). După părerea lui, scrierea ajungea să compromită prestigiul colecției în care fusese inclusă: „Și o asemenea lucrare nu ne trezește decât îndoieli în privința seriozității colecției Manualelor Hoepli.“ (C. B. 1908: 326)
Nu putem să nu fim de acord cu colaboratorul importantei reviste în privința neajunsurilor volumului recenzat, dar împărtășim întru totul accentele privind afinitatea spirituală cu poporul român dovedită continuu de Lovera care, în ciuda interesului pentru franceză și germană, nu a ascuns niciodată marea predilecție pentru realitatea culturală, lingvistică și literară a Romàniei orientale. El locuise, și nu puțin, în tinerețe, la Brăila, unde predase la un institut grec și, cum am anticipat doi ani (1889-1891) la Liceul științific din localitate ca titular al Catedrei de franceză, unde, cu douăzeci de ani mai înainte, între 1863 și 1869, fusese profesor de italiană, română și latină un emigrant din Peninsula noastră, Giovanni Luigi Frollo. Născut la Venezia, licențiat în Drept la Universitatea din Padova, tânărul Frollo fusese invitat în oraș de familia unor negustori Autor al unei gramatici a limbii italiene pentru români și al unui manual succint de română pentru descendenții italieni, antepus dicționarului său, Vocabulariu italiano-romanesco, primul și unicul volum tipărit dintr-un proiect lexicografic ambițios, dar neterminat (Frollo 1869), cercetătorul a atras atenția comunității academice cu proiectul de normare a ortografiei, pornind clar de la fonetică, prezentat în studiul O nouă încercare de soluțiune a problemuluĭ ortograficŭ (Melchior 2016: 117); dar și prin susținerea tezei privind paralelismul dintre română și dialectele italiene, direcție de studiu care îi pasiona demult pe istorici, filologi și lingviști din ambele țări, ca Ion Heliade-Rădulescu, Carlo Cattaneo e Graziadio Ascoli (Alfani 1998: s. v. Frollo, Giovanni Luigi). Datorită temeiniciei lui ca om de știință a obținut în 1878 Catedra de Istoria literaturilor neolatine de la Universitatea din București, deținută până la sfârșitul vieții (1899), fără să fi reușit, din păcate, să o denumească, cum găsea mai logic și oportun, Catedra de Filologie Romanică (Popescu-Spineni 1928: 37).
[…]
În timpul sejurului său în înfloritul port dunărean, cum știm deja, Lovera fusese nu doar corespondent extern al revistei socialiste „Cuore e Critica“, ci participase activ la viața culturală din oraș; dăduse spre publicare unui tipograf local un manual de franceză comercială (1883) și un volumaș, Étincelles, al cărui conținut nu îl cunoaștem. Reîntors în țară, avusese grijă să publice în primele două numere ale publicației sale, „Bollettino di Filologia Moderna“, articolul La lingua romena, o analiză succintă a graiului unui popor pe care, în spirit, îl simțea aproape și pe care dorea cu patos să-l impună atenției cititorilor italieni. Sumara schiță lingvistică nu îi scăpase unui colaborator al periodicului de la Iași condus de Aron Densușianu, care, semnalându-l prompt, nu l-a scutit de săgeți critice privind prea marea sa generalitate și dezaproba, între altele, folosirea adjectivului „rumeno“ în loc de „romeno“. Redactorul anonim remarca: „În n-o 1 și 2 din «Bollettino di filologia moderna», ce apare la Salò sub redacțiunea d-lui R. Lovera, se află unŭ articolŭ intitulatŭ La lingua rumena, unŭ feliŭ de privire generalŭ, vag și puținŭ orientată. O observațiune: ar’fi de doritŭ ca limba nòstra să se numescă așa cum o numim noi: limba română va sé ică italienesce: la lingua romena, nu lingua rumena, după cum aratamŭ tocmai în acestŭ numerŭ alŭ Revistei (Notițe 1904: 191). Într-adevăr, sub semnătura directorului, revista publica la paginile 163-168, articolul «Românŭ și Rumânŭ», o recenzie a volumului Ueber den Volksnamen der Rumänen de Theodor Gartner, publicat de «Bukowiner Nachrichten» din Cernăuți, în care Densușianu, pe urmele unor mărturii istorice și literare, ținea să demonstreze întâietatea primei forme dintre cele două în concurență și revendica pentru vorbitorii nativi dreptul de a prefera numele propriului instrument lingvistic în virtutea: „dreptulu esteticeĭ și alŭ auudului musicalu de care nimim altulŭ nu póte dispune în cestiuni de limbă, decâtŭ acela a cărui este limba, quem penes arbitrium est et ius et norma loquendi!“ (Densușianu 1894: 168).
Nu știm dacă Lovera a citit vreodată cuvintele deloc măgulitoare referitoare la schița lui strict informativă; în orice caz, cu ocazia celei de a treia ediții a gramaticii (1917) a făcut o modificare în titlu, înlocuind adjectivul «rumena» cu forma recomandată de recenzentul publicației moldovene, formă confirmată și păstrată apoi de cei care au îngrijit retipărirea postumă din 1933. Oricum autorul simțea că era necesară reglementarea fluctuantei denumiri în italiană a limbii și entității sociopolitice în cadrul căreia era vorbită, cum remarca în Cuvântul înainte antepus ediției din 1917: „Apoi trebuie să ne decidem, aici, la noi, în privința grafiei și pronunției italiene a numelui țării lor, pe care acum o scriem în variate feluri: Rumania, Romenia, Rumania, Romania. Eu propun Romenia, ca să fiu cât mai aproape de pronunția românească; ar fi poate mai frumos și mai sonor, Romania, dar ar fi un duplicat istoric al numelui Imperiului Roman de Apus.“ (Lovera 1917: Cuvânt înainte).
În această privință, ceva mai târziu, în 23 iulie 1921, îi adresa direct ministrului Instrucției Publice al Regatului Unit, Benedetto Croce, rugămintea de a pune capăt controversei, denumită retoric, în termeni reductivi, „ inepție“, „ fleac“, dar pe care o considera de importanță capitală. Iar după ce a înșiruit variantele toponimului cu care era indicat un teritoriu atât de drag lui („E suficient ca Eminența Voastră să parcurgă textele geografice și din reviste și veți vedea că ținutul danubian colonizat de Traian, este numit, în scris, în modalități foarte diferite, ca de pildă: Romania, Romenia, Rumania, Rumenia, Romània etc.) (Lovera 1920); cerea intervenția ilustrului filosof, singurul, după părerea lui, în măsură să aibă ultimul cuvânt, având în vedere prestigiul indiscutabil și funcția publică deținută: „Nu credeți, Excelență, că ar fi cazul să puneți capăt și acestei inepții geografice, nelipsită totuși de o anume valoare? Și cine, mai bine decât Excelența Voastră, ar putea rezolva chestiunea? Botezați țara aceea!“ (Lovera 1920).
Independent de valoarea lor reală, textele gramaticale elaborate de Lovera au avut un succes îndelungat și nu doar în Italia, ci și în Franța și Germania. În același an, 1912, a publicat, avându-l drept coautor pe Adolphe Jacob, atât Grammaire roumaine, însoțită de o erată, retipărită postum, în 1923, cât și Rumänische Konversations-Grammatik zum Schul- Privat- und Selbstunterricht, carte însoțită, ca și cealaltă, de cheia exercițiilor și retipărită în mai multe rânduri (1919, 1921, 1923). Gramatical, sintactic și lexical textele nu erau ireproșabile și mai mult ca sigur editorul, specializat în tipărirea de manuale bazate pe metoda Gaspey-Otto-Sauer, aflase, din moment ce, începând cu ediția a treia, i-a încredințat revizia generală unui lingvist de încredere, Adolf Storch, unul dintre elevii preferați de filologul Gustav Weigand, autoritate indiscutabilă în domeniul balcanologiei. Ortografia a fost revizuită și adaptată în spiritul normelor Academiei Române, regulile morfologice au fost expuse mai coerent și mai accesibil, glosarul a fost îmbogățit cu mult mai multe cuvine, dar, deși fusese corectată și ameliorată, cum spune subtilul („Durchgesehen und verbessert“), lucrarea era departe de a fi fără hibe și imprecizii. O dovedește un recenzent român, care le impută autorilor nu doar greșeli de tipar evidente, ca timporal pentru temporal sau bisectil pentru bisextil, ci și redarea nu întotdeauna exactă în română a frazeologiei germane și recurentele greșeli de grafie, morfologie, sintaxă și lexic; între numeroase altele, femea pentru femeia; scrisa mea pentru scrisul meu; punctul și virgulă pentru punct și virgulă (Lacea 1921-1922: 746-747).
In Italia Grammatica della lingua rumena/romena di Lovera a avut trei ediții antume (1892, 1906, 1917) și o a patra, postumă, în 1933, dar ceea ce este de mirare, aceasta, ultima, a avut parte de două retipăriri anastatice în 1976 și 1982, în vreme ce în universitățile italiene circulau alte manuale, aduse la zi, ca Grammatica romena de Alexandrina Mititelu (Mititelu 1947), acum epuizată, dar care ar merita să fie retipărită (Ruffini 1969: 309), Grammatica della lingua romena a lui Gino Lupi, cu prima ediție în 1949 (Lupi 1949), iar o a doua, în 1975, sau Grammatica romena moderna de Ioan Guția (Guția 1967) și, mai ales, când a devenit disponibilă, Grammatica della lingua rumena a lingvistului Carlo Tagliavini, mai presus, și nu cu puțin, de toate celelalte, cum afirma filologul Sextil Pușcariu de cum fusese publicată într-o recenzie debordând de o sinceră și neîngrădită admirație pentru tânărul autor, de abia douăzeci de ani: „Nu cunosc o gramatică a limbei române pentru streini mai bună decât aceasta. E uimitor cum autorul ei, fără să fi trăit între noi, a pătruns atât de adânc în spiritul limbei noastre.“ (Pușcariu 1924: 851).
[…]
Prin metoda și modul de abordare, manualul de limbă română al lui Lovera este la o distanță de ani-lumină față de propriul Corso di lingua francese a base intuitiva; expunerea literaturii române abia de oferă informații firave despre câțiva autori și opere; cu toate acestea, nu pot fi trecute cu vederea figura și meritele lui, harnic și tenace divulgator în Italia al unui univers cultural și artistic încă învăluit în ceață. În timpul vieții s-a străduit să fie mai bine cunoscută o realitate umană și culturală întipărită în inima și mintea lui după lunga ședere la Brăila; a ținut în numeroase orașe și cercuri filologico-literare conferințe cu o tematică variată, mai ales despre poezia celei care semna cu pseudonimul Carmen Sylva, regina Elisabeta a României; a pledat și a obținut introducerea limbii române în institute tehnico-comerciale; a ținut cursuri de română la Institutul superior regal de studii comerciale din Torino, transformându-și Catedra într-un cerc activ de colaborare cu România, promovând vizite în orașul piemontez ale profesorilor și elevilor cu aceeași orientare profesională. În 1921, de exemplu, „Revista Istorică“ relata despre o călătorie la Torino a unor cadre didactice și elevi ai Școlii de comerț din București, încununată cu publicarea unui elegant volumaș, Piemonte e Romania (Piemonte 1921), deschis colaborării cu alți cercetători, între care lingvistul Matteo Bartoli, și dascăli din Institut, în frunte cu Piero Gribaudi, profesor de geografie chemat la Catedra Universității din oraș, și, firesc, cu Lovera însuși care, conform prezentatorului, „stăpânește la perfecție limba [română] și pentru care a scris o gramatică și o crestomație.“ (Cronică 1921: 206).
Desigur, având în vedere motivele repetat semnalate, și pe baza aprecierilor altor cercetători, e greu să accepți afirmația de mai sus, dar ar fi ingrat și total nedrept să trecem sub tăcere numele unuia dintre italienii care au cultivat cei dintâi românistica, mânat de sentimente adânci de apropiere și dragoste „pentru frații noștri din est, demni prin civilizația lor să fie reintegrați în ansamblul național.“ (Lovera 1917: Cuvânt înainte la ediția a treia).
Bibliografia
Alfani 1998: Luigi Alfani, Frollo, Giovanni Luigi, în Dizionario Biografico degli degli Italiani, Roma, Istituto della Enciclopedia Italiana, vol. L.
Densușianu 1894: Aron Densușianu, Românŭ și Rumânŭ, în „Revista critică-literară“, II, 4.
Lovera 1888: Romeo Lovera, I disordini di Bucarest, în „Cuore e Critica“, II, n. 4, Aprile.
Lovera 1889a: Romeo Lovera, Le Scuole Italiane in Oriente, în „Cuore e Critica“, III, n. 21, 20 Novembre.
Lovera 1889b: Romeo Lovera, Ancora una volta sulle scuole italiane all’estero, in „Cuore e Critica“, III, n. 24, 31 Dicembre.
Lovera 1908: [Romeo Lovera], La Letteratura romena con breve Crestomazia e Dizionarietto esplicativo, Milano, Ulrico Hoepli.
Lovera 1917: [Romeo Lovera], Grammatica della lingua romena coll’aggiunta di modelli di lettere e di un vocabolario delle voci più usuali del prof. Romeo Lovera del R. Istituto di Studi Commerciali in Torino, Terza Edizione corretta e ampliata, Milano, Ulrico Hoepli.
Lovera 1920: Lettera 505: Romeo Lovera a Benedetto Croce (23 luglio 1920), Patri monio dell’Archivio Storico. Senato della Repubblica. Fondi federati / Fondazione Croce / Benedetto Croce / 1 Carteggio / Corrispondenza Ministeriale / Corrispondenza.
Lupi 1949: Gino Lupi, Grammatica della lingua romena, Roma, Angelo Signorelli Editore.
Melchior 2016: Luca Melchior, Lettere di Gian Luigi Frollo a Hugo Suchardt (I), în „Philologica Jassyensia“, XII, 2 (24).
Popescu-Spineni 1928: Marin Popescu-Spineni, Contribuţiuni la istoria nvăţământului superior. Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti de la început până n prezent, Bucureşti, Cultura Naţională.
Puşcariu 1924: Sextil Puşcariu, Recensione a Carlo Tagliavini, Grammatica della lingua Rumena, Metodo Gaspey–Otto–Sauer, Bologna–Heidelberg, Groos 1923, pag. 410 + XX., în „Dacoromania“, Anul III, 1922–1923.
Traducere de Doina Condrea Derer