Hotărât lucru, dialogul despre cultura română se poartă sub semnul paradoxului. Pe de o parte, când e să ne împăunăm cu mândria de a fi români, primul argument invocat e cultura. Efigii ale creatorilor iluștri, capodopere artistice, artiști pe marile scene ale lumii înnobilează argumentația. Pe de altă parte însă, când trecem la gospodărirea treburilor țării, cultura e trimisă în ungherul Cenușăresei, într-o poveste în care miracolul balului de la miezul nopții nu vine niciodată.
Această meditație mi-a fost prilejuită de lectura celor zece măsuri ale capitolului privind Ministerul Culturii din Programul de Guvernare. Am folosit dinadins substantivul lectură, pentru că n-am fost decât un simplu cititor al Programului, deoarece, într-o manieră devenită tradiție, Uniunea Scriitorilor din România, ca și celelalte uniuni de creatori, nu a fost consultată nici de data aceasta de către guvernanți. Cum însă un Program de Guvernare este, într-o bună măsură, un îndreptar, o viziune călăuzitoare, nu dorim să aducem cuiva vreo vină, ci să contribuim, dacă se poate spune așa, la îndreptarea îndreptarului.
De la bun început trebuie spus că ideea elaborării unei Strategii Naționale în domeniul culturii pare abandonată. Nici măcar o aluzie despre așa ceva. În România, timp de treizeci și cinci de ani au fost propuse diverse strategii, de la cele pentru dezvoltare durabilă, energetice, de transport (Masterplan), în domeniul IT și al inteligenței artificiale, până la strategii în domeniul căilor ferate, al pescuitului, al viticulturii etc., etc. Niciuna însă în domeniul culturii. Importanța unei asemenea strategii ar consta în elaborarea unei perspective adecvate pe termen lung, știut fiind că în domeniul culturii realizările nu se pot vedea peste noapte. Schimbarea mentalităților, educația prin cultură, stimularea capacităților creatoare nu se fac nici cu viteza luminii, nici cu viteza sunetului, ci cu viteza sângelui care curge spre și dinspre inimă. Or, sângele curge în legea lui, nu poate fi tras pe șine, așa cum face locomotiva cu vagoanele ei, și nici nu poate fi împins de la spate. Știm ce-ar trebui făcut cu deficitul bugetar în următorii ani, sau cu cheltuielile militare. Nu știm ce avem de făcut în privința culturii, care, este drept, nu ne apără de pericolele din afară, dar ne apără de pericolele dinăuntru, care pot fi, cum bine s-a văzut în anul electoral, la fel de mari.
Minimalizarea rolului culturii vine nu doar din conținutul textului care, scurt de numai o pagină, pare făcut în grabă, pe genunchi. Citirea întregului Program de Guvernare ridică o întrebare al cărei răspuns nu-l găsim în cuprinsul lui. La pagina șapte, la capitolul dedicat Ministerului Finanțelor, se vorbește despre patriotismul economic, o sintagmă demnă de laudă. Despre patriotism cultural, în schimb, nicio vorbă. Deși, dacă nu neapărat cele mai eficiente din punct de vedere economic, expresiile patriotismului cultural au fost cele mai înălțătoare și mai memorabile în istoria noastră.
Într-un domeniu cronic subfinanțat, cum este cel cultural, ne-am fi așteptat să găsim un licăr de speranță privind perspectivele de finanțare. Să vedem, în cifre, cum stăm. Pentru anul 2025, bugetul Ministerului Culturii are alocată o sumă de 1,274 miliarde lei. Unui necunoscător i s-ar putea părea o cifră mare. Dar, dacă o comparăm cu produsul intern brut pentru aceeași perioadă, de 1,9 trilioane de lei (adică 1.900 de miliarde), observăm că bugetul Ministerului Culturii e de doar a 0,00067-a parte, adică 0,067%! Iar, dacă ne luăm după proiecțiile realizate de Legea Bugetului și de evaluările Comisiei Naționale de Prognoză, în anul 2028 procentul ar scădea la 0,058%! Redactorii programului cultural al actualei guvernări par a se fi împăcat cu această situație. Ei nu spun că trebuie mai mulți bani, ci că cei care sunt trebuie altfel cheltuiți. Deși nu știu cum, dacă întorci pe dos un buzunar gol, el ar putea să pară plin.
În ce privește cealaltă instituție națională specializată în domeniul culturii, Institutul Cultural Român, lucrurile stau și mai îngrijorător. În anul 2024, finanțarea programelor culturale a fost de 18,9 milioane de lei, ajungând la un ridicol 0,00001% din PIB. Cum bugetul ICR pe anul 2025 este mai mic decât cel din 2024, este de presupus că situația se va înrăutăți. Iar dacă, așa cum era prevăzut într-o formă anterioară a Programului de Guvernare, Institutul Cultural Român va fi integrat în structurile Ministerului Afacerilor Externe, adică pe de-a-ntregul birocratizat și politizat, cu directorii reprezentanțelor transformați în atașați culturali, atunci, vorba poetului, lăsăm orice speranță. Lămuririle vor veni curând, căci în Legea de abilitare a Guvernului pentru emiterea de ordonanțe pe timpul verii se menționează „măsuri pentru reorganizarea ICR“. Uniunile de creatori pregătesc un protest, pentru a preîntâmpina o asemenea inițiativă, dar nu știm cu cât folos va fi.
Redactorii Programului de Guvernare nu ne oferă nicio speranță privind creșterea finanțării culturii. Despre Fondul Cultural Național se spune că „se va revizui”, ca nu cumva să credem că se va mări. Despre finanțarea instituțiilor de spectacole ni se spune că principala măsură constă în menținerea cotei de 2% din impozitul pe venit! Cu alte cuvinte, este doar treaba noastră, a contribuabililor.
Evitarea oricărui dialog despre problema spinoasă a subfinanțării culturii reprezintă doar una dintre observațiile noastre. O alta se referă la actualizarea manualelor școlare. O cale importantă de a aduce scriitorul român în conștiința publică constă în prezența lui în manualele școlare. În privința aceasta, situația este dramatică. Literatura contemporană, adică ce s-a scris, să zicem, în ultima jumătate de veac, este, practic, absentă din manualele de limbă și literatură română. Pe bună dreptate, când Nicolae Manolescu a primit la sediul Uniunii Scriitorilor un grup de copii, unul dintre ei și-a mărturisit surprinderea că nu se află în fața unor năluci, ci a unor ființe vii. Ei, copiii, credeau că toți scriitorii sunt morți. Ceea ce s-ar putea presupune, parcurgând paginile manualelor școlare de azi. Am căutat, plin de speranță, o soluție în cuprinsul capitolului privind Ministerul Educației și Cercetării. Și iată ce am găsit, ca principală direcție de „actualizare a programelor școlare”: „includerea de conținuturi și activități care abordează utilizarea inteligenței artificiale și dezvoltarea competențelor digitale. Accentul va fi pus pe pregătirea pentru meseriile viitorului și pe adaptarea la schimbările tehnologice rapide.” Noi ne-am fi așteptat ca programele școlare, în ce privește literatura română, să includă nume precum Mariana Marin, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Cristian Popescu sau Ioan Es. Pop, ca să nu pomenesc decât pe câțiva dintre cei care nu mai sunt printre noi, dar ar fi putut fi. Când colo, preocuparea se îndreaptă către ChatGPT!!! E drept că în privința aceasta, printre elevi și studenți se găsesc deja iluștri precursori, căci mulți dintre ei, în loc să citească textele originale, își fac temele recurgând la inteligența artificială. Punerea accentului pe „meseriile viitorului și pe adaptarea la schimbările tehnologice rapide” nu face decât să condamne științele umaniste la ignorare și irelevanță.
Programul Ministerului Culturii continuă cu obstinație viziunea unui nou futurism, plutind, nu în spațiul cultural românesc, ci în cyberspațiu. Cea mai importantă direcție de reformă în ce privește cultura este digitalizarea. Identitatea unei națiuni se sprijină pe nivelul cultural al societății, dar, mai ales, pe capodopere. Istoria omenirii a arătat că schimbările tehnologice rapide nu sunt neapărat producătoare de capodopere. E ca și cum ai spune că mașina cu aburi i-a ajutat pe artiști să picteze mai bine. Marii campioni ai literaturii nu sunt cybernauți, versurile marilor campioni s-au scris cu pana de gâscă muiată-n cerneală, iar recordurile lor dăinuie de veacuri. Aș spune, mai degrabă, că digitalizarea creează pericolul uniformizării, a profesării algoritmului în dauna creativității, a silogismelor în dauna metaforei, a prefabricatului și clișeului mental în dauna imaginației.
Cultura înseamnă tradiție și înseamnă creație. Patrimoniul trebuie conservat și oferit cu dărnicie, printr-un acces lesnicios, iubitorilor de cultură. Dar, în egală măsură, cultura înseamnă creație vie, anume ceea ce se adaugă pentru a lega tradiția de modernitate. În Programul de Guvernare, creatorul de artă este complet neglijat. Patru din cele zece propuneri ale programului se referă la revitalizarea, digitizarea (?!), digitalizarea, simplificarea proceselor de avizare și sprijinirea investițiilor în domeniul patrimoniului. Asta nu e rău. Patrimoniul cultural reprezintă moștenirea materială și imaterială. Dar o cultură nu trebuie să fie doar moștenitoare, ci și creatoare. Singura artă ce trebuie sprijinită, potrivit programului, este filmul, sau, ca să fim exacți, industria filmului. Viziunea mecanicistă poate fi observată chiar din acest enunț. Noi suntem convinși că trebuie sprijinită arta filmului, nu industria filmului. Industria presupune producție de serie, arta presupune producția de opere unice. Când transformi arta într-o industrie (industrie creativă, cum se spune în noul esperanto al Uniunii Europene), disprețuiești ceea ce arta are mai de preț, și anume unicitatea, originalitatea, irepetabilitatea. Să ne înțelegem, este foarte bine ca filmul să fie susținut. În cadrul Asociației Uniunilor de Creatori, noi, scriitorii, am susținut fără rezerve solicitările confraților cineaști. Dar despre cinematograf vorbim ca despre cea de-a șaptea artă (nu în sens axiologic, firește). Unde sunt celelalte șase? Unde sunt muzica, pictura, sculptura, dansul, arhitectura, literatura? Nici în Strategie, nici în Programul de Guvernare nu se suflă o vorbă despre celelalte șase arte. Și, firește, nici despre compozitori, pictori, sculptori, coregrafi, arhitecți și scriitori. Citind documentele programatice din ultima vreme ale Guvernului, ai impresia că în cultură nu există, în prezent, decât ecrane și tastaturi, pereți care trebuie eficientizați energetic, industrii și lucrători, proceduri de avizare și concursuri de numire a directorilor. Artele, muzele și cei hărăziți de ele nu există. De parcă toate astea sunt, pentru cei ce ne guvernează, nomina odiosa, iar creatorii de artă stânjenesc.
Și totuși, există o denumire sub care sunt desemnați cei ce „activează” în domeniul culturii: cea de lucrător cultural. Programul dedică una dintre măsuri operaționalizării statutului lucrătorilor culturali profesioniști, menționând că este o cerință din Planului Național de Redresare și Reziliență. Chiar dacă ea contribuie, cum au concluzionat negociatorii noștri, la redresarea și reziliența României (!?), denumirea este oarecum ofensatoare pentru noi, scriitorii. Întâi că noi nu suntem „lucrători”, ci autori, sau, dacă ar fi să recurgem la clasificările binecunoscute, nu suntem proletari, ci patroni, deținători ai unei proprietăți intelectuale. Dacă studiem cerințele pentru a deveni lucrător cultural profesionist, imensa majoritate a scriitorilor nu sunt altceva decât lucrători culturali… amatori. Această viziune prin care cultura nu mai este un domeniu al artelor și al artiștilor, ci unul al industriilor și al lucrătorilor, este îngrijorătoare și arată cât de aculturală riscă să devină viziunea europeană asupra culturii.
În concluzie, putem spune că Programul de Guvernare în domeniul culturii este alcătuit în grabă, în aceeași limbă de lemn la modă, plină de „digitizări”, „digitalizări”, „reziliențe” și „implementări”, preocupată mai degrabă să transforme cultura într-o uriașă corporație decât să-i creeze un cadru propice dezvoltării ei, să-i încurajeze originalitatea și creativitatea, să-i recunoască rolul major în edificarea și păstrarea identității naționale.