Recentul volum de poezie, ma-ma, semnat de Tudor Crețu, instituie cadrele unui univers domestic erodat de boală. Relația mamă-fiu, în cartea de față, dezvăluie o dimensiune a regretului și a dezolării, dar și a nostalgiei candide sau a imprimării prezenței materne în efigia memoriei. Momentele de seninătate sau de luciditate contrabalansează uneori manifestările galopante ale bolii. De aceea, prezența maternă este rechemată din frânturi de amintiri, impresii sau priveliști imaginative. Nu lipsește, din următoarele notații, dimensiunea unei inocențe joviale, duioase, chiar și ușor ironice. Toate acestea sunt redate conform unui imaginar jocular, de-o tandrețe crepusculară: „S-a închis rana amu. M-am rugat cu mâinile deasupra, am bâiguit ca-n Maramu. Am comparat-o cu gelul de vișine, cald. I-am șoptit- ma-ma, e doar un fald, nu-o urmă de cuțit, în unghi drept. Și când se scarpină mi-e frică, e dama tot mai de pică. Îmi trec degetul peste dâmbul pașnic: despicătură-n os. Păru-i e alb ca zahărul tos. Bretonul strict, so hard-now-to depict. Mama bate în geam, dă un fel de ton- unghia-i bolnavă și ea. Porumbeii ba înapoi. (Se-apropie ca de primii oameni- cei doi/goi.) Ciocănitoarea bate și ea – în lemn să nu i se întâmple nimic. I-aduce viermuși în cioc, să-i mângâie, și-i vâră la loc. Șerpii nu o mușcau nici ei. A adormit cu unul la Sânandrei, în pat. (Curând va putea bea, iarăși, cafea)“.
Elementele de portret matern devin o artă a detaliului și a presimțirii. Dincolo de caracterul mutilant al bolii, dincolo de atmosfera apăsătoare a neputinței și a agoniei, Tudor Crețu reușește să încadreze anumite obiecte sau spații personale în geografia doliului, parcă atemporală: „Mama aproape moare dincolo. Chill out-ul e pentru ea. Pătura, ușoară, sintetică, îi atinge bărbia. Florile sunt crem. Petalele, mari. O vor înghiți cu totul. Visul e REM. Bretonul nu-i mai atinge fruntea. Înghețata nu o mai îmbie. Nici cea mai delicată câmpie. O duminică cu carne împăienjenită de pui. Cu ligheane care se dilată. Să vezi cum te prinde, ca un copil, de mână, cum îți strânge degetu-n pumn, după două doze de ciclobarbital. Și adoarme zâmbind. Părul e un pic mai alb, doar, decât pielea. Patul fără margini.“
Secvențe dintr-un discurs hipnotic, psihedelic, transcris pe frecvențele visului și ale delirului imagistic, sunt elemente cu rol de laitmotiv în poezia lui Tudor Crețu. În cartea aceasta, astfel de elemente capătă o anumită dinamică suprareală, șochează prin imagini halucinante și prin configurarea unui imaginar apropiat descântecului, eresului: „Somnul, el e, de fapt, domnul – bate cu oase de pește în ce răs-su-nă/ trezește mai tare și toarnă, te îneacă în sare sau, nu știu, în gris – peste dună, una și mai mare. Apăsarea-i n-o duci nici în vis. E (și mai) albă, trebe o halbă să dai peste cap – sevă fermentată din lemn ce nu crapă. Îl împungi și ieși din lumea cu dungi, lumea-zeghe. Materia-i cea mai… streche“.
Poemele din ultima parte a cărții stau sub denumirea unui oximoron numit hău calin, care exprimă parcă îmblânzirea tragicului, cumva aclimatizarea cu oroarea și cu dispariția definitivă. Existența fiului rămas singur își va reintra în normal, se va desfășura și de acum înainte într-un circuit matern al existenței: „Ma-ma, șlapul roz să-l extrag din grămadă, ca pe un loz. Să-l mestec ca pe o gumă. Tu, eu, el – humă. Să-l frământ. Tu, eu, el – pământ. Sfetărul să ți-l mai calc o dată – lână elizee, mată. Să-mi trec mâna peste. Paradis încins, fără creste. Să copiez și eu măcar o rețetă, să strâng ce-a mai rămas – în eprubetă. S-o leg cu celofan, cum legai murătura an de an, s-o arunc în marea secretă, să sfârâie-n ea/ s-o ilumineze ca o cometă. Sau – în mare s-o arunc – mesajul meu de prunc“.
În această carte, prezența maternă apare parcă scindată între utopie și tenebră, fapt care accentuează caracterul hipnotic al poeziei și al evocării.