Abia împlinise 18 ani. Era vârsta la care unii dintre cei de vârsta lui plecaseră în America să facă bani, promițând c-or să vină, atunci când credeau c-au făcut destui, înapoi acasă. Câțiva chiar veniseră. Dintr-odată, gospodăriile acestora începuseră să înflorească. Trebuia să fii îndrăzneț și puternic, ca să poți pleca. Și mai trebuia ceva, să ai câțiva gologani în pungă. Pentru drum. Lui Simion, care era dintr-o familie săracă, așa cum erau cam toate familiile din Șona, nu-i lipseau nici puterea, nici îndrăzneala. Ducea însă lipsă de gologani. Au pus cu toții mână de la mână, ca să-l ajute să plece. Doar că, ajuns la Budapesta, Simion a băgat de seamă că i se golise punga. Până în America era cale lungă. Acasă era exclus să se întoarcă. Ce-ar fi spus ai lui despre el? Oamenii din sat l-ar fi arătat cu degetul, zicându-i în față că este un biet neputincios. Numai ce se gândea la asta și-i venea să moară de rușine. Trebuia să meargă mai departe. Cum s-o facă însă când îi sufla vântul prin buzunare? Nițel și prin suflet, vâjâind tot mai tare cu cât se îndepărta de țară. Adică de casă. Dar mai cu seamă de fata ce îi căzuse cu tronc. Cu cine aveau să rămână ochii ei frumoși? Dacă le cășuna să se încreadă în ochii unui alt flăcău? D-asta sufla cu atât putere vântul acela, pustiindu-l pe dinăuntru. Se temea ca nu cumva să-l risipească, amestecându-i sufletul cu pulberea drumurilor străine pe care umbla.
A pornit cu pasul, din sat în sat, plătindu-și mersul mai departe prin muncă. Nu se dădea în lături de la nimic, că era un șanț de săpat, că erau de spart niște lemne, că avea ceva de cărat cu spinarea, Simion nu zicea niciodată nu. Doar să aibă unde pune capul peste noapte și o strachină cu mâncare, ca să-și poată continua drumul. Era musai să ajungă la Hamburg, căci de acolo pleca vaporul care avea să-l ducă în America. Nu și-a pierdut nicio clipă această speranță, în ciuda vijeliei din sufletul său. Noroc că se putea înțelege cu oamenii ce-i ieșeau în cale, știind de acasă, ca mai toți locuitorii satelor din preajma Făgărașului, un pic de limbă nemțească și un pic de limbă maghiară.
Hamburgul era însă ditamai orașul. S-a trezit rătăcind prin el fără să cunoască pe nimeni. Frânt de oboseală și lihnit de foame. Era aproape de miezul zilei și simțea c-o să cadă din picioare dacă nu trage un pui de somn. S-a lungit pe o bancă într-un parc, și-n timp ce dormea, a auzit doi copii vorbind românește în apropierea sa. Nu cumva visa? Deși nu voia să se trezească dintr-un astfel de vis, a deschis totuși ochii. Totul era aievea. Adică și copiii, și faptul că vorbeau românește. I-a întrebat dacă-l pot duce la tatăl lor. Copiii nu s-au împotrivit. Erau odraslele unui farmacist evreu care se născuse și trăise în România.
Acesta l-a primit cu brațele deschise. Chiar avea nevoie de un om ca el. Erau multe treburi de făcut în farmacia pe care o conducea. Simion a rămas însă numai un an acolo, deși se înțelesese destul de bine cu farmacistul. Însă nu Hamburgul era destinația lui, ci America. Strânsese suficienți bani ca să poată urca pe vapor. Ba chiar să-i mai și rămână ceva pentru când avea să ajungă de partea cealaltă a oceanului.
Mai târziu, peste ani, întors pentru câteva zile acasă, cei din sat l-au întrebat cum arată oceanul. Păi cine l-a văzut? le-a răspuns el. Am cerut, ca să pot călători mai ieftin, să mi se dea ceva de muncă pe durata călătoriei. I s-a dat o lopată cu care a intrat în sala motoarelor, unde ardea un foc mare sub cazanul ce producea aburi. Trebuia să arunce cu lopata cărbuni pe foc. Nu era singurul care făcea asta. Lucrau cu schimbul. N-a ieșit din burta vaporului decât la sfârșitul călătoriei. Era negru ca tuciul. Tot așa erau și ceilalți. Nu putea să spună despre niciunul dintre ei cum arată cu adevărat, așa cum nici despre el nu se putea spune nimic. Era ca și cum nu se văzuseră niciodată, cu toate că stătuseră mai bine de două săptămâni împreună. La fel și în privința oceanului. Nu-l văzuse deloc, deși plutise zile în șir pe el.
Nu l-a așteptat nimeni la New-York. Cine să-l aștepte? Spre deosebire de Hamburg, avea în buzunarul de la piept o bucată de hârtie cu adresa unui om din satul lor. Cum să dea însă de el? Nu știa nici măcar un cuvânt din limba ce-o vorbeau oamenii ce forfoteau pe străzi. În ce grai să intre în vorbă cu ei? Și-a luat inima în dinți și i-a oprit pe câțiva, arătându-le hârtia. Înțelegând că nu-i pot răspunde în engleză, aceștia i-au indicat încotro să meargă, folosindu-se de mână. Încolo! Mereu încolo! După zeci, poate chiar sute de încolo, a ajuns într-un târziu unde trebuia.
Au urmat zece ani de trudă în construcții. Lucra într-o echipă de o sută de români. Primea salariul odată la două săptămâni. Șeful echipei era tot român și el. Într-o zi, acesta l-a chemat pe Simion și i-a zis că vrea să-l lase în locul lui. Adică șef peste toți. Și ce trebuie să fac? a întrebat. Să ai grijă ca de ochii din cap de cutia asta, i-a răspuns celălalt, și i-a dat cutia pe care o ținea sub braț. Se găseau în ea un teanc de dolari și un pistol. Dolarii erau pentru plata bilunară a salariilor, pistolul… Știa și singur, fără să mai fie nevoie să întrebe, la ce folosește. Dar, spre norocul lui, n-a trebuit să-l folosească niciodată.
După zece ani a socotit că venise timpul să se însoare. Cu fata aceea din sat, doar cu ea. Cu fetele din America oricum nu se putea înțelege. Stând tot timpul numai între români, nu prea învățase englezește. Nici nu avea de ce. Știa că într-o zi avea să se întoarcă acasă, unde nu doar oamenii, ci și pomii, și dealurile, și iarba de pe dealuri, și păsările cerului vorbeau limba pe care o vorbea și el.
Gândul lui era doar la Maria, fetișcana pe care și-o dorea, încă înainte de plecare, mireasă. Îi dăduse de înțeles că și ea își dorește asta. Se întorsese în sat ca s-o ia cu el în America. Maria a refuzat să plece de acasă. El de ce se mai întorcea acolo? Nu-i ajungeau banii pe care îi strânsese? Nu pentru bani mă întorc, a încercat Simion s-o lămurească. Dar pentru ce? Ca să pot învăța mecanică, fiindcă asta o să fie meseria viitorului. O să vin îndărăt peste doi ani. Și atunci n-o să mai plec. Crezi că poți să mă aștepți atât? Pot și mai mult, a înghițit ea în sec, însă e bine să vii înapoi când ai spus. Chiar și mai repede, n-o să mă supăr.
Simion s-a ținut de cuvânt. Ultimii doi ani petrecuți în America a lucrat într-un atelier mecanic, unde a avut multe de învățat. Despre tot felul de mașini. Îndeosebi despre cele agricole, așa cum avea el de gând să-și cumpere la întoarcerea definitivă în țară. Încă nu începuse Al Doilea Război Mondial. După 12 ani de purtat haine nemțești, Simion a trecut la portul din satul său. Nu s-a mai despărțit de el niciodată.
Maria îl așteptase. Doamne, ce nuntă frumoasă au făcut!
După nuntă și-a cumpărat două tractoare și două mașini de secerat. Cu precădere trifoi pentru sămânță, pe care o vindea pe bani buni în Germania, unde trifoiul rămânea sterp, pentru că nu avea cine să-l polenizeze, treabă de care se ocupau bondarii, absenți cu totul acolo, dar prezenți în număr destul de mare la noi. Avantajul era că nici nu trebuia să împartă câștigul cu ei.
N-au stat nici timpul, nici Simion pe loc. A venit războiul, iar după el un nou regim politic în țară, mai rău ca războiul ce abia trecuse. Nu era tocmai pe placul lui Simion Fușarău regimul acesta, și nici Simion pe placul lui. Zicea noua stăpânire că se îmbogățise nepermis de mult. Nici vorbă să-l creadă că făcuse asta prin muncă cinstită, așa că i-a confiscat mașinile. Dar l-a lăsat să lucreze mai departe pe ele, în beneficiul statului, noul lor proprietar. Însă nu în Șona natală, ci în satele de dincolo de dealuri, ca să plece cu noaptea în cap de acasă, și să se întoarcă tot noaptea de la muncă. Cui să se plângă că-i rămân doar câteva ore pe zi pentru odihnă? Și să fi avut cui, n-ar fi făcut-o, pentru că nu avea un astfel de obicei. Era învățat să rabde, însuflețit de credința că se vor schimba vremurile, că vor veni în locul lor altele mai bune.
Într-o zi, un activist de la centru a vârât un drug de fier în motorul unui utilaj. Era într-o sâmbătă. Dacă până luni nu-l repari, pușcăria te mănâncă, i-a spus nenorocitul ăla de om lui Simion. Cum să care însă cu spatele ditamai motorul acasă, la Șona, unde avea atelierul în care îl putea repara?
Dar el exact asta a făcut, nu singur, ci cu ajutorul unuia dintre cumnații lui.
E vorba de tatăl meu, îmi spune, cu ochii în lacrimi, pictorul Ștefan Câlția, de la care am aflat, la începutul acestei primăveri, povestea vieții lui Simion, unchiul său, omul care putea să repare orice, așa cum a reparat motorul acela până luni, ca să scape de pușcărie.
Viața, deși a fost un meșter foarte priceput, nu și-a mai reparat-o nicicum. Și-a trăit-o senin până la capăt, după vrerea noilor vremuri, nu a lui.
Doamne, ce om, zice nepotul lui Simion, privind cu ochii minții spre dealurile din preajma satului în care a copilărit.
Ce vedeți acolo? zic. Umbrele lor, îmi răspunde pictorul. A unchiului Simion și a tatălui meu. Urcă dealul în spate cu un motor. Îi aștept la poalele dealului, însă ei, deși nu se opresc nicio clipă din mers, nu izbutesc să ajungă. Și nu înțeleg de ce. Doar știu bine că-i aștept. Dar ei continuă să urce. Urcă mereu!