Un capitol, care a avut o mai mare sau o mai mică pondere în diferite momente ale evoluției literaturii (în funcție de viziunile artistice adoptate), îl constituie proza cu tematică istorică. Aceasta a avut ca pretext reflectarea unor personalități proeminente ale trecutului, a unor evenimente decisive, a tablourilor de epocă, ori, dimpotrivă, a unor aspecte obscure, controversate. Istoria a constituit sursa imaginarului, a narațiunilor, condiția literaturii rămânând totuși proiectarea ficțională, artistică. Despre denaturarea neevitabilă, despre mitizarea de către istorie a realității, Lucian Boia susține că însăși transfigurarea, adică transformarea faptelor în cuvinte, înseamnă o trădare a adevărului.
În cartea sa Trecutul ca poveste. Urme, mistificări și rescrieri în literatură, Catrinel Popa studiază aspecte care au dus, în perioada de după Al Doilea Război Mondial (și mai ales în cea în care Nicolae Ceaușescu s-a aflat la putere), la alterarea, la ieșirea din matricea consacrată, la tratarea dintr-o altă perspectivă a unei astfel de literaturi. Au existat două modalități principale de a evoca istoria: „recuperarea fastuoasă a trecutului național, în spiritul comandamentelor «eticii și esteticii» realist-socialiste“ (p. 19) și plasarea acțiunii, sub forme alegorice, în timpuri și în spații ficționale, folosind un limbaj aluziv, esopic. În acest sens, sunt selectați câțiva autori exponențiali (făcându-se distincție între compromisurile morale ale unora și valorile literare): „literatura română nu se află în postura de a-și permite să treacă «la index» numele unor scriitori cu adevărat interesanți, pe considerente rigid-etice“ (p. 54).
Eugen Barbu ilustrează, în Princepele (1969), „figura «eternului» fanariot“ (p. 21), comentatorii numind cartea „deopotrivă, roman istoric, politico-ideologic, polemico-parodic sau mitico-metafizic“ (p. 22). Aluziile la autoritarismul și la cultul personalității practicate de Ceaușescu par a fi ușor de identificat.
O altă categorie de scrieri, cum ar fi Calpuzanii lui Silviu Angelescu (1987) și O sută de ani de zile la Porțile Orientului a lui Ioan Groșan (scris în 1988, dar publicat în 1992), se înscrie în „ipostaze burlești ale «eternului» fanariot“ (p. 27), practicând, pentru a deruta cenzura, „strategii ale ambiguizării“. Se recurge la ironie, umor, parodie, la o limbă arhaizată, pitorească, la o tehnică a disimulărilor complice, la jocul unui bal mascat politic. Și Levantul lui Mircea Cărtărescu (1990) folosește asemenea mijloace, manifestându-se ca o erupție de efecte postmoderniste, predominând jocul intertextual. Dintre aspectele aluzive ale acestor scriitori fac parte ospețele îmbelșugate (în timp ce țara se afunda în sărăcie) și imaginea „levantinului erudit“.
Inteligentul, dar și histrionicul, zelosul susținător al stângii, criticul, apoi prozatorul Paul Georgescu, pe care eseista îl prezintă și ca pe un real personaj, se proiectează adesea în creațiile sale impregnate cu atmosferă balcanică. Sunt marcate descrierile abundente, barocul culorilor și al formelor, o lume cameleonică, decalcată, țintele multiple, numeroasele interferențe livrești: „Din nestatornicia vremurilor, din traumele individuale sau colective, din loviturile de teatru ale istoriei, din fragmente de discurs și din debriuri ale memoriei, inteligența lui vie orchestrează «spectacole» surprinzătoare.“ (pp. 58-59). Învălmășagul de nostalgii, senzații, vise, viclenii, ironii, ambiguități, spectacolul pestriț de bâlci, apetitul nestăpânit pentru vorbărie și mesele bogate și prelungite infinit, toate țin de specificul balcanic, de dualismul dramaticului Isarlîk: „În romanele lui Paul Georgescu se mănâncă și se discută enorm.“ (p. 77).
Fantastul Ștefan Bănulescu, recurge la „introducerea în ecuație a falsurilor, a duplicatelor și a versiunilor apocrife“ (p. 90). Realitatea sa este una halucinantă, îmbălsămată cu uleiuri (aparent) bizantine, lăsată în voia tuturor fanteziilor, motivând încadrarea Cărții de la Metopolis (1977) în categoria „metaficțiunilor istoriografice“ (p. 104), care constituie și premisa studiului. Este luat ca martor comparativ Dicționarul khazar (1984) al lui Milorad Pavić (alt „falsificator“ de realități), roman ludic și iconoclast.
După 1990, o altă categorie o reprezintă „noul roman de inspirație istorică“, mizând pe „amestecul de miraculos și de verosimil, de invenție și de relatare factuală“ (p. 126). Sunt selectate câteva cărți: Dulcea poveste a tristului elefant a Dianei Adamek (2011), Viața lui Kostas Venetis (2011) și Casa din Strada Sirenelor (2017) ale lui Octavian Soviany, Manuscrisul fanariot (2015), Mâța Vinerii (2017) și Homeric (2019) ale Doinei Ruști. O dată cu fabula, cu fantezia, cu exotismul istoriei (auctoriale), se apelează la culori, mirosuri, gusturi, abundențe gastronomice, obiecte cu memorie, iubiri fatale, portrete meticuloase, extravagante, atmosferă fanariotă ori salonardă (tratată adesea ludic, prin pastișă, prin parodie, mitizată).
Cartea se încheie cu prezentarea unor scriitori străini pentru care interesul pentru romanul istoric vizează mai ales ideea de alteritate (de altă realitate), de opțiuni și de influențe reciproce între Orient și Occident, de poveste a obiectelor rătăcite în spațiul semantic, evadate din timp, de mumifiere prin fotografii, prin colecții. Din volume din ciclul Istorii (1977-1993) al lui Mircea Ciobanu se ilustrează modul în care „obiectele mediază între prezent și trecut“ (p. 186).
Catrinel Popa analizează cu implicare, într-un mod elocvent, fenomenul literar pe care ni-l propune, dându-i dimensiune axiologică, folosind un stil rafinat, degajat, făcând comparatism, extinderi culturale, teoretice, meditând, totodată, asupra rolului cărților în viața oamenilor, asupra prevalenței timpului ficțiunii, care are trecut, în fața timpului real (factual), care are numai un prezent efemer. O carte despre cărți, riguroasă, dar și literară, creativă, în același timp.