Cum se raportează literatura română contemporană la politicul actual? Cât de angajată poate fi o operă literară astăzi?

Adrian ALUI GHEORGHE

Cînd a trăi este un act politic

Dacă se mai raportează literatura română la politic? Greu de spus, politicul s-a topit în realitatea imediată, ideologiile s-au pulverizat într-un mercantilism al cererii și al ofertei, votul fiind și el o marfă. Democrația s-a modificat puternic în ultimele decenii, votul calitativ a devenit un vot cantitativ. Întrebat Berlusconi, ce părere are despre faptul că nu este agreat și nici votat de către Umberto Eco, acesta a răspuns: „Umberto Eco? E doar un vot. Prefer în locul votului lui, două voturi din partea a două persoane fără studii definite, pot să fie și prostituate“. Unde este literatura, la această confluență cu politicul? Peste tot și nicăieri. Trăim, de fapt, într-o lume politizată la maximum. E politică tot ce trăim, tot ce vedem, tot ce consumăm. Chiar cînd scriu poezie, scriu de parcă mă apăr de acest front politic care ne amenință din toate părțile. Ca să mă apăr de această agresiune, văzută sau nevăzută, trebuie, din cînd în cînd, să afirm cîteva principii de bază, ca o re-legitimare a condiției de om și de scriitor în aceste vremuri. Că sunt european și mă mîndresc cu asta. Că detest extremismele de orice fel. Că iubesc România și limba română ca o predestinare. Că iubesc libertatea mea și încerc să o respect pe a celui din preajmă. Deși libertatea are și ea o mulțime de fațete, este foarte greu de gestionat. Îmi amintesc un vers dintr-un poet sud-american, tradus de Dinu Flămând înainte de 1989, poem apărut în revista „Amfiteatru“, care m-a obsedat prin vreme: „Libertate este atunci cînd uiți numele tiranului“. Or, înainte de 1989 nu puteai să uiți numele tiranului, el era peste tot, pătrunsese în intimitatea fiecăruia, voia să se insinueze în sînge, în ADN, în supă, în ceai, în pat, în somn. Tiranul devenise un bau-bau cu care o mulțime de instituții te speriau, te puneau la colț, te constrîngeau, te izolau. După 1989, numele tiranului a devenit unul ascuns, dar asta nu înseamnă că a dispărut. Tiranul a căpătat atît de multe fețe, încît doi oameni nu pot să se pună de acord care este numele adevărat al acestuia. De aici, a apărut o stare de conflict continuu în lumea noastră, fiecare simte prezența unui tiran, dar nu știe unde este, nu știe ce nume are, nu știe cum arată. E o dramă asta, dar în același timp demonstrează că omul lumii noastre nu poate trăi în afara unei tiranii, că nu poate să își închipuie o lume fără tiran, tirani. Mai mult, s-a ajuns la conceptualizarea „ființei“ și numelui acestuia, unul susține că numele tiranului este globalizarea, altul susține că numele aceluiași este vreo ideologie, altul susține că este transformarea globului pămîntesc într-un imens mall, alții îl acuză chiar pe Dumnezeu că a devenit tiran, tiranic. În aceste condiții, încercînd să scrii împotriva tiraniei văzută sau doar presimțită, chiar și banalul te iubesc, spus în pagina de literatură sau în viața de zi cu zi, poate fi o declarație politică.

AMIK Annamária

Fațete ale universului

Ca act al rostirii și descrierii, literatura extrapolează sarcina adamică de a da nume făpturilor. De aceea, deși este sensibilă la contextul în care se naște, niciodată nu se poate limita la acesta, ci vizează umanul (și) dincolo de coordonatele sale spațio-temporale.

Pornind de la esența ei de a explora umanul universal, literatura pendulează între decantare și profeție, între procesarea experiențelor trecute și intuirea celor viitoare. Chiar și ca oglindă a unui prezent definit, ea de fapt descojește straturi de pe obiectul reflecției ei ca să-l ofere aceleiași dialectici între cristalizare și problematizare a umanului. Tocmai pentru că se desfășoară în tensiunea dintre acești doi poli, pentru ea actualitatea politică se prea poate să devină o realitate evanescentă sinonimă cu efemeritatea.

Dincolo de această încercare de a interpreta termenii întrebării duble – ce înseamnă politic actual în șirul de breaking news cu relevanță limitată în timp; putem sau nu comenta literatura română ca întreg; cum poate fi înțeles sau detectat angajamentul auctorial după ce prin teoriile receptării am depășit epoca în care „autorul vrea să spună că“ –, observ că diferitele genuri literare au posibilități diferite de a surprinde vremelnicul, fie și pe acela politic. Dacă poezia este mai compatibilă cu acesta, prozei, prin natura și durata gestației ei, îi ia mai mult timp să captureze fenomenele, ceea ce înseamnă că tot ce era actual în momentul conceperii are toate șansele să nu mai fie actual la finalul procesului. Dacă poeta Adela Rachi reușește chiar în ziua fatidică a alegerilor să consemneze că „și în weekend fb rămâne deschis / întocmim procese-verbale păpădiilor / nevralgice / extragem veninul din fiecare jumătate / de adevăr“, proza inspirată de aceleași evenimente istorice probabil se va naște abia peste câteva luni sau ani (dacă se va naște).

Istoricul literar Róbert Milbacher notează că literatura, în momentul în care devine simplu megafon al temelor politice și sociale actuale, încetează să mai fie înaltă. Așadar mai degrabă literatorii decât literatura au posibilitatea de a reacționa la politicul actual în timp real: dacă Radu Vancu și Bogdan Crețu comentează frecvent evenimentele cotidiene, operele lor totuși funcționează cu un termen de valabilitate mult mai lung. Până la urmă, aspectele realității politice care intră în competența literaturii sunt de fapt fațete ale aceluiași omenesc universal, cu ale sale căderi și fragilități și – mai rar – virtuți.

Paul ARETZU

Puternic ancorat în real

Trebuie să ne gândim, mai întâi, la modul în care a funcționat scrisul în socieatea românească, înainte de 1990. Presa era aproape inexistentă, monocordă, aservită în totalitate regimului politic. Ziariștii erau simpli activiști de partid. Aveau un limbaj stereotipizat, subiectele erau comandate, altele tabuizate. După Revoluție, s-au înființat mii de ziare, manifestându-se o enormă aviditate pentru știri. După apariția presei electronice, a dispărut aproape complet presa pe suport de hârtie. Apoi, interesul s-a mutat spre alte forme de exprimare, scrisul a fost înlocuit cu imaginea, ziarele cu televiziunile, cu rețelele de socializare, Facebook, You Tube, X… ori, mai recent, cu TikTok-ul, devenind și un instrument de manipulare politică.

În vechea cinematografie, cenzura impunea teme, scenarii, tipologii. Azi, sunt tratate subiecte de strictă actualitate, reprezentând aspecte diverse, dintre cele mai stringente, cazuri dramatice.

În domeniul beletristic, după război, s-a practicat o literatură oportunistă, propagandistică (proletcultismul). Au urmat, cu voie „de sus“, cărți care dezvăluiau abuzurile „obsedantului deceniu“, socotite ca devieri de la adevărata politică a partidului (unic). Azi, a dispărut mentalitatea de literatură „angajată“, „cu tendință“. Au apărut, este adevărat, „antologii ale rușinii“, au fost reprobate cărțile și autorii „prostituați“. Se scriu romane care devoalează ororile societății inumane comuniste, încercând să explice mecanismele oculte care au susținut-o, despre Securitate și despre formele de intimidare, de exterminare. Altele au ca sursă realitatea imediată, corupția clasei politice, nedreptăți sociale, aspecte tragice petrecute în diaspora, traficul de persoane, exploatările sexuale, pericolul drogurilor, familiile drestămate, căutarea religiosului. Nu este vizat în mod direct politicul, dar este implicat. Aproape toți prozatorii sunt puternic ancorați în real, chiar și atunci când recurg la strategii alegorice, la construcții fantastice. Voi numi pe câțiva dintre aceștia: Constantin Stan, Dan Stanca, Gabriela Adameșteanu, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Ioan Groșan, Radu Aldulescu, Horia Gârbea, Constantin Arcu, Eugen Uricaru, Ștefan Mitroi, Doina Ruști, Petru Cimpoeșu, Viorel Savin, Viorel Dianu, Florin Logreșteanu, Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Ileana Popescu Bâldea, Cristian Fulaș…

Mirel BĂNICĂ

După COVID

Bună întrebare. Nu știu cum se raportează, nu știu cum se angajează sau critică alții. De un singur lucru sunt sigur: eu, personal, nu mai pot publica acum texte, nu mai pot aborda subiecte sensibile din domeniul meu de cercetare (religie, modernitate, societate) care nu ar fi avut nicio „problemă“ să treacă în urmă cu 10-12 ani de zile. Ceva s-a întâmplat după COVID 19 și războiul din Ucraina. Dacă spun(em) că Europa presupune și altceva decât dopul legat de gâtul sticlei în numele ecologiei devenită religie politică (apropo, mai publică cineva un articol serios, critic, pe această temă?) sau că geopolitica nu este exercițiu de „comunicare“, ci sânge, suferință și moarte, devii automat suspect și „angajat“. Dar neangajabil. Punct și de la capăt. Iar eu am să tac. La fel cum făcea Seherezada, la ivirea zorilor, în O Mie şi Una de Nopţi. Dar cine dracu’ (scuze..) mai citeşte lucruri de adormit copiii în ziua de astăzi?

Adrian BODNARU

Liberă să fie angajată

Legătura dintre literatură și politică am simțit-o prima oară prin clasa a doua. Într-o după-amiază, pregătind autodictarea de-a doua zi — „puntea suspinelor“, cum ar fi spus Țopescu, bârna, cratima gimnasticii la citirea anilor ’77–’78. Talcul Nadiei de la Montreal nu se risipise încă și am luat 10. Iar virgulele mi-au rămas în minte multă vreme. Până printr-a cincea, după Olimpiada de la Moscova, când veșnicia celor patru ani făcuse ravagii de câteva sutimi în exercițiile gimnastei noastre, de restul ocupându-se o arbitră dederistă. Și când, fiindcă uitasem, seara, să spun că trebuie să mă îmbrac în pionier ziua următoare, am încercat să-mi calc singur cămașa albă, de nailon. Așa că am ascultat, recitată de o colegă, poezia de la autodictarea „de demult“ din spate, unde-i era locul gulerului meu cu pătrățele albastre. Atunci i-am revăzut virgulele ultima oară. Și „prinosul“ — cuvânt care și azi mă cutremură. N-aș mai fi luat 10, dar nici 9,85, cât primise Nadia la bârna atât de strâmbă a individualului compus sovieto-est-german.

Mi-am dat seama atunci că versificația făcea casă bună cu politicul. Și am lăsat-o de-o parte până-n ultimii ani de liceu. Când poezia le-a spart casa. Rimei și politicului. Mingea pornită din tenișii mei de Drăgășani izbise deja stema de pe stadionul orașului, când începuse să-mi placă Bacovia și Serenada muncitorului să-mi pară demnă tocmai prin debilitatea ei. Nu urmăream atletismul patriotard al lui Păunescu, nici „golul“ lăsat de trecerea lui în rezervă. Aveam 17 ani și începusem să scriu versuri despre Montmartre și artiști mai mult sau mai puțin blestemați. În serile târzii mi se părea că locuiesc „pe colină“. Chiria o plăteam apoape zilnic, în biografii și albume din colecția Meridiane.

Într-a douăsprezecea am devenit, pentru scurtă vreme, prozaic: Cel mai iubit dintre pământeni, odată plasat unui medic, mi-a deschis, într-un spital de contagioase, drumul spre obținerea livretului militar fără să fac o zi de armată. Nici de tabără de creație literară, unde UTC-ul voia să mă trimită împreună cu un coleg de clasă, bun prieten, care, întors de la Timișoara, mi-a povestit fiecare zi și noapte cu scriitorii la Pădurea Verde, ca să nu mai refuz altădată.

Și n-am mai refuzat până astăzi. Să scriu mai ales în Timișoara. Ca orice practician pentru care scrisul în primul rând e ambulanță, SMURD, intervenție. Apoi restul, dacă mai e nevoie. Un „maiorescian“ rămas pe tărâmul fanteziei, ce vine dintr-un timp în care literatura se raporta la politic prea mult ca să o facă firesc. Poate doar epigrama friza normalitatea, însă n-o văd ridicându-se deasupra propriei mediocrități. Oricum, opera literară e liberă să fie cât vrea de angajată — de-aceea cred că e greu de spus până unde. Poate totuși până la 23/24 de ore pe zi, ca-n unele pontaje din instituțiile unde se lucrează „pe proiecte“.

Hanna BOTA

Un oracol pasiv

Mereu am crezut că scriitorul trebuie să fie un purtător de stindard al ideilor, un vârf de lance, un oracol, un nabi care a primit cuvântul ca formă de a transmite adevărurile mari, chiar dacă mesajul este deseori nepopular și provoacă ostilitate din partea receptorilor. Sigur, plecând de la premisa că scriitorul de care vorbesc se află într-adevăr în poziția de „primitor“ de mesaje, dacă are o anumită înțelegere mai înaltă a realității decât omul obișnuit, dacă este suficient de pregătit, învățat, deschis, receptiv, înțelept – caracteristicile pot continua –, încât să merite să „arate calea“ celorlalți. Căci altfel de ce ar mai fi ascultat? Deseori, în zilele noastre, ajutați și de tehnologia care a dat voce fiecărui ins – din mahala până în saivanul oilor –, unii „scriitori“ sunt, din păcate, mai inculți și mai obtuzi decât votantul obișnuit, și atât de plini de sine, încât consideră că nici nu mai au nevoie să se instruiască sau să citească. La ce bun să mai vorbim de smerenia bunului simț? Paradoxal, pare că taman acești scriitori sunt cei mai vocali în a exprima opinii și atitudini.

Așa că nu voi vorbi despre ce ar trebui să facă/ să nu facă, în mod generic, un scriitor, ci voi mărturisi doar faptul că eu am luat în serios acest deziderat, al implicării. Aș preciza că – așa cum e pusă întrebarea prezentei anchete – nu mă voi referi doar la implicarea politică, ci la cea socială, în sensul larg. Scriitorul ar trebui să fie, într-un fel sau altul, „oglinda“ societății în care trăiește, literatura sa fiind, vrând-nevrând, și o dare de seamă pentru viitor, nu doar pentru prezent.

Nu cred, așadar, că activitatea politică propriu-zisă ar trebui să îl caracterizeze în primul rând (dacă nu are o chemare și un har anume pentru asta), căci scriitorul este mai degrabă un observator retras din vâltoare, nu un activist civic. Tocmai pentru a putea înțelege dedesubturi și evoluții inerent ascunse celor implicați pasional.

Sigur, e un punct de vedere subiectiv, dar cu care am încercat să fiu consecventă. Scrierile mele cuprind realități sociale și politice care depun mărturie despre anumite vremuri și anumite spații: cei o sută de ani de istorie relatată din punctul de vedere al trăirii femeilor, de la sfârșitul Primului Război Mondial până azi, cuprinzând perioada interbelică, Al Doilea Război Mondial, perioada de după război dintr-o zonă rurală transilvană, continuând apoi în cea urbană: comunismul, Revoluția din 1989, apoi libertatea, tranziția, emigrația din timpul comunismului și de după, situația românilor în diaspora etc., în romanul Trei femei, cu mine, patru. Am descris situația dezastruoasă a lipsurilor și compromisurilor din sistemul medical românesc din perioada anilor 1990-2010, mafia transplanturilor de organe, sistemul medical de stat, emigrarea doctorilor etc., în romanul Când în fiecare zi e joi, pentru ca apoi, în romanul Să spui sau să nu spui, să abordez actualitatea realității virtuale specifică acestor ani tehnologizați, prin ochii unui adolescent care poartă în sine traumele nerezolvate ale generațiilor de dinaintea sa. Am atins aproape fără să vreau, în acest roman, și situația imigranților asiatici în România zilelor noastre.

Am enumerat câteva dintre cărțile în care am scris despre realitățile socio-politice. Recunosc, pe de altă parte, că nu sunt o ființă pasională, care să se implice în dispute politice, în dezbateri și acțiuni „misionare“: prefer o retragere în scris și reflecție, care îmi dă oportunitatea înțelegerii mai profunde, cred, a forțelor care modelează societatea. Ceea ce e în beneficiul literaturii.

Leo BUTNARU

O relație… suportabilă dintre artă și politică este exclusă

De la un timp, guvernanții, deputații, senatorii nu-și prea fac griji cu poziția socio-politică a scriitorilor, în general sau în particular. Astăzi, politicienii interacționează cu tiktok-iști, facebook-iști, instagram-iști, tweeter-iști (ca un fel de teteriști, nu), youtube-iști, bloggerii, influencers-iștii etc., prin diverse rețele, în care nu predomină binele, adevărul, frumosul și din care își recrutează (uneori, plătiți, bineînțeles) „adepții“, promotorii. Prin spații virtuale foarte puțin virtuoase dânșii caută „personalități“, care să le crească ratingul, popularitatea.

În aceste timpuri, în aceste situații bizar-absurde, uneori, cu turul unu sau turul doi înainte și înapoi, literatura, scriitorii sunt mai mult decât mărginașă/mărginași, mai că nu au vreun rol, ci parcă… șomează. Ei bine, în pofida a toate, în atare nelimitat „șomaj“ oamenii scrisului trebuie să fie dedicați nemijlocitei lor misiuni, profesiuni: crearea literaturii.

În mai toate timpurile, politicienii nu au susținut arta, deoarece în natura îndeletnicirilor cărora le sunt dedați dânșii, cu foarte rare excepții, nu pot fi inși integri, ci doar hibrizi apăruți în urma conjuncturilor și situațiilor de hicleană confruntare sau… reînfrățire mono- sau multipartinică. Niciodată nu i-a interesat valoarea intelectuală și de creație a scriitorilor, ci doar convingerile și aderențele socio-politice ale acestora.

Înmulțirea barbarismelor gen corectitudine (…corcitudine) politică, a falsităților de tot soiul în timpuri tot mai mult a-estetice, tot mai minimaliste și minimalizatoare exclud(e) o relație… suportabilă dintre artă și politică. Pare imposibilă o contingență echitabilă, care ar însemna, înainte de toate, să se depolitizeze subvenționarea literaturii, artei, culturii, în ansamblu, la nivel de guvern sau de instituții politice regionale, județene, municipale. Astfel că și astăzi parcă ar avea dreptate tristul, dar plinul de umor George Bacovia, care, la timpul său, constata că intelectualii sunt nevoiți să solicite ajutoare sau le primesc sporadic sub formă de pomeni oficiale și demagogice.

Pornind de la faptul că nu e deloc ușoară lupta/ arta de a-ți câștiga și păstra libertatea de sine, numai astfel onorându-ți condiția de scriitor, zic consolator: poți fi marginalizat pe plan politic, dar nu și pe planul vehiculării ideilor. Iar lansarea ideilor, nicidecum obligator socio-politice, ar însemna eficientă implicare în viața societății. Rămâne de datoria scriitorului să-și familiarizeze cititorii (atâți câți îi mai are) cu mentalitatea artistică a contemporaneității, cu sensibilitatea culturală a acesteia. Pentru că o parte din societate o formează chiar ei, oamenii care, încă, mai citesc…

În pofida a toate și în atare stare de fapt deloc încurajatoare, literatura nu are obligații față de politic și politicieni, ci față de sufletul uman; are obligații nu față de sclavagism, feudalism, socialism sau capitalism, ci față de prezența și dăinuirea ființei umane grație harului care i s-a dat și cât îi va fi dat de Cosmosul Tată și Mama Natură. Pentru scriitor libertatea e sută la sută una de creație. Situație în care nu depinde de cei pe care îi detestă, fie aceștia politicieni, inamici, invidioși sau pizmuitori ca vai de ei.

În ce mă privește, Leo Butnaru și politica nu au în comun decât o întâmplătoare sumă de litere disparate, nesudate în vreun sens coerent; să zicem: L, O, T, A sau, în cealaltă ordine: O, L, T, A.

Liviu CAPȘA

Pentru ca politicul să nu mai bată literatura

În timpul defunctului regim comunist, câțiva scriitori ( deci într-o evidentă minoritate) trăiau iluzia participării la exercitarea acelei puteri opresive care îngenunchiase o țară întreagă. Compunând, la comandă, o „operă“ideologizată până la saturație, ei nu erau, în realitate, decât niște simpli „însoțitori de drum“, la cheremul mai marilor acelui regim uzurpator, instalat cu sprijinul bolșevismului adus cu tancurile „armatei liberatoare“și băgat pe gâtul poporului român.

Compromiși iremediabil, după 1989, unii, nu mulți, s-au retras într-o tăcere binemeritată, alții, s-au „acomodat“ cu iuțeala caracteristică deficitului de moralitate, punând umărul la tulburarea până la opacitate a originalei democrații feseniste. Cei mai mulți s-au orientat către un jurnalism prin care loveau cu copita în „dușmani“, nechezând a pustiu și prăbușire.

Când decenii la rând ești scărpinat pe spinarea costelivă a unor însăilări cu pretenții de literatură, când deliru-ți liricoid preamărea nimicul și falsitatea, e greu să accepți normalitatea. Tânjind după glorioasa epocă a literaturii de partid, cu marile ei beneficii, unii au intrat și în politica dirijată, comițând, de acestă dată, și o jalnică prestație morală, aflată într-o convergență indestructibilă cu „opera“ ce-i consacrase cândva.

Între timp, lucrurile au evoluat, apele s-au limpezit, iar scriitorii veritabili, în majoritate, s-au întors la masa de scris, adică la menirea lor adevărată. Totodată, acum, se poate face și necesara distincție între, pe de o parte, participarea unor scriitori la politica țării ( din diferite funcții – parlamentari, miniștri, ambasadori) și, pe de alta, creația lor literară, care excede sfera politicului, dând întâietate libertății de conștiință și valorii estetice a scrisului. Raportarea literaturii la politic, așadar, cred că trebuie să se facă numai în lumina adevărului și a bunei credințe, eliberată de mâzga osanalelor și a tămâierilor grețoase. „Angajarea“ literaturii trebuie să excludă din start rolul de „apendice“ al politicului. Aceasta nu înseamnă că o operă literară trebuie să ignore drama sau momentele astrale ale istoriei țării, suferințele sau împlinirile unor acte politice, tragismul sau triumful unor destine.

„Iscodirea“ istoriei, a faptelor umane, cum ar spune Constantin Noica, nu poate face abstracție și de latura lor politică. Opera literară nu trebuie să cadă în robia partizanatului, a falsificării interesate, ci să transfigureze artistic spre o necesară înțelegere a lucrurilor și, totodată, spre desfătarea spirituală a cititorului.

Alexandru CĂLINESCU

Un clișeu care a făcut ravagii

Înainte de 1989, în literatura română, a te raporta la politic însemna fie a te înregimenta sub steagul partidului comunist, fie a lua o anume distanță în raport cu ideologia oficială, care putea duce chiar și la disidența asumată (cazul lui Paul Goma). Statutul de disident a însemnat pentru mulți scriitori din Estul Europei „pașaportul“ pentru o recunoaștere internațională. Ei au avut, în primul rând, meritul de a arăta care era realitatea din țările„socialismului biruitor“. Prăbușirea comunismului a însemnat scăderea interesului pentru acest tip de literatură, spre deziluzia unor nostalgici (există și în Occident această categorie) care au deplâns dispariția „muzei cenzurii“. Schimbarea criteriilor i-a obligat pe scriitori să se reinventeze, de unde un proces de selecție naturală care a făcut destule victime.

Astăzi, romancierul nu mai trebuie să suplinească, așa cum o făcea în vremea cenzurii, rolul sociologului, al istoricului, al ziaristului. Acum politicul e „la vedere“, ba chiar adeseori în exces. Nimeni nu-l obligă pe scriitor să se implice în politică sau să acorde politicului un loc major în textele sale; atunci când o face, însă, e foarte posibil ca poziția sa să fie una partizană.

Am scris undeva că acest cuvânt, „angajat“, îmi este îngrozitor de antipatic. Scriitor „angajat“ însemna (înseamnă încă) scriitor cu convingeri sau cu simpatii de stânga. Toți scriitorii comuniști erau, firește, „angajați“, iar asta îi valida indiferent de valoarea lor. Generației mele i se băga în cap (noroc că de multe ori fără șanse de reușită) că Alexandru Sahia a fost un excelent prozator, că marii scriitori ai Franței erau Aragon și Eluard (cel de al doilea – poet foarte bun, primul – mult supraestimat). Artiștii, scriitorii, intelectualii angajați erau de stânga, cei de dreapta, apropiați de pildă de fascism, nu erau angajați, erau „colaboraționiști“. Cuvântul „angajat“ s-a dovedit a fi de o longevitate extraordinară. Îl întâlnim în zilele noastre în cele mai variate – și uneori surprinzătoare – contexte. O feministă este în chip necesar (și fatal) angajată, un ecologist – la fel, un susținător al minorităților – neapărat. Am dat chiar peste formula „un bucătar angajat“ – respectivul gătea fără carne și cu grijă pentru resursele planetei.

Odinioară alibi pentru motivarea complicității cu stânga comunistă, cuvântul a intrat în vocabularul corectitudinii politice. Folosit în chip abuziv, el riscă să se devalorizeze. Iar o operă angajată poate fi, pur și simplu, ilustrarea plată a unei teze, transformându-se în propagandă, ieșind astfel din sfera literaturii. Și deservind o cauză care, în principiu, era generoasă.

Vitalie CIOBANU

Rezistența la politic

Literatura română contemporană se află într-un firesc decalaj temporal față de politicul actual. Nefăcând cronica evenimentelor curente, cele care umplu paginile ziarelor (…asta am fi spus dacă am mai fi fost în epoca presei pe hârtie) sau care capătă reflecție imediată în audiovizual și pe rețelele de socializare, literatura se ocupă cu cantitățile sedimentate, nu cu mișcarea browniană a unor particule despre a căror așezare nu putem avea o imagine definitivă. Literatura decantează sensuri, configurează perspective, impune o ordine lucrurilor și lumii.

Există scrieri care acoperă o experiență de viață, adesea teribilă. De pildă, Dublu autoportret de Varujan Vosganian – povestea unei zile și a unei nopți, din 21 spre 22 decembrie 1989, când autorul s-a aflat pe muchia lunecoasă dintre viață și moarte, în închisoarea Jilava, alături de alți zeci de bucureșteni arestați.

Avem romane care încearcă să redea bestiarul tranziției postdecembriste, un exemplu remarcabil: Regii gunoaielor de Ruxandra Cesereanu.

Din literatura română din Basarabia, aș pomeni câteva nume de prozatori atrași de politic. Val Butnaru – un romancier foarte prolific, care se încumetă să acopere segmente din istoria postbelică, a ocupației sovietice, dar și fenomene din actualitate: Negru și Roșu 1930-2056; Hipnotic; Patimile după Iov; Spinoza. Capricii; Călăuza tibetană. În Insomnia – proaspătul său roman lansat la Bookfest 2025, deapănă o istorie din Basarabia țaristă, construind un cvasi-roman polițist.

Iulian Ciocan, un alt prozator fecund, merge în trena evenimentelor recente și ba imaginează o nouă invazie a rușilor în Basarabia cu romanul Iar dimineață vor veni rușii (din păcate, ficțiunea sa a avut, iată, un efect premonitoriu în regiunea noastră și asta i-am reproșat și eu, mai în glumă mai în serios, să nu „menească“, pentru că, iată, se împlinește!, ar trebui să avem mult mai multă grijă cu ce ne vine în cap, ca autori de ficțiune artistică, întrucât poți declanșa procese pe care nu ți le dorești, există cauzalități abstruse, imposibil de controlat!). Ba vorbește despre oligarhie și corupție în Dama de cupă, unde personajele au prototipuri lesne recognoscibile pentru cine cunoaște fauna politică de la Chișinău.

Și aș mai cita un nume: Oleg Serebrian, care ne-a oferit în trilogia sa nord-bucovineană – Cântecul mării, Voldemar și Pe contrasens – mișcarea unor plăci tectonice a istoriei, reflectorul său acoperă Europa celui de-Al Doilea Război Mondial și perioada postbelică, și construiește niște destine umane memorabile.

În ce mă privește, vorbind despre literatură, despre condiția scriitorului, mai degrabă aș prefera rezistența la politic, văzut ca flux continuu de știri, ca spectacol imediat care ne invadează creierul. Să reziști la politic, pentru a putea surprinde ceea ce rămâne nespus, neexplorat și nebănuit de o minte profană.

Augustin CUPȘA

Mult deasupra politicii

Se poate spune că în cei 35 de ani de libertate recentă ar fi fost loc de mai multă politică în literatură, dar nu în sensul literaturii ideologice, ci din nevoia de autenticitate a realității. Practic aproape orice se învârte în jurul politicii în România , dar politică adevărată nu se face nicăieri. Imediat după căderea regimului, din 1989, literatura cenzurată ideologic s-a revărsat pe piață, dar această recuperare necesară a avut un spațiu de expunere mult prea strâmt – cei câțiva ani în care lumea își păstrase reflexul de lectură și nevoia de adevăr au trecut repede în convulsiile tranziției originale. Aceasta a fost mai degrabă o literatură a demascării, a tarelor sociale, o epopee colectivă a confruntării binelui cu răul, unde șirul uriaș al turnătorilor, colaboratorilor, a tartorilor și a cadrelor calificate sau doar a beneficiarilor sistemului a făcut din Securitate un personaj colectiv cu sute de mii de capete. Aceasta nu era însă o literatură-program sau propagandistică așa cum s-a întâmplat odată cu reculul anilor 2000, desigur din rațiuni estetice, din dorința de a face literatură ca artă, nu ca politică. Cotropită de sovietici vreme de 45 de ani și transferată destul de repede în zona amorfă a Uniunii Europene politica românească suferă de lipsă de identitate, conservatorismul nu e cel britanic, socialismul nu e cel francez, pentru lumea cât de cât instruită partidele sunt vizibil prinse într-o simulare ca într-un ring de wrestling, unde într-un final iese bine financiar pentru toți participanții. Pentru Mircea Iorgulescu, întârzierea romanului în Țările Române până spre sfârșitul secolului XIX, s-a datorat predilecției genului scurt, a nuvelei ca noutate, știre sau satiră care se publica în pagina unui cotidian, comenta faptul politic și era uitată a doua zi. Cam ceea ce ar fi astăzi postările de pe facebook, glumă și catarsis facil, necesitate și plăcere hipercalorică. Mai aproape de miezul lucrurilor se află Nicolae Manolescu, el vede că romanul (de factură franceză) se instalează în România atunci când societatea își produce burghezia și își permite timpul lecturii, aspecte chiar mai problematice azi decât atunci. Romanul are nevoie nu doar de un timp de lectură, ci și de gestație, cristalizare, scriere. De aceea romanul care devorează situații politice concrete se poate trezi în fața unui termen de valabilitate depășit. Mi-e imposibil să cred că romanele politice în România ar putea fi altfel decât sarcastice. Din fericire, literatura actuală e mult deasupra politicii.

Vasile DAN

Cred că poezia este o stare de libertate a limbii

Întrebarea aceasta, dragă Cristi, adresată unui autor, să-i zicem poet, care a supraviețuit nu doar cu anii, ci și cu scrisul regimului cu adevărat odios, cel de dinainte de 1989, e dureroasă. Mai exact: îmi trezește amintiri deloc plăcute, de coșmar. Pusă atunci întrebarea, chiar așa, venită „de sus“, te cutremura. Era o somație. „Politicul“ pentru generația mea, atîta cît mai e ea în viață, era, și încă mai e, un sinistru bau-bau. Dacă scriai poezie – prozatorii, dramaturgii, criticii și istoricii literari erau mai feriți de rușinea de a minți pe față, așa, public, în scris, sfidînd realitățile palpabile ale zilei, trăite crunt – erai aproape pierdut. Invocai, poate, ca să scapi din clește, lipsa inexplicabilă de inspirație sau durerea bruscă de cap ce te lua în timpul zilei. Fiindcă poezia „angajată politic“ se cerea explicită, cu direcție și, mai ales, cu dedicație. O rușine! Ea apărea de regulă pe prima pagină a revistei ca să o facă și mai vizibilă, sau pe prima pagină a noului volum de versuri cu greu editat. Dacă erai prozator, te puteai camufla mai ușor. Te ajutai de „canoane antice și de demult“, de parabole, analogii, personificări, mituri strămoșești, pseudoficțiuni istorice cu personalități împodobite în hainele noi ale „limbii de lemn“.

Dar să revin la întrebarea ta și să încerc să mă raportez azi la politic. În poezie, dacă poezie scrii, nu cred că poți fi angajat politic, oricît de îndreptățit te-ai încrede în valorile ei. Mai mult: cred într-o incompatibilitate de esență, nu știu în alte genuri literare, dar cel puțin între poezie și „politic“. Cred că poezia este o stare de libertate a limbii. Politica e o practică publică a vieții. Cum ar putea fi ea, poezia, „angajată“ politic? Știu, există parabola. Invectiva. Sudalma expresivă. Analogia ingenioasă și simpatic perversă. Candoarea insidioasă pînă la autopervertire. Toate le practică, uneori, Mircea Dinescu inspirat cu un suflu și o dexteritate nemaipomenite care cel puțin pentru moment încîntă. Seduce. Dar nici el nu-i dă o altă șansă unei astfel de creații: decît aceea temporară, a accidentului temporar politic, cu subiect și personaj recognoscibile ușor – persoane și evenimente. Care, firește, trec a doua zi. Devin caduce.

Știu, omul este după Aristotel un zoon politikon. Un „animal politic“. Cred însă că traducerea în modernitate ar fi mai nuanțată, mai subtilă: omul e un animal social. Ceea ce lărgește suficient înțelesul, deschizîndu-l ontologic.

Cred că literatura este o stare de realitate filtrată pînă la esență. E o altă șansă, greu cîștigată, prin ficțiune, revelație și spirit ludic, de scriitor, firește, inclusiv cînd ne raportăm la politic, una de a trăi. De a trăi cu rost. Dar această filtrare, literatura, nu are nicio destinație utilă, nicio opțiune practică. Trăiești prin literatură, autor și cititor, adevărata ta natură interioară ferită de accidentele inevitabile și nu o dată greu de suportat ale vieții reale.

Nichita DANILOV

O tempora, o mores!

În privința literaturii care se scrie azi n-aș putea spune dacă e angajată sau nu politic. Urmărind însă publicistica autorilor români contemporani, aparținând diverselor generații, tind să cred că e angajată până peste poate.

În acest sens, unele articole devin previzibile, începând cu prima și terminând cu ultima frază. Se scrie maniheist, dogmatic, în tușe groase. Se practică pamfletul, dar un pamflet care, iertată-mi fie judecata, îmi aduce aminte de perioada proletcultistă, când existau dușmanii de clasă, ce trebuiau expuși oprobriului public și apoi exterminați, cât și eroii ce luptau pentru binele patriei și al omenirii. Azi avem de-a face cu un proletcultism întors pe dos, nociv atât mediului literar, cât și celui civic.

Ciudat e faptul că mulți intelectuali subțiri practică un stil pamfletar care nu se potrivește nici cu educația lor profesională, nici cu natura lor umană. Scriu ca și cum ar avea ochelari de cal pe ochi și n-ar vedea decât o fâșie îngustă din realitate. Asta se petrece cu preponderență în presă. Tind să cred că un astfel de fenomen nu a afectat decât în mod accidental literatura română contemporană. Altfel, ar fi foarte grav dacă nu ar fi așa. Căci, dacă în publicistică mai poți păcătui, devenind promotorul unor ideologii ce-ți sună bine în ureche, care, însă, odată cu trecerea timpului, își vor arăta fața lor hilară, în literatură un astfel de fenomen devine extrem de nociv. Căci în literatură, trecerea timpului nu estompează propaganda, ci o amplifică, scoțând în relief trăsături de caracter și întorsături de frază ce sună din ce în ce mai hilar, în noul context istorico-politic. .

În ce mă privește, eu încerc să privesc partea plină a paharului. Pe cea goală o consider doar un simplu accident biografic. Nu cred că în prezent avem opere de genul romanului Mitrea Cocor sau a volumului de versuri Cântarea omului. Ar fi trist, dacă „opere“ de acest gen ar apărea și în zilele noastre, afiliate unei alte cauze, legată de noul umanism sau de așa-numită corectitudine politică. Dacă scrii prea angajat, la un mod imperativ, realitatea se întoarce asupra ta ca un bumerang, și te doboară uzând de propriile tale cuvinte și idei. Sunt însă și situații în care hazardul te salvează, și atunci o operă de artă tendențioasă, propagandistică, poate deveni punctul de plecare al unei opere autentice, apărute mai târziu. Spun asta având în minte un exemplu edificator: poezia Internaționala a lui Nichita Stănescu, din volumul Sensul iubirii, publicat în 1960, la Editura ESPLA. Poezia este dedicată aniversării lui Vladimir Ilici Lenin, tătucul popoarelor, de fapt, unul din marii criminali ai secolului XX, un scelerat fanatic, cu minte rătăcită, cum demonstrează documentele extrase din arhiva KGB-ului, după căderea comunismului, de la a cărui naștere se împlineau în 1960 nouăzeci de ani. Poeților care i-au dedicat poezii lui Lenin – și sunt o mulțime, printre ei figurează și numele lui Maiakovski și cel al lui Esenin, iar la noi cele din generația lui Labiș și Nichita Stănescu – istoria le-a dat o palmă usturătoare. În cazul lui autorului Necuvintelor, poezia sa nu are prea multe tangențe nici cu Lenin, nici cu Internaționala comunistă. Poezia despre care vă vorbesc începe astfel: „Nu s-a arătat nici o cometă la nașterea lui/ nici despre Judecata de Apoi nu s-a pomenit/ nici un cuvânt,/ deși vechii orânduiri în ziua din urmă/ și mările băteau din timpane.“ Și după acest preambul abstract, poezia continuă pe un tom patetic: „Dacă aș putea privi de foarte departe/ pe lângă Proxima Centauri,/ așa cum peste două sau trei zile vor privi/ urmașii mei// o, doar de nouăzeci de ori s-a rotit/ pământul în jurul soarelui – aș striga, și iată a patra parte a sferei a fost judecată:/ cei leneși să plece unde vor!// Și a fost un război cumplit – / iar stingerii lui poți să-i spui PACE/ ori Lenin poți să-i spui,/ are același sens.// Sufletele proletarilor morți pentru libertate/ pot fi numărate după stelele Căii Lactee…/ Tot ce e vechi va fi judecat pe îndelete/ cu balanța precisă a istoriei.“

Azi balanța precisă a istoriei judecă și această poezie. Nu atât de aspru cât ar trebui. Ci cu indulgență și înțelegere a vremurilor în care a fost scrisă. În fond, ea constituie una din monedele ce au fost plătite Cezarului, adică cenzurii, pentru ca poetul să poată publica volumul său de debut. Dacă scoatem cuvântul Lenin și altele două-trei din text, poemul lui Nichita rezistă în picioare. Mai mult decât atât, începutul Internaționalei amintește de începutul Elegiei întâia, închinate lui Dedal, „întemeietorul vestitului neam de artiști, al dedalizilor“. Între apariția volumului Sensul iubirii, în care e inclusă poezia dedicată lui Lenin, și cea a elegiilor s-a scurs o perioadă de timp de șase ani. Doar șase ani, dar în acești șase ani poezia lui Nichita Stănescu a atins sublimul. Dacă în 1960, el i-a dat Cezarului ce era al Cezarului, în 1966, el i-a dat lui Dumnezeu ce era al lui Dumnezeu. Și atunci cum să-l judecăm, decât cu admirație și înțelegere.

…Până aici, toate bune și frumoase, numai că parcurând recent Facebook-ul în diagonală, am dat peste o postare care m-a tulburat profund și mi-a temperat încrederea de care eram cuprins că azi literații români au învățat lecția din perioada proletcultistă și au înțelepciunea să n-o repete. Dar m-am înșelat. Iată cum sună postarea: „O, tempora! Citesc un roman recent apărut în care autorul povestește, în termeni elogioși, despre tinerii useriști care au protestat zi și noapte, pe vremea când prim-ministru era Sorin Grindeanu, cerând PSD-ului să iasă de la guvernare, ca fiind un pericol la adresa democrației. Apoi închid cartea, mă uit pe fereastră și-i văd acum pe aceiași tineri useriști, cerând aceluiași PSD, condus de același Sorin Grindeanu, de data asta ca președinte de partid, să intre la guvernare, ca să salveze democrația.“

Postarea aparținea lui Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România. Parcurgând-o, mi-am adus aminte de multe pasaje extrem de jenante prin stilul și conținutul lor scrise de oameni nu lipsiți nici de talent, nici de discernământ care, nu știu din ce pricină, s-au angajat să propage, pe orice căi, și fără niciun fel de scrupule, ideologiile vremurilor tulburi pe care le trăim. O tempora, o mores!

Péter DEMÉNY

Distopica

Eu cred că o operă literară poate fi angajată oricând. Sigur, am trecut și eu prin faza când am jurat pe l’art pour l’art, dar cred că am devenit mai îngăduitor.

Sigur, nu e bine ca un roman să fie un fel de manifest, dar spre deosebire de Kundera, mie îmi plac foarte mult cărțile lui Orwell. În literatura maghiară contemporană au apărut mai multe distopii din cauza regimului Orbán care i-a inspirat pe scriitori.

Mai mult, cred că ar fi o sarcină scriitoricească foarte interesantă să scrie cineva despre teama de-a lungul alegerilor prin care am trecut recent, cu mijloacele unui scriitor adevărat care poate țese o întreagă acțiune și o intrigă incitantă în jurul acestui fenomen. În romanul lui Boran, dumnezeul subteran, George Moise a încercat să facă exact asta: literatură din realitatea actuală.

Eu sper ca tot mai mulți scriitori să înțeleagă realitatea ca pe un material din care pot lucra și pe care formându-l să ajungă la creația adevărată.

Gellu DORIAN

Acolo unde este obediență nu există valoare literară

O operă literară poate fi raportată la o politică actuală pe cît este de obedient sau oportunist autorul care o scrie. Dacă scriitorul acordă o atenție mai mare decît una firească timpului politic prin care trece, nu va înțelege mare lucru din timpul politic trecut, cel devenit istorie. Cu atît mai puțin va înțelege ce fel de viitor are viața politică.

În cazul literaturii române, exemplele sunt evidente și relevante. Miza unui prezent democratic, cu devierile lui clare, pare a acorda unor autori motive de creație, care reflectă întrutotul o realitate, eșuînd, în final, într-o operă fără valoare estetică. Raportarea la un real politic deformat, așa cum este cel de care avem parte acum, cu răsturnări de situație de la o zi la alta și cu personaje absolut caraghioase, fără identitate, sau cu identități artificiale, false, ar trebui să scoată la iveală opere literare de nivelul celor scrise de I.L. Caragiale sau Tudor Mușatescu, ori cele mai recente semnate de Teodor Mazilu sau Ion Băieșu. Or, abordarea pamfletară, a la Ioan Groșan, să dau doar un exemplu, ține doar de un jurnalism fără valoare literară, ci doar de atitudine față de ceea ce ni se oferă de către pătura politică. Scrierile lui Radu Aldulescu, să dau doar un exemplu și din beletristica recentă, nu se raportează la viața politică de acum, ci mai curînd la efectele ei și la o lume din care se pot ivi, ideologii precum cele ce scot la iveală personaje deviante așa cum sunt Călin Georgescu sau George Simion. O astfel de abordare nu poate fi angajată din punct de vedere literar, ci doar din perspectiva atitudinii față de o realitate imediată.

Angajarea în a scrie opere literare datoare nu poate fi decît una ideologică. Or, după experiența proletcultistă de la noi, cînd exista doar o singură ideologie, cea comunist-bolșevică, apoi cea dedicată cultului personalității lui Ceaușescu, nu văd cum un scriitor care are conștiința propriei valori și a destinului său literar s-ar mai putea angaja în scrierea unor cărți pe astfel de teme. Și totuși, de pe unele mese de lucru, au ieșit scrieri cu teme răsturnate după modelul scrierilor obsedantului deceniu. A răstălmăci o astfel de temă, a-i da nuanțe noi, la zi, cu personaje calchiate după modelul celor din cărțile acelui timp, pare o rețetă care a dat la iveală, să dau doar un exemplu, romane de succes, cum ar fi Sunt o babă comunistă de Dan Lungu. Și exemplele sunt mai multe în acest sens, cu devoalări ale unei lumi nostalgice sau fals revoluționare, care poate oferi aluatul unor dospiri de pîini literare căutate la tejghelele pline de astfel de oferte. Trec și ele în zona efemeridelor.

La modă acum este distopia, o specie de narațiune care dă posibilitatea autorului să se ascundă în spatele unei realități ficționate, iar lumea în care noi trăim acum, nu doar cea politică, în care apar personaje gata construite pe mulajul autocratismului, dar și cea socială, care deschide porțile acestei posibilități, precum și pe cele ale progresismului primejdios, mascat de bune intenții, această lume deci oferă marfă din belșug scriitorului (a se vedea Orbitor și Solenoid de Mircea Cărtărescu sau Paradis de Radu Vancu).

Prin urmare, raportul literaturii române la politicul de astăzi este unul firesc și, acolo unde este valoare cu adevărat, unul circumspect. Magicul unei astfel de lumi politice din păcate este invers proporțional cu realitatea caricaturală a politicului actual. Ca autor nu te poți angaja într-o creație obedientă unei astfel de lumi politice, dar te poți angaja în a o defăima în scrierile tale atît cît te ajută talentul.

Mihai FIRICĂ

Un punct de inflexiune

Recent, am traversat o perioadă plină de tensiune politică în care orice rătăcire electorală se justifica prin scoatere din context, justificându-se aproape toate inepțiile unui candidat suveranisto-securist. Ficțiunea a înlocuit realitatea imediată, alterând orice normă de responsabilitate. Cum să faci abstracție de rolul individului aflat în zona creației dacă amenințarea provine tocmai din înlocuirea logicii și bunului-simț? Clopotul de sticlă este un scut absurd. Așadar, de la jurnalismul practicat în mod cotidian, numeroși confrați din breasla scriitoricească au devenit combatanți. Este cel mai simplu exemplu de implicare direct în politic, urmând ca epoca să fie zugrăvită de noii caragialeni. Ah, ce replici de duh am auzit în campania electorală, ce scenete de umor burlesc, ce idioți semeni au purtat tichia de salvatori ai națiunii! Trăind într-o epocă marcată de instabilitate socială, polarizare ideologică și suprasaturație informațională, mă întreb adesea care mai este rolul literaturii într-o societate ce pare să își fi pierdut busola valorică. Literatura română contemporană se află, cred eu, într-un punct de inflexiune, oscilând între estetic și etic, între refugiu artistic și implicare civică. În acest nou context, raportarea la politicul actual devine nu doar posibilă, ci necesară, iar angajamentul literar capătă valențe multiple, de la critică directă până la ironie subtilă sau alegorie.

Pentru mine, o operă literară angajată nu presupune neapărat o teză militantă, ci capacitatea de a reflecta tensiunile lumii în care trăim și de a le transfigura printr-un limbaj relevant, convingător, profund. Literatura română de azi se reconfigurează în funcție de provocările epocii post-tranziție, ale neo-liberalismului interpretat în manieră originală, ale ariilor nostalgiei socialiste și ale crizelor identitare cărora li se administrează doze din ce în ce mai mari de dacopatie. În fața dramelor cauzate de războiul din Ucraina, în partea a doua a volumului Dragostea cu parfum de migdale amare am dezvoltat o poetică a lucidității, în care tema conflictului militar nu este tratată spectaculos sau retoric, ci filtrată printr-o sensibilitate care evidențiază fragilitatea ființei umane în fața mașinăriei distructive a istoriei. Pentru mine, poezia devine un loc al rezistenței interioare, în care cuvântul încearcă să salveze urmele individualului într-o lume care, sub presiunea violenței, devine tot mai impersonală. Războiul, în volumul meu, nu este doar un eveniment exterior, ci o contaminare a conștiinței, o rană care se infiltrează în fibrele intime ale identității. Poeziile mele – precum cele în care soldații devin umbre fără nume, iar orașele sunt reduse la ruine interioare – dau voce tăcerii celor care nu mai pot vorbi. Am exersat ani de-a rândul postura de martor care nu tace, așa încât o mare tragedie de lăngă noi să nu mă lase indiferent. Poate că se va spune că poezia este egală cu puterea trăirii și a empatiei cu cel de lângă tine, fie că vorbim de o ființă iubită sau despre un popor aflat în primejdia pieirii.

Literatura română actuală are deci voci distincte care explorează spațiul politic și social cu instrumente literare sofisticate. Mă gândesc aici și la Bogdan Suceavă, în romanul Republica, care oferă o radiografie a derivei instituționale și a iluziilor postrevoluționare, ori la Lavinia Braniște, care în Sonia ridică mâna surprinde precaritatea existențială a unei generații înfrânte de birocrație și lipsa de perspective. Iată, poate că literature a răspuns înaintea socilogilor de ce un număr mare de români au fost victimele unui guru politic. Dar numele care îmi vine cel mai ușor în minte pentru a exemplifica intelectualul implicat, ca una dintre cele mai angajate conștiințe civice ale prezentului, pentru care literatura este inseparabilă de etică, este Mircea Mihăieș, cel ale cărui eseuri din „România literară“, „Orizont“ și volume le citesc mereu cu admirație și interes.

Nu pot să nu observ, în același timp, că această angajare nu este nici omniprezentă, nici unanim acceptată. Există încă o reticență față de ideea că literatura ar trebui să „intervină“ în realitatea politică, o prejudecată moștenită, poate, din perioada comunistă, când angajamentul era confiscat de propagandă. Cu toate acestea, cred că astăzi, într-o societate democratică, o literatură care evită cu obstinație realul riscă să devină sterile, izolată sub un cub de sticlă inexistent, ci doar confecționat în iluzia unei așa-zise echidistanțe. Echidistanță de problemele noastre de zi cu zi, oare? Cred că literatura română contemporană se apropie din ce în ce mai mult de o formă de angajament lucid, personal și estetic, care nu sacrifică valoarea artistică în favoarea mesajului, ci le armonizează. Prin scriitori care arată că trăiesc în mijlocul societății, printre cei despre care și pentru care scriu, literatura devine un spațiu de reflecție critică, de rezistență subtilă și de recuperare a unei voci publice articulate. Într-o epocă a zgomotului, literatura angajată este, poate, una dintre puținele forme de tăcere elocventă.

Horia GÂRBEA

Rezervă și scepticism

Să ne ferească Dumnezeu de literatura angajată! Din fericire, literatura nu prea se „angajează“ în ziua de azi, la noi. Mă refer la proză și teatru. Pentru că în poezie, versurile care „servesc o ideologie“ sînt catastrofale, am întîlnit vagi urme, mizerbile toate. În critică, judecarea operei după „justețea mesajului“ îmi dă cele mai teribile coșmaruri ale memoriei. Un ilustru gazetar mă sfătuia prin 1988 ca, dacă vreau să fiu jucat, să scriu o piesă despre cooperativizarea agriculturii. Era și un acces de cinism din partea lui. Important e că n-am scris-o. Proza și teatrul au ca temei reprezentarea vieții, a realității, fie și în mod alegoric. Politica face parte din existență, e legitim să fie prezentă, dar, vorba lui Marin Preda, nu ideile în sine sînt interesante, ci oamenii care le poartă. Există personaje care fac politică. Unele pot fi caricaturale. Dar cărțile bune nu au caracter militant. Am citit destule piese și chiar romane proaste, în care autorul alege cîte un personaj politic numai pentru a-l umple de toate păcatele, cu satisfacția că „a înfierat clasa politică“, așa cum pretindeau comuniștii că ar fi făcut Caragiale. Acest mod facil de a prezenta politicul nu poate fi luat în calcul. Există și thriller politic complex, care poate da o literatură interesantă. În cărțile care pot ispiti cititorul, politicienii și cei din jurul lor apar nuanțat, sînt „băieți aproape buni“, cum sună un titlu al lui Bogdan Teodorescu, dar nu sînt doar buni sau răi. Mai e un lucru de care autorii care ambiționează să descrie clasa politică îl scapă din vedere. Cei mai mulți nu au acces cu adevărat la aceste personaje, sau le observă doar în atitudini exterioare și marginale. Așadar îi descriu ca și cum i-ar vedea la televizor. Asemenea înfățișări nu sînt credibile. Orice scriitor lucid înțelege sau măcar intuiește cît de întunecate și întortocheate sînt culoarele din culisele politicii din care ies la rampă, fardați, actorii scenei publice. Subiectul este unul dificil și foarte greu de documentat. Ca orice alt subiect, aș zice. Dacă pot scrie ușor și în cunoștință de cauză despre lumea teatrului de exemplu, un roman cu acțiune în lumea medicală ori a justiției mi-ar cere să mă angajez efectiv, o vreme, ca brancardier sau grefier. Altfel aș oferi o imagine superficială și falsă. În cazul politicii, aceia care o cunosc din interior rareori se apucă s-o descrie și, dacă o fac, pot fi suspectați rezonabil că o măsluiesc.

Gheorghe GLODEANU

Realitate și romanesc

Deja anticii au văzut în artă o copie a realității. De aici și apariția conceptului de mimesis. Îndeosebi romanul a fost și a rămas – după celebra definiție a lui Stendhal – o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Desigur, în unele cazuri, oglinda poate deveni concavă sau convexă și atunci realitatea zugrăvită este deformată. Nu acesta este însă cazul romanului realist tradițional. Viața social-politică de azi oferă numeroase surse de inspirație. Este adevărat, mulți romancieri continuă să se inspire din numeroasele abuzuri din timpul totalitarismului, despre care azi se poate vorbi în deplină libertate. De multe ori, în cadrul aceleiași opere, trecutul este confruntat cu prezentul. Tema puterii și a exceselor ei s-a bucurat de un real succes în literatura română, creațiile unor autori precum Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Fănuș Neagu, Constantin Țoiu ș.a. alcătuind o radiografie minuțioasă a totalitarismului. Chiar dacă are caracter fictiv, opera literară reflectă cu fidelitate realitățile unui timp istoric bine determinat. Romanul politic este o versiune a romanului realist, care propune o tematică specifică. Este firesc ca romanul contemporan să zugrăvească noile probleme ale societății românești, o lume care s-a schimbat în mod radical după 1989. Și să reflecte inclusiv portretul spiritual al noilor oameni politici. Literatura „obsedantului deceniu“ a impus, la comanda socială a epocii, un personaj nefast, limitat și schematic, activistul de partid. Ar fi foarte interesant de urmărit tipologia omului politic de azi. Noile realități oferă o nouă tipologie, total diferită și extrem de complexă. Cel puțin deocamdată, prozatorii nu insistă pe fiziologia noii clase politice. După politizarea excesivă de dinainte de 1989, există o anumită reticență față de această temă. Drept consecință, marele roman politic de azi se lasă așteptat, cu toate că realitatea oferă o tipologie foarte generoasă și niște fascinante subiecte de meditație. O importantă sursă de inspirație ar putea fi Revoluția de la 1989, care își așteaptă în continuare marele roman. După sosirea lui la București, Liviu Rebreanu a fost șocat de faptul că un eveniment major, care a zguduit din plin societatea românească precum Răscoala din 1907, nu a atras suficient de mult atenția scriitorilor. Același lucru se poate spune despre întâmplările dramatice din Decembrie 1989. Nimeni nu îl împiedică pe autor să devină un scriitor angajat, să militeze pentru o anumită cauză. Pe de altă parte, romancierul român de azi s-a europenizat. Prin dispariția cenzurii și a granițelor, el a devenit un cetățean al universului. Drept consecință, decorul întâmplărilor povestite nu mai este obligatoriu cel autohton.

Dan GULEA

Câteva exemple

Prin volume de Bogdan-Alexandru Stănescu, Andreea Răsuceanu, Lavinia Braniște – pentru a da câteva exemple din zona prozei –, literatura română contemporană descrie lumea în care trăim, propune noi direcții (anticipează) prin verosimilitate și exactitate, inclusiv din punct de vedere politic; la un nivel superior, în sensul relevanței sociologice, ar trebui luate în considerare colecțiile editoriale – și aici contează din nou numele Andreei Răsuceanu (în calitate de coordonatoare a seriei de proză română contemporană de la Editura Humanitas) – dar și alte colecții editoriale, precum cele de la Litera, de la Polirom, ce își dispută o piață a reprezentării aflată în creștere, cel puțin în comparație cu ceea ce era înainte de pandemie. La nivelul imediat subsecvent, dezvoltarea nu atât a prozei scurte, cât a ceea ce se numește „flash fiction“ – proze de doar câteva rânduri, imaginate sub presiunea rețelelor sociale, vorbesc de la sine despre capacitatea scriitorului de „a prinde“ o imagine a lumii de astăzi.

Și în poezie există, dincolo de festivaluri și concursuri, o semnificativă prezență a lumii de astăzi prin colecțiile Nemira (Vorpal), prin revista și cenaclul Poesis internațional, prin cenacluri de tip magazin, precum Matca, unde este mai importantă lectura, performarea, fără analiza propriu-zis teoretică sau critică, filtrantă.

Angajarea operei literare este evidentă în momentul în care apar elementele constitutive ale unui personaj; absolutizarea palierului realist, cu narativizări adesea tradiționale, fără mari inovații stilistice, indică preocuparea autorilor contemporani pentru dimensiunea politică; în momentul în care ideologia este înlocuită de sloganuri, de partizanat, opera literară încetează să mai existe.

Și, în momentul în care elemente de ideologie naționalistă sunt reciclate în discursurile politice, este evident că, în zonele periferice (în sensul: care nu acceptă controlul critic, în funcție de criteriile estetice), pot avea loc resurgențe ale exprimării patriotarde, reîntoarceri la momente omagiale, eterne reveniri. Se pare, din ce în ce mai des.

Vasile IGNA

Să ne iluzionăm, de ce nu?

Nu sunt suficient de familiarizat cu literatura celei mai recente generații de scriitori români pentru a îndrăzni să fac aprecieri de ordin general, dar știu că, spre deosebire de toate îndeletnicirile care presupun energie și un spațiu fizic măsurabil, literatura adevărată are avantajul de a fi atemporală. Altfel spus, că ea funcționează după aceiași parametri și după aceleași imbolduri și pe vreme rea și pe vreme bună, deoarce ea nu explică, nu vindecă și, mai ales, nu ridică baricade. Ea naște alte lumi din lumea reală și fructul ei are același gust și miros pentru toți cei cu simțurile sănătoase. Ca să folosesc un cuvânt cu o istorie tristă și greu de uitat, literatura reflectă. Dar nu ca o oglindă perfectă, ci ca apa unui lac cu suprafața tulburată de adieri greu identificabile, care își pot avea originea fie în bătaia vîntului, fie în hibele congenitate ale vederii. În ceea ce mă privește, am spus-o ori de câte ori s-a ivit prilejul că, alături de Biblie, am două cărți de căpătâi: Don Qujiote și Micul Prinț. Ele mă ajută și de această dată. Niciunul din cei doi nu a fost vizionar și, cu atît mai mult… militant. Când Cavalerul se lupta cu morile de vânt, scutierul râdea și-l căina. Astfel încât mă simt îndreptățit (știu că au mai spus-o și alții, dar convingerea mea datează de multă vreme!) să afirm că, schimbând ceea ce e de schimbat, Don Quijote e scriitorul, iar Sancho Panza politicianul. Unul visează fantasmând, celălalt e pragmatic, privește realul cu un fel de amuzament sceptic, conștient de faptul că nu-și va putea determina stăpânul să și vadă ceea ce își imaginează. Este diferența dintre leacul prescris de un doctor responsabil și paliativul circumstanțial oferit de publicitate. Pe de altă parte, Micul Prinț are virtutea esențială de a îmblânzi haosul, de a-l face nu doar vizibil, ci și perceptibil prin simțurile elementare. E aproape suficient pentru ambițiile și puterile unui scriitor. Literatura nu e istorie și nici sociologie, deoarece substanța ei e anistorică, prin urmare dacă nu se poate sustrage presiunii imediatului, nu poate scăpa nici de pericolul de a fi pseudoistorie. E suficient să ne aducem aminte cât „politicianism“ e în opera literară a unui mare scriitor, Mario Vargas Llosa, care a aspirat (pe drept cuvînt!) să fie președinte de țară, deci, implicit, politician. Pentru sensul pur militant al acțiunii politice aportul direct al literaturii sale a fost aproape zero.

Să nu fiu înțeles greșit, sunt pentru implicarea civică a scriitorului doar că aceasta este o datorie de fiecare zi (proprie, îndeosebi, ipostazei sale de jurnalist!) și nu rezultatul, acreditat sau nu de critica literară, al unor ani de trudă și veghe la masa de scris. A fi „angajat“ înseamnă a fi prezent, iar a fi prezent e mai mult decât o datorie cetățenească, e un „imperativ categoric“! Și, cu siguranță, e motivul principal pentru a crede (azi, când totul fierbe în jurul nostru, și mâine, când nu știm ce flamuri vor mai flutura deasupra capetelor noastre!) că adevăratul angajament civic al scriitorului stă în demnitatea și adevărul uman al scrisului său, în concordanța neostentativă dintre imperativele harului și provocările realului.

Și spun toate acestea iluzionându-mă ori făcându-mă că nu iau în seamă impactul absolut nesemnificativ, de o imensă tristețe, pe care literatura de azi îl are asupra formării conștiinției de sine și a comportamentului civic al compatrioților noștri.

Să ne iluzionăm, așadar: cât har, atâta putere de convingere!

Nicolae JINGA

Avatarul Cenuşăresei

Conceptul de „literatură contemporană“ suportă diferite periodizări şi interpretări din punctul de vedere al vieţii şi dinamicii literare. Unii dintre istoricii fenomenului cercetează, analizează şi valorifică acest concept din perspectiva întregului conglomerat de opere literare din perioada de după cel de Al Doilea Război Mondial şi până la zi, în timp ce alţii, nu puţini dintre ei foarte tineri, în special din perspectiva literaturii recente, recte a celei de după decembrie 1989. Schimbările de regim politic aduc, evident, modificări de paradigmă cultural-literar-artistică şi de viziune estetică. Amestecul brutal al politicii comuniste în domeniul creaţiei literare, nu putea să ducă în starea de libertate ulterioară decât la saţietate şi la justificatul dezinteres al scriitorilor pentru această, totuşi, extrem de importantă latură a vieţii sociale: politica. Excesul, de orice fel ar fi el, dar mai ales cel de ordin ideologic, sfârşeşte prin epuizarea şi dezintegrarea de sine. Literatura actuală nu reacţionează şi nu se raportează unitar la provocarea factorului politic, ci extrem de divers în formele de respingere a exceselor sau, cu măsură, în formele de apropiere prevenitoare, încât se poate spune că există tot atâtea raportări la politicul actual câţi scriitori există. În general, atât cât este şi cum este, raportarea literaturii actuale la fenomenul politic este una cât se poate de sinceră şi de normală, cu fireştile şi inerentele accente ironico-satirice de rigoare. Nefirească şi anormală este manifestarea indolentă şi trufaşă a politicului vizavi de viaţa culturală, literară şi artistică a ţării. Se conturează o stare de lucruri deloc îmbucurătoare: cu cât mai mult ignoră tronsonul politic cultura, literatura şi arta, cu atât mai mult se îndepărtează şi acestea de el. O ignoranţă reciprocă nefericită, cu consecinţe dăunătoare şi încă incalculabile. A dispărut dirijismul ideologic şi s-a instalat indiferenţa. Făcând o punte peste perioada comunistă, dar nu exceptând-o, e de observat ceea ce se repetă din trecut în politicul actual, cu trimitere la cele înfierate de Caragiale. Din nefericire, după cum am constatat şi la recentele alegeri, agresivitatea, incultura şi inconşienţa unora dintre pseudo-politicienii zilei au inexplicabila capacitate de a atrage în capcana lor mari mase de semeni puţin educaţi şi nefericit angrenaţi într-o fioroasă şi intolerabilă politică antinaţională.

Adrian LESENCIUC

Multă angajare, dar și ceva politică

Există multiple rațiuni pentru care legătura literaturii române cu politicul să fie una consistentă. Exceptând rare situații când literatura română nu depinde de surse de finanțare de la autorități locale sau naționale, ceea ce de multe ori se traduce prin condiționări sau validări, literatura română are o puternică și întreținută relație cu actori sau instituții politice. Toate acestea au drept sursă o lege a culturii scrise care permite această relație de condiționare, care, în afara faptului că este anacronică, nici nu este amendată – fapt care confirmă o anumită complicitate din partea scriitorilor, sau cel puțin o obișnuință – și continuă să producă dependențe. Mai mult, susținerea politică este uneori atât de puternică încât presupune fie impunerea unor oameni politici în redacții sau filiale, fie menținerea finanțării unor publicații, proiecte sau evenimente de cel puțin un anumit tip de validare care nu poate să ofere libertate actului de creație sau fenomenului literar în ansamblu. Politizarea excesivă a instituțiilor de cultură e unul dintre constantele societății contemporane. Sunt frecvente – din păcate, inclusiv și în momentul la care scriu aceste cuvinte – cazurile de condiționări politice în diferite sectoare culturale și în diferite instituții: filarmonici, teatre, redacții literare, iar Brașovul nu a scăpat de o asemenea situație a condiționării politice a fostei publicații a Filialei Uniunii Scriitorilor, încât a vorbi despre raporturile literaturii române contemporane cu politicul înseamnă, în primul rând, a nu neglija că în ansamblu cadrul juridic și moștenirea unor practici determină un anumit grad de dependență, care nu are cum să fie în ajutorul literaturii.

Totuși, mai mult decât condiționările literaturii de politic, există o serie de condiționări ale ei de grupuri de interese. Un prim și consistent semnal în acest sens îl trăgea profesorul Ion Simuț în Literaturile române postbelice – carte multiplu premiată, inclusiv cu Premiul Cartea anului din partea publicației „România literară“ și cu Premiul pentru Critică, eseu și istorie literară al Uniunii Scriitorilor din România –, care vorbea despre redefinirea pe coordonatele actuale a celor patru tipuri de literaturi paralele din comunism, de data aceasta nu în raport cu politicul, ci cu economicul. Dependența scriitorului de anumite resurse financiare îl transformă în promotorul unei literaturi angajate.

În lunile de dispute politice, în special în perioada alegerilor parlamentare și prezidențiale, lumea scriitorilor s-a divizat – nu după aceleași procente ca cele din întreaga societate românească –, iar prezența oamenilor de litere în spațiul public a însemnat în mare măsură punerea în prim-plan a unor aspecte care țin de angajarea lor (politică, vândută adesea ca implicare civică). Am constatat o fervoare inexplicabilă în prezența scriitorilor în rețelele sociale și extrem de puțină atenție în ceea ce privește preluarea și transmiterea unor mesaje, cel mai adesea lipsite de originalitate și de multe ori și de bun gust.

Totuși, aceste forme de concubinaj al scriitorilor cu politicul nu înseamnă obligatoriu și literatură angajată. Mai degrabă scriitorul depinde de sume mici – firimituri de la masa politicului – și nu se raportează la marile mize. Dependența de anumite resurse îl face să uite de valorile perene, inclusiv de cerințele esteticului, pentru a își transforma literatura într-una în care să prevaleze ideologicul, deci angajarea, dar această angajare se reduce cel mai adesea la ideologii culturale girate de grupuri și surse de putere economică (jucătorii importanți pe piața de carte), adică la contracte, drepturi de autor, proiecte, premii literare ș.a. Cred că literatura de astăzi este în mare măsură angajată, dar nu atât de mult politic pe cât în raport cu liniile de forță ale unei ideologii literare dictate de actorii importanți de pe piața autohtonă de carte.

Mihai MACI

Negocierea memoriei

N-aș putea pretinde că acopăr toate aparițiile literare ale actualității, astfel că – inevitabil – risc să fiu parțial. Dar, din câte am observat, cel puțin literatura de succes pare a se feri de politic și, mai ales, de politica recentă. Într-un fel, e ca și cum politica, ce corupe totul, ar putea trivializa și creația literară. Ceea ce – din punctul meu de vedere – e destul de straniu. Căci, să ne amintim: în anii ’70 – ’80 probelemele dramatice ale istoriei noastre contemporane au apărut aproape exclusiv în romane. „Literatura «obsedantului deceniu»“ (Preda, Ivasiuc, Buzura, Sălcudeanu, Zaharia etc.) a reușit – în parte – să suplinească absența și, mai ales, dezbaterea unor teme de actualitate a acelui timp în istoriografie, în sociologie sau în psihologie. E evident, acest succes se datora faptului că, pe toată perioată comunistă, anumite subiecte erau tabu și singura modalitate de negociere a memoriei colective rămânea să se facă oblic și voalat, în literatură. După 1990, nonficțiunea (mai ales cea memorialistică – dar, de la un anume moment, și cercetarea istorică) a bătut ficțiunea. Au mai contat câte un roman agresiv (Ciocoii noi cu bodyguard al lui Dinu Săraru – impus mai curând prin filmul ”Senatorul melcilor”) și, mai curând nostalgic, ultimul roman al lui Radu Tudoran (Sub zero grade) și ciclul familial al lui Dinu Zarifopol. Probabil singurul scriitor care a făcut trecerea de la lumea veche la cea nouă în politică a fost Augustin Buzura, în și cu Recviem pentru nebuni și bestii. Dincolo de aceste romane (inegale și ele), eu unul nu cunosc nimic care să merite ca literatură. Și e păcat, deoarece mijloacele artei literare care îmbină istoria (descrierea) cu psihologia (introspecția) sub semnul narațiunii și al stilului, ne-ar putea oferi o înțelegere mult mai nuanțată – decât ceea ce ne aruncă în față media – a peisajului politic. M-am gândit de multe ori la diverși rectori ai universităților noastre; ce personaje (mai c-aș zice de literatură sud-americană) ar ieși din ei! Dar, mai mult decât atât, am avea în față oameni concreți – poate chiar mai concreți decât cei reali – cu habitudinile lor, cu motivațiile lor, cu tentațiile cărora le sunt supuși, cu căderile lor și cu derivele în care și-au pierdut rostul. Mă gândesc că o asemenea literatură, în contextul în care istoriografia istoriei noastră recente e mai mult decât deficitară (a rămas tot pe la Revoluție și Mineriade) ar putea fi, încă o dată, o interfață eficientă între noi, cititorii și lumea aceea ce tinde să se reducă tot mai mult la o caricatură care, așa cum s-a văzut, focalizează ura oamenilor comuni. Și, iarăși am văzut-o: sociologia, economia politică, politologia, oricât de multe ambiții au, explică prea puțin lumea în care trăim. Poate literatura ar reuși mai mult, așa cum a făcut-o și în alte vremuri. Succes celor ce se vor încumeta s-o scrie!

 

Andrei MANOLESCU

Contraproductiv

Nu cunosc îndeajuns literatura română contemporană, încît să pot spune ceva pertinent despre raportarea ei la politic. Dar am o părere despre angajarea politică a unei opere literare sau artistice, în general. Aș porni de la ideea lui Milan Kundera, care mi s-a părut foarte valabilă și bine găsită, cum că un romancier este de fapt un „cercetător al existenței“. Ca urmare a acestei „cercetări“, romancierul poate descoperi o lume, o existență posibilă. Ficțiunea relevă laturi posibile ale lumii. Or, un cercetător serios nu-și poate permite să-și înceapă demersul, știind dinainte rezultatul la care va ajunge. N-ar mai fi o cercetare, ci doar o expunere a unei credințe. Cînd scrie un roman cu tentă politică, autorul ar trebui să dea voie mai multor voci să se exprime, să le exploreze logica și să le-o urmeze în mod onest. Dacă le tulbură cu propriile opinii, dacă le forțează cumva, nu face altceva decît să afecteze coerența și credibilitatea operei. E ca și cum și-ar trăda misiunea. Chiar dacă, pînă la urmă, totul iese din mintea lui, sînt și niște reguli de respectat.

În altă ordine de idei, realitatea politică se poate schimba foarte repede, iar dacă te legi prea tare de o asemenea actualitate într-o operă literară, evident, ea riscă să se perimeze în foarte scurt timp. Nu cred să fie vreun scriitor care să vrea să scrie o operă doar pentru clipa prezentă. Pentru asta există ziare, reviste, site-uri, televiziuni, unde se pot exprima și scriitorii. Ei se pot implica în politică dacă simt că e cazul, chiar și în virtutea unei notorietăți oferite de profesia de scriitor. Dar mi se pare contraproductiv să-și angajeze literatura, arta lor, direct în slujba politicii. Chiar dacă unele dintre ideile politice ale autorului pot să transpară la un moment dat și prin operă, nu cred că e o cale serioasă să te apuci să scrii literatură, avînd în minte un angajament politic, să creezi adică, o literatură tendențioasă. Literatura nu trebuie confundată cu activismul. În situația din comunism, de necomparat cu cea de acum, existau scriitori de curte și scriitori care făceau așa-numita „rezistență prin cultură“ sau chiar disidență. Nu vorbim de primii, dar e de observat că, din păcate, și cei care se opuneau regimului, cînd încercau să-și transpună opoziția în literatură, sacrificau, de fapt, ceva din arta lor. Multe din acele „șopîrle“, pe care ei le strecurau cu lăudabil curaj în operă, astăzi sînt tot mai greu înțelese. Dar, pe atunci, acel sacrificiu avea un rost.

Ștefan MELANCU

Suntem mereu sub vremuri

Raportarea la politic a literaturii contemporane – pe un parcurs înțeles, într-o largă accepțiune, de la obsedantul deceniu postbelic, la deceniile ceaușiste și până la cele postdecembriste cu includerea actualității literare – își are, ca problematică, patologiile și traumele ei ineluctabile, despre care se poate vorbi îndelung. Cu un factor comun, respectiv acela că nicio generație nu s-a putut/ nu se va putea sustrage politicului, autonomia literaturii fiind, în acest sens, o pură iluzie. Cu efecte însă și cu semnificații diferite de la o etapă/perioadă la alta, în funcție de paradigma culturală (și implicit politică) în care se înscrie. Angajamentul oportunist devenit comandă în prolecultism, esopicul și duplicitatea scriiturii în anii ‘60-’70, poezia realului îmbrăcată în subversiv și metaficțiunile anilor ’80, cinismul și avântul contestatar al promoțiilor postdecembriste ori spiritul decanonizant accentuat mai cu seamă în ultimii ani, toate aceste atitudini implică inevitabil politicul, respectiv consecințele acestuia asupra literaturii. Și pentru toate genurile de scriitură. Iar astăzi, poate mai mult ca oricând, influențele dinspre politic au căpătat forme mult mai sofisticate, odată cu o nouă configurație culturală, impregnată (pe urmele poststructuralismului și deconstructivismului) de determinații venite dinspre ideologiile de tip woke, cu extremismele de tot felul ramificate în societal și conjugate cu o multitudine de crize (între acestea, categorice fiind cele de ordin moral, educațional, cultural, sistemic).

Ce se poate face? Suntem mereu sub vremuri, vorba cronicarului de acum vreo patru secole și jumătate, ca atare, nu putem ignora politicul. Putem însă, în fața detracărilor acestuia (și dincolo de orice idealisme de stânga, de dreapta sau hibridizate), să nu abdicăm de la criteriul valoric și de la spiritul critic, în semnificativa linie maioresciană și lovinesciană, călinesciană și manolesciană. Înțelegând astfel angajamentul operei/ scriiturii doar în spațiul, canonizant, cum ar spune Harold Bloom, al valorilor estetice, în afara cărora își face loc agresiva ideologie woke. Sau, dacă nu astfel, ne putem retrage, ca singurătăți ce suntem fiecare în parte, în rizomul unui imaginar al conservării propriei ființe, atât cât (mai) este posibil sub avalanșa rețelelor globalizante, ori în chiasmele unui discurs ficțional capabile cumva să înfrunte, subtil, ofensiva anagramată în mare parte a discursului politic.

Mircea MIHĂIEȘ

Noul revizionism

Poate nu văd eu bine, dar dezangajarea mi se pare totală. Trăim într-o epocă a ceea ce aș defini drept noul revizionism. Scriitorul român face orice, numai să nu se atingă de zona politicului. Preferă să fie pornograf și egograf, nombrilist și evazionist, dar nu interesat de starea politico-socială a țării. Există două explicații. Pe de o parte, greaua moștenire. Mulți scriitori din perioada comunistă au fost nenorociți de practicarea a ceea ce s-a numit romanul politic — numele de cod a ceva mai puțin nobil, și anume, „romanul partinic“. N-a prea scăpat nimeni de asta, de la Preda la Eugen Barbu și de la D.R. Popescu la Buzura, ca să nu mai vorbim de diverși lăncrănjeni, angheli, pardăi și sărari. Asta explică de ce nu mai sunt citiți azi deloc: politicul a însemnat, în fiecare caz, un act de prostituare morală și profesională.

A doua explicație provine din mimetism. Întreaga literatură din acest moment a Occidentului a virat spre un experimentalism steril de sorginte post-postmodernistă, atunci când nu e ideologică într-un sens restrictiv, militant și agresiv. Din acest punct de vedere, avem destui prozatori conectați la ugerele modelor din Vest. Ca orice imitație, rezultatele sunt serbede, false, adeseori involuntar-comice și disprețuite de cititori. Decăderea literaturii angajate merge mână în mână cu aceea a romanului istoric, unde nu poți cita mai mult de doi-trei autori valoroși în acest domeniu cândva înfloritor în România. Cea mai bună dovadă e că n-au apărut în treizeci și cinci de ani decât o două-trei cărți demne de semnalat despre cele mai importante evenimente ale epocii noastre, Revoluția din 1989 și căderea comunismului.

Este adevărat că, parțial, aceste neajunsuri sunt compensate de o bogată memorialistică și eseistică, precum și de numeroase studii cu tentă istorică. Dar asta nu face decât să pună în lumină inapetența (i-aș spune chiar frica) autorului de ficțiuni și a poetului român de a privi realitatea în față și de-a încerca s-o schimbe. Și în proză, și în poezie, ne dăm, servil, după vremi, în locul asumării riscului de a influența mersul istoriei. Asta fac marii scriitori. Micii scriitori nu știu ce fac.

Angelo MITCHIEVICI

Angajamentul autorului

Există o literatură care pornește de la faptul cotidian, de la realitatea care ne înconjoară, sunt autori care încercă să-i surprindă umbrele, nebulosul, partea de întuneric, o literatură bună care evită să se transforme în reportaj. Iar una din esențele realului este politicul nu ca lume politică, ci ca un mod de a te raporta la dinamica lumii în cre trăiești, de a fi, exista în cadrul polis-ului. În primul rând, pentru că politica este un subiect, o materie primă în contextul sociabilității, pentru că face obiectul unei permanente expuneri mediatice, pentru că este asimilată și metabolizată în spațiul social. Cred că raportarea literaturii la politic nu s-a schimbat foarte mult de pe vremea lui Caragiale, dramaturgul care a fixat cadrul cultural al acestei raportări. Raportarea este preponderent negativă, pătimașă, ironic-sarcastică, dubitativă, de respingere, și seria poate continua. Neîncrederea în politic nu exlcude pasiunile, intensitatea participativă și vituperația aproape permanetizată la adresa decidenților politici, uneori figuri de un exotism împins spre grotesc și hilar, alteori cu o violență a cărei expresie soft rămâne țățismul. Iar romanul nu ezită să recupereze acest aspect ale dilatării spre abnorm a politicului.

Angajamentul operei trece prin angajamentul autorului ei, dar există autori angajați care nu scriu opere angajate. Știm foarte bine că o carte cu teză riscă o pedagogie facilă și caducă, în plus pierde ceva din complexitatea realului, din nuanțe, din acel imens contradictoriu al vieții. Însă, literatura cu teză nu este neapărat una angajată, dar aproape fără excepție una mediocră. Cred că poezia este mai deschisă manifestelor și angajamentelor, pentru că mesajul ei e scurt, și poate fi percutant, ușor de reținut mai ales printr-o bine condusă violență de limbaj. Spațiul de desfășurare a spiritelor progresiste e, mai degrabă poezia, decât proza, care cere o respirație mai amplă, are nevoie de structură, captează acolo unde există o amplitudine a epicului. Proza se întinde inevitabil și riști să pierzi sloganul. Cred că poezia este locul în care angajamentul poate fi observat, numai că epoca lui Maiakovski a trecut, iar noi trăim în patria lui Caragiale, unde Drăgănescu va lua mereu locul lui Coriolan, coborând hiperbola în caricatură. Nu pot pune semnul egal între scriitori care au o agendă militantă, care au o opțiune ideologică cu iz revoluționar și literatura lor, așa cum aș avea rezervă și față de încondeierea clasei politice actuale ca expresie a unui angajament: a-i sesiza medicoritatea și venalitatea, nu stă sub semnul unei ideologii, a urii de clasă sau a mizantropiei, ci a lucidității. La un moment dat, Marius Ianuș a scris un volum intitulat aproape amenințător-alarmist, Manifest anarhist, numai că anarhismul ianușian nu era completat de vreun activism efectiv. Cartea a vezicat puțin „organele“ care au luat în serios propunerea poetică ca pe un program politic subversiv, scriitorul a fost luat la ochi până ce temporar s-a călugărit. Dintre cărțile angajate cu autor cu tot de partea unei estalgii, mi s-au părut cele ale lui Vasile Ernu, un scriitor realmente talentat. Cartea sa Născut în U.R.S.S. reînvia epoca de aur a gorbaciovismului, fie ea și una crepusculară, livrând și o serie de sofisme dubitative cu privire la cum o fi mai bine, în capitalismul lipsit de suflet, decadent și ipocrit sau alături de inima mare cât o lopată a Uniunii Sovietelor unde oamenii erau mai buni, mai generoși, mai sensibili. Într-o altă carte, Ultimii eretici ai imperiului, Vasile Ernu lustruia din greu cu sofisme figura tutelar-emblematică a revoluției bolșevice, V.I. Lenin. Însă un autor angajat de talia lui Panait Istrati nu am mai avut și nici nu avem în literatura actuală. Pe scurt, nu mi se pare că avem o literatură angajată, deși cu siguranță există scriitori progresiști, gata să dea de pământ cu capitalismul. Sau poate că nu citesc cărțile potrivite !

 

Ștefan MITROI

Literatura trebuie să evite pericolul de a rămâne însărcinată cu politicul!

Nu știu, sau mă prefac că nu știu cum se raportează literatura contemporană la politicul actual. Spun mă prefac, pentru că mi-e teamă c-aș putea să greșesc, răspunzând la o astfel de întrebare. Așa că, dați-mi voie să deturnez puțin sensul ei, înțelegând prin raportare la cineva sau ceva, a-i da cineva-ului sau ceva-ului cu pricina raportul. Din

acest punct de vedere, literatura de azi nu mai e pusă în situația de a-i da politicului raportul, de a sta în poziție de drepți în fața lui, turuindu-i cum s-a achitat de sarcinile pe care le-a primit. Har Domnului, doamna sau domnișoara Literatură nu mai rămâne însărcinată cu politicul. Prin urmare, nu mai naște la comandă copii după chipul și asemănarea regimului politic. Trebuie spus că nici atunci când i se impunea asta, nu se întâmpla mereu așa. E suficient să ne gândim la perioada în care au apărut Moromeții sau Cel mai iubit dintre pământeni, marile cărți ale lui Marin Preda, ca să înțelegem că scriitorii cu pecete sunt în toate epocile istorice liberi. Ba chiar liberi să scrie despre timpurile în care trăiesc în așa fel încât cărțile lor să aparțină tuturor timpurilor. Raportarea la adevăr și la estetic le conferă această forță.

Revenind însă la sensul real al întrebării dumneavoastră, e ușor de constatat că societatea de azi pune, cu sau fără voia ei, la dispoziția scriitorilor o puzderie de teme incitante, toate ieșite din mantaua politicului, începând cu revoluția de acum 35 de ani, dacă revoluție o fi fost, continuând cu lupta împotriva corupției și cu arestările în direct, până la exodul tinerilor spre alte meleaguri, în căutarea unei vieți mai bune. Cred că s-au scris cărți despre toate acestea, nu știu însă câte dintre ele or să rămână în istoria literaturii. Poate niciuna. În orice caz, eu, unul, încă n-am dibuit-o pe cea care să merite acest privilegiu. Pesemne că e vina ignoranței mele!

Cât privește măsura în care poate fi angajată o operă literară, asta depinde de autorul ei. Atâta cât vrea el. Sau cât vrea talentului său, căci nu este niciodată de ajuns vrerea scriitorului, dacă nu-i sare talentul în ajutor. Mai cu seamă atunci când e vorba de un roman eminamente politic, gen dificil, ce nu e la îndemâna oricui. Poți rata cu foarte mare ușurință, îndeosebi atunci când ți se pare că ești născut pentru el. Ca să ai succes, trebuie ca literatura pe care o scrii să nu se lase posedată de politic, trezindu-se cu burta la gură, când deja e prea târziu!

Cristian MUNTEAN

Literatura e necesară politicii

Nu am o privire complexă încât să pot emite judecăți cu valoare de axiomă în ce privește felul în care se raportează literatura română contemporană la politicul de azi. Cert e că, în pofida puterii artei despre care vorbim și care ar trebui să transfigureze umanul, să-i potențeze forța creatoare, civilizația contemporană se confruntă cu tot felul de forme ale răului ce mă fac să cred în necesitatea literaturii de a salva ființa umană de propriile derapaje existențiale, o formă de educație a unei lumi ce pare că nu se lasă educată.

Scriitorul este în felul său un observator atent al lumii, cu toate simțurile conectate la „civilizația spectacolului“ din care face parte. Literatura îl pune în alertă printr-un exercițiu de edificare al sinelui din care nu poate lipsi componenta socială cu coloratura ei politică, sau, altfel spus, „mentalitatea epocii“. În cheia aceasta îi citim uneori pe Sadoveanu, Rebreanu, Ion Budai-Deleanu, Camil Petrescu și alții.

Italo Calvino, într-o celebră conferință Cum poate fi folosită bine sau greșit literatura în politică, amintea de necesitatea relației dintre mesajul literar și societate, în vederea creării unei societăți care să-l primească. Scriitorul de azi, spunea el, dacă vrea să fie ascultat, trebuie să ridice vocea, să avanseze idei cu efect la public, să-și ducă la extrem orice reacție instinctivă, chiar dacă efectele nu sunt mai mult decât „zgomotul vântului“.

Literatura română contemporană nu face abstracție de dimensiunea socială a politicului în care scriitorul creează, devenind chiar sursă de inspirație. Unii scriitori combat politica, alții o ironizează, alții o ignoră aparent, dar o reflectă prin teme sociale. Aici apare ideea scriitorului ca „actor social“, prezent în spațiul public printr-un angajament civic, iar exemplele ar putea fi nenumărate. Ar fi poate nedreaptă orice clasificare, pentru că inevitabil ar rămâne multe pe dinafară, dar n-aș putea trece peste câteva care m-au pus pe gânduri.

Dan Lungu cu Sînt o babă comunistă, Bogdan Suceavă cu Republica, Vasile Ernu cu Bandiții, Adrian Lesenciuc cu Diez, Radu Vancu cu Răul. Jurnal 2016-2020, ca să nu mai amintesc de Lavinia Braniște cu Interior zero, Gabriela Adameșteanu cu Provizorat sau Gabriel Chifu cu Cartograful puterii.

Literatura română contemporană e normal să reflecte parte din realitățile societății, fie ele politice, sociale sau morale. Vocile sunt diverse, legate de experiențele de viață ale autorilor ei, care depășesc spațiul introspecției interioare prin forme de rezistență față de derapajele lumii.

Gradul de angajare politică a unei opere literare azi ține în primul rând de preocupările scriitorului, de conștiința lui civică, de cuplarea la un bine comun, într-o lume din ce în ce mai fragmentată.

În acest sens, sunt de acord cu Italo Calvino care spunea că literatura e necesară politicii pentru că dă glas acelor lucruri care nu au glas, că dă nume la ceea ce nu are încă nume și mai ales la ceea ce limbajul politic exclude sau încearcă să excludă. „Literatura este asemeni unei urechi care poate auzi dincolo de ceea ce poate auzi politica…“, iar pentru acest lucru nu trebuie abdicat vreodată.

Ovidiu PECICAN

Nu există cale de mijloc

În principiu, se raportează cu oroare și, câteodată, cu speranță. De obicei, politicul lasă la margine cultura sau o diminuează, o ponegrește. Și literatura, ca parte a ei, nu se bucură de mai mult de atât… O mirare a fost domnia lui Adrian Năstase, când au apărut niște cărți cu bani din fondul prim-ministrului. Faptul nu s-a repetat cu alți politicieni. Băsescu a făcut senzație spunând că a citit Levantul lui Cărtărescu (lumea nu l-a prea crezut). Nici Marga, ca ministru, n-a fost mai breaz: lecturile lui se opriseră la Augustin Buzura, din câte declara… Iohannis a fost laconic în privința asta. Oricum, n-am auzit vreun politician de primă mărime de la noi să pomenească vreo revistă literară. În fine, nimic de așteptat, în general, din partea oamenilor de vocație politică. Toți vor să inaugureze tronsoane de autostrăzi (și nu prea o fac, că n-au de unde).

Dacă însă vine vorba despre angajarea politică a literatului actual, el încă se simte prins într-un recul față de obsesia politrucilor comuniști că literatura trebuie să fie angajată… De fapt, stăm cam prost cu angajarea politică în literatură. După Gorila lui Rebreanu și Delirul lui Marin Preda, după Cel mai iubit dintre pământeni, am avut parcă doar romanele cu politruci ale lui Dinu Săraru, cam în descendența Șoselei Nordului și a Incognito-ului lui E. Barbu. Romanele lui Buzura sunt mai curând subtextuale și subversive, dacă le scuturi bine mai mult sugerează, nu spun. Spuneau, tot „pe linie“, romanele lui Titus Popovici (ce bună e prima sută de pagini din Setea!).

Acum în schimb… Varujan Vosganian pune în pagină genocidul contra armenilor, pornind de la mărturii autentice, Gabriel Chifu atinge chestiunea opresiunii, apoi pe aceea a destinelor de la Dunăre în vremea stalinismului, dar apoi, în alte cărți, preferă parabolicul… Paradoxal, dar politicul nu-mi pare foarte ofertant pentru literatură. Fie te aplici, ca prozator, politicului bine circumstanțiat, fie urci la simbolic, și atunci te cam rupi de realitatea imediată. Nu cred că există cale de mijloc…

Marta PETREU

Literatura și valorile

Depinde ce înțelegeți/înțelegem prin literatură, numai beletristica sau și cărțile de studii asupra literaturii și literaților. Dacă eseul, critica literară, istoria literară sînt și ele literatură, atunci și literatura română de azi se ocupă, explicit sau implicit, și de lumea politică. Nu e nevoie ca un autor să fie explicit și/sau conștient „angajat“ pentru o linie politică anume, textul îl trădează, pînă la urmă din text transpare ce gîndește el despre mersul lumii în care trăiește, deci rezultă și orientarea lui cetățenească și finalmente politică.

Angajamentul la care vă referiți era numit, pînă nu cu multă vreme în urmă, literatută/artă cu tendință. În timpul regimului totalitar socialist, literatura scrisă la noi a fost puternic încărcată politic, deci cu tendință, atîta doar că scriitorii cei mai importanți și respectați au scris nu conform tendinței comandate de partid, ci exact împotriva acesteia. Într-un regim totalitar, orice act de conștiință devine, prin adevărul și convingerile pe care le exprimă, un act politic. Cea mai purificată de elementul politic a devenit acum poezia, cum nu era în anii răposatului regim socialist românesc. Urcarea muntelui, volumul Ilenei Mălăncioiu, o carte în care mă îndoiesc că ar exista vreun cuvînt din vocabularul specific universului politic, a fost și este o carte de poezie înaltă și, simultan, o carte zguduitoare de poezie politică contra regimului socialist de la noi. Însă, în general, cea mai puțin ospitalieră pentru politic este, acum, după eliberarea noastră de totalitarismul socialist după model sovietic, poezia. Însă pînă și în poezie scapă cîte ceva din convingerile politice ale autorului, chiar și atunci cînd autorul are o conduită apolitică. În proză, în dramaturgie și în proza critică, ca să spun așa (eseuri, publicistică, istorie literară, biografii ș.a.), politicul își are locul și rolul lui. Oamenii au credințe, adică adeziuni pentru anumite valori de natură a-politică, iar acestea sînt în relație și cu valorile politice.

Am observat – afirmația mea este impresionistă, nu am făcut studii pe tema asta – că la noi, în studii și în publicistică, extrema stîngă (comunistă) a fost evaluată fără menajamente, în vreme ce extrema dreaptă (fascistă) a fost evaluată adesea, prea adesea, nu totdeauna, de-a dreptul duios. La începutul anilor 1990, imediat după căderea regimului socialist real de la noi, oamenii erau, cu rare excepții, ignoranți în privința trecutului politic românesc. În momentul de față nu mai există această scuză, oricine poate vedea instantaneu ce orientare politică transpare din orice text și subtext. Or, în revistele noastre de cultură, în ultimii treizeci de ani, s-au lăfăit destule texte de extremă dreaptă.

La întrebarea a doua, răspund simplu: Literatura angajată sau cu tendință poate fi oricît de explicit angajată, cu condiția să fie literatură, adică să aibă ceea ce se numește valoare estetică. Precizez totodată că nimeni nu are îndreptățirea să pretindă literaturii, respectiv literaților, să scrie literatură angajată politic; și cu atît mai mult nimeni nu are dreptul să pretindă literaturii respectiv literaților să se implice/„angajeze“ pentru ceva anume. Literatura este un domeniu autonom, nimeni de dinafara ei nu are îndreptățirea să-i fixeze direcții și scopuri ori să-i dea sarcini. Numai autorul însuși își fixează ținta spre care, scriind, merge.

Rămîne întrebarea – nepusă – pentru care anume valori politice a fost, este și-ar fi cel mai firesc să opteze literații din România. Sau, altă întrebare de asemenea nepusă, pentru ce anume au optat deja… Scrisul poate fi pus în serviciul oricăror valori și atitudini uman-politice, și ale celor umaniste, și ale celor antiumaniste, și ale celor democrat-egalitare, și ale celor colectivist-totalitare. Și așa mai departe. Cele două ideologii politice totalitare gemene din secolul trecut, comunismul și fascismul, și-au trimis și își trimit în lumea de azi mesagerii, uneori hibridați roșu-verde; și pot veni într-o formulă și mai sinistră decît au acționat, în criminalitatea lor paroxistică, în secolul trecut. Ar fi bine să luăm aminte pentru ce anume optăm și pledăm. Ar fi bine să observăm ce conținut dau oamenii cuvintelor și ce anume se află după cuvintele lor, căci orice scop politic, oricît de sinistru, poate fi abil îmbrăcat în cele mai atrăgătoare justificări. Evident, ca profesioniști care lucrăm în substanța limbii, nouă nu ne-ar fi/nu ne este greu să ne dăm seama despre ce e vorba de fapt.

 

Savu POPA

Tenebre și iluzii

Politic vorbind, ne-am aflat la o răscruce de vânturi întunecate. Perioada din urmă ar fi putut naște dinamici monstruoase din punct de vedere social sau uman.

În literatură, după cum știm, tema comunismului a avut o recurență obsesivă. Astăzi, per ansamblu, lumea romanului nu pare a fi insensibilă la vremurile actuale, paradoxale și absurde în egală măsură. Am întâlnit personaje cărora le pasă de urzeala tronurilor statului sau ale puterii. Dincolo de un destin cu totul aparte, animat de contradicții și conflicte, personajul din literatura actuală este un om al timpului său. Nu rămâne nepăsător la perturbările de climat societal. Când e să iasă în stradă, să protesteze sau să se distanțeze de o opțiune sau de o politică mai mult sau mai puțin primejdioasă, dramele sale trec într-un plan secund. E omul prezent al prezentului tentacular. Dar nu putem generaliza, căci ,,generalizările sunt armate inamice“ (Czesław Miłosz).

Din punctul meu de vedere, în absența dimensiunii estetice, o operă cu tematică/tentă politică este compromisă. Chiar dacă redă o astfel de realitate, literatura respectivă trebuie, în primul rând, să reliefeze caractere umane și nu doar scheme fictive sau raporturi sterile de putere și intrigă. Au existat scriitori care s-au raportat în permanență la una sau mai multe realități social-politice: Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa, Carlos Fuentes sau Miguel Ángel de Asturias. Aceștia au creat identități, nu doar personaje fade, au surprins mozaicul mișcător de lumini și umbre al unor realități politice, au pătruns în culisele/subteranele puterii. Practic au dezvăluit/activat un întreg infern dantesc. Între tenebre și iluzii, între speranțe și decăderi, astfel ar arăta politica într-o literatură care nu ar avea ce să ascundă, să cosmetizeze.

Vasile SPIRIDON

Primatul talentului

Semnul actualității politice transfigurate în text literar apare din impulsul necesității imediate, răspunde unor exigențe ale timpului, se vrea componentă a zilei de azi, dar și martoră pentru ziua de mâine. Dintotdeauna, mecenatul statal a avut în vedere anumite scopuri utilitare sau cel puțin anumite exigențe ideologice: el a comandat de regulă producția literară, chiar și atunci când și-a declarat intenția doar să o stimuleze. Astăzi nu li se mai cere scriitorilor din partea nimănui, ca în perioada comunistă (care a făcut mecenat doar în favoarea celor obedienți), o aderență justificativă la fostele sau vechile idealuri ce se voiau a fi generoase. De aceea, nu se mai pot ivi insuficiențe estetice cauzate de nesocotirea limbajului specific al literaturii din partea cenzurii ideologice. Dar am da dovadă de un tendenționism îngust dacă nu am fi de acord cu integrarea fenomenul literar contemporan într-un context de ordin politic. Iar aceasta, pentru că există, ca întotdeauna, scriitori lipsiți de talent, dar cu vocație pentru politic și social, angajați în istorie, față de care se simt responsabili. Numai că acești tribunarzi se implică în evenimentele politice, forțând auzul colectivității cu ideile lor politice, deoarece se cred adevărate conștiințe ale perioadei.

Compromiterea unei producții literare angaja(n)te politic nu este cauzată numai de concesiile pe care un literat le face publicului și momentului traversat, ci și de compromisurile cu el înșuși prin funcția agitatorică pe care și-o asumă. Este puțin probabil ca să apară astăzi, de exemplu, niște poeta vates care, prin tonul oracular adoptat, să proiecteze asupra viitorului o viziune dedusă din experiența trecutului și avertizând asupra celor ce se vor întâmpla. În această dublă statuare de scriitor-cetățean, sarcinile cetățeanului riscă să trădeze imparțialitatea scriitorului, iar angajarea politică amenință să afecteze statutul literaturii.

Ideile politice în stare pură nu se pot constitui într-un criteriu de valorizare estetică, deoarece, în asemenea situație, conținutul ideologic afectează în mod direct calitatea literară a unei scrieri. Desigur, marile idealuri au calitatea de a conferi prin ele însele unui text ficțional atât însemnătate, cât și valoare propriu-zis estetică, dar prima condiție a valorii rămâne tot talentul. De aceea, nu trebuie raportate la valoarea intrinsecă în primul rând idealurile generoase. Existenţa talentului este decisivă pentru aprecierea gradului de moralitate al unui text ficțional. Știm de la Maiorescu că literatura are o funcție moralizatoare intrinsecă, existentă în însăși esența ei, dar poate avea un conținut moral cu condiția ca acesta să nu fie exterior structurii operei, ci integrat acesteia, pentru a o feri de tendenționism.

În evoluția pe un făgaș normal a militantismului politic, se impune ca literatura să se degreveze de ocazionalul care i-a dat impulsul creator, precum și de o anumită stare de crispare, de tensiunea dictată de condiționările social-politice. Nu în ultimul rând, personalitatea scriitorului, conștiința sa estetică trebuie să se elibereze de ocazia inițială. De multe ori suntem tentați să credem că eșecul literaturii ocazionale se datorează mai ales evenimentelor abordate, temelor alese, considerate prea puțin literare în sine. De aceea, un text literar devine suspect atât timp cât pare a fi comandat de o conștiință politică sau de angajarea cetățenească a autorului. Ne vedem astfel confruntați cu vechea problemă a unui subiect apt sau nu pentru transfigurare literară grație triumfului talentului.

Dan STANCA

Angajamentul e vital

Vă felicit pentru tema aleasă, deoarece combate o prejudecată larg răspândită potrivit căreia liteatura actuală, fiindcă nu mai există regim totaliar, şi-a pierdut calitatea de angajare politică. Nimic mai inexact! Literatura contemporană tocmai pentru a nu cădea ireversibil în neantul manierismului şi al apolitismului, are nevoie de un asemenea angajament, adică are nevoie să activeze resursele ei subversive pentru a smulge de pe faţa actualei lumi măştile agreabile şi a o arăta cât de hidoasă este. Cum am mai spus, faptul că nu mai avem comunism sau nazism într-o formă explicită nu înseamnă că doctrinele criminale ale veacului trecut au decedat. Ele continuă să ne otrăvească viaţa, dar într-un mod mult mai subtil. Iar modalitatea prin care fac aceasta, culmea, este ispita apolitismului. Scriitorul, într-o lume postmodernă trebuie să facă frumos, să fie relaxat, să se admire toată ziua în oglindă şi să exclame din minut în minut: Ce frumos sunt! Ce deştept sunt! Ce talentat sunt! Dar o asemenea atitudine subminează însăşi natura sa de scriitor. Visele cele mai labirintice, viziunile cele mai complexe sunt pur şi simplu inutile, dacă nu au un fundament simbolic. Chiar şi în aceste vremuri care lasă impresia că ne răsfaţă, autorul ce-şi ia munca în serios simte că nu e, totuşi, cazul să facă artă de dragul artei, ci artă de dragul adevărului. Iar în felul acesta, chestiunea dezimplicării faţă de politic dispare de la sine. Evident, când susţin ideea angajamentului nu pledez pentru militantism. Departe de mine asemenea intenţii! O literatură militantă anticomunistă este la fel de proastă ca o literatură militantă procomunistă. Exemple sunt multe şi mai bine de n-ar fi! Politicul, pentru a-şi face loc în literatura actuală, trebuie să se întrepătrundă cu metafizicul. Şi amândouă lucrează în beneficiul esteticului. Cam aşa ar sta lucrurile. Universul postmodern este un univers care în mod deliberat ocoleşte temele mari, sperând că, ocolindu-le, acestea nu ar mai exista. Iată o nouă iluzie falsă! Tema mare nu este ceva sentenţios, declarativ, ci este însăşi viaţa. Aceasta şi face deosebirea între o carte vie şi o carte moartă. Cartea moartă e frumoasă şi atât. Cartea vie imprimă frumosului un dinamism spiritual care extrage condţia cititorului din aceea a desfătării şi o proiectează spre credinţă. Căci doar ăsta-i angajamentul: să spargem oglinda mincinoasă şi să credem în ceva mai presus de noi înşine. Uşor? Greu?

Mircea STÂNCEL

Confruntare și relectură

Depinde cum definim „politicul actual“! Mai întâi, vedem o ruptură, ce continuă să se adâncească, între un progresism mainstream (aproximativ) și un conservatorism în creștere. Putem vorbi, cumva, nu dau nume de scriitori, de un act literar dezangajat la suprafață, însă în adânc încărcat de semnificații „conservatoare“, modele fondatoare și rigoare estetică. Când la nivel politic se produc schimbări profunde, alternative, în tot mai multe țări europene, și mai ales în America, ele, desigur, vor influența din ce în ce mai vizibil literatura. Avem modelul deceniului optzeci, din secolul trecut, când nu știam prea bine ce înseamnă libertatea deplină a creației, și sub impulsul politic european de schimbare de regim, a pătruns și postmodernismul la noi, și literatura a primit o nouă direcție. Coincidență sau nu? Nu știu precis! Prin urmare, cred că vom asista la o revigorare a literaturii de acum „conservatoare“ (care să nu mai fie marginalizată) ce va produce o falie din ce în ce mai mare față de literatura „progresistă“, așa-zisă „moale“ (în sensul lui Giani Vattimo), pe care o întâlnim în toată presa literară de după 1990, pe dominanta experimentului multiplu. Această schimbare, cred, se va putea produce, mai întâi, în presa „independentă“, printr-o formă nouă de literatură angajată și religioasă, contestatară, îmbogățită prin experiența acumulată de-a lungul ultimilor patruzeci de ani. S-ar putea să asistăm, prin urmare, și la o literatură „militantă“, nealiniată, la revenirea pamfletului, a satirei politice din ce în ce mai vehemente, care vor ocoli canalele tradiționale, o vreme, și care se vor adresa unui alt tip de cititor din noi, unui alt public. Nu știu precis ce înseamnă asta, oricum polarizarea artistică va duce la o fragmentare editorială izvorâtă dintr-un potențial neexploatat atâta timp, spre o literatură „sinceră“ și „provocatoare“. Cum va arăta canonul spre care valul schimbărilor ne va împinge? S-ar putea să asistăm la un interes literar mult mai mare spre suferința și natura umană, și mai ales spre o anumită ordine despre care tot mai mult se vorbește în ultimul timp. Cred că vom întâlni o critică din ce în ce mai pronunțată și chiar de respingere a relativismului moral. Căutarea adevărului, a ordinii, dar și a transcendentului, și combaterea estetismului steril, a minimalismului moral. Întrevăd apariția unei noi echipe de critici literari, care vor avea rolul de a consolida schimbarea literară (dacă ea va fi să fie) și de a propune un cadru valoric pentru artă, care să țină un echilibru, să păstreze pluralismul estetic. Deocamdată, în literatură avem puține semne de schimbare, în acest sens. Vom asista oare la o înrădăcinare în tradiție, pe dominanta Eminescu, Blaga, Arghezi, Pilat, Nichita, Ioan Alexandru, în căutarea unui nucleu robust de valori, cu un traseu „prin Maiorescu, mai departe“?

Liviu Ioan STOICIU

Vorbesc din postura de cititor

De ce trebuie receptată literatura noastră originală la politica actuală? Are vreo semnificație critică o asemenea receptare, care să merite? Mă întreb, continuând sensul întrebării anchetei. Am văzut pe site-ul Uniunii Scriitorilor un interviu cu președintele Uniunii, Varujan Vosganian (mare scriitor și mare om politic – este părerea mea), care avea titlul Scriitorii trebuie să fie pe măsura timpului, adică? Valoarea scrisului are legătură cu critica ideologică? Fiindcă scriitorul e o persoană publică? Scriitorii trebuie să fie, dacă nu angajați în partidele vremii, măcar simpatizanți, să scrie romane și versuri „în ton cu mentalitatea politică dominantă a vremii“, să atragă noi… cititori, „să modeleze conștiințe“? Vom ajunge să citim comentarii critice în care să aflăm că Varujan Vosganian (vicepreședinte al PNL) scrie versuri și romane liberale, că parlamentari actuali de tip Sorin Lavric (lider AUR) scriu eseuri suveranist-conservatoare, sau Gabriela Vrânceanu Firea (lider PSD, membru al Uniunii Scriitorilor) scrie versuri „PSD-iste“ (sau Ovidiu Genaru, fost parlamentar PSD, a scris și scrie versuri de stânga)? Las la o parte tinerii scriitori douămiiști și postdouămiiști, „nefăcuți“ pe același calapod, ce scriu ei poate fi etichetat drept literatură progresist-USR-istă (corectă politic)?

Am în minte „literatura angajată“ realist-socialistă (nu știu de ce nu i se mai spune astăzi „proletcultistă“), a raportării exprese a scriitorilor la politicul de atunci. Și romanele și cărțile de poezie politice apărute până la Revoluție, ale celeilalte părți a literaturii române, aceea pro-ceaușistă-socialistă-multilateral-dezvoltată (dacă pot să spun așa), raportată la politicul de atunci. Ce-a mai rămas din ele? În afară de Antologia rușinii (care cuprinde o mică parte a marilor realizări politice ale… comunismului neaoș) a lui Virgil Ierunca. Azi, un scriitor pregătește o carte a colaboraționiștilor de atunci, amplă, reamintindu-ne lunar într-o revistă ce vedete aveam pe baricade politice, „raportate la politicul de atunci“ (Jean Dumitrașcu, subșef la Filiala Uniunii Scriitorilor din Pitești). Sigur, a fost și este riscantă opțiunea scriitorilor de a scrie romane și versuri „politice“. Mă întreb dacă literatura română originală de după Revoluție care exploatează tema comunismului în România este scrisă pe filieră ideologică și dacă acele cărți sunt considerate politice (din păcate, în sens peiorativ). Las la o parte eseistica și publicistica politică (premiate și de Uniunea Scriitorilor) – ele se raportează la politica actuală. Editorialele din revistele literare „se raportează la politicul actual“ („România literară“ este îndrumător credibil). Personal, dacă n-au acoperire estetică (fie și pe formulă sugestivă sau aluzivă), cărțile cu subiecte politice actuale, de proză sau de versuri, nonficționale, sunt… trecătoare (precum politica), conjuncturale, curiozități ale unei epoci revolute, fără viitor. Vorbesc din postura de cititor.

Robert ȘERBAN

Unii angajați, alții la negru

Orice carte valoroasă devine și politică, dacă prin politică înțelegem nu doar exercitarea puterii în luarea unor decizii de interes public, ci și atitudinea față de realitățile lumii în care trăim. Iar cu cât atitudinea este mai critică, cu atât politica respectivei cărți e, cred, mai pronunțată. Despre lumea noastră – trecută, prezentă și viitoare – și despre raporturile pe care le avem cu ea scriu cei care fac literatură. Fiecare scriitor o face în manieră personală. La unii, raportul cu politicul se vede imediat, la alții, deloc. Sau poate că nu există, poate că e o decuplare totală față de ceea ce înseamnă societate? Mai degrabă, eu cred că raportul e foarte bine mascat, camuflat, disimulat și n-are cum să se ițească la o lectură grăbită și-n diagonală. Unii scriitori sunt „angajați“, alți lucrează „la negru“. La câțiva, atitudinea este fățișă, la majoritatea e-n surdină. Dar raporturile cu politicul nu pot fi evitate, fiindcă, insist, politica face parte din viața noastră, o influențează, o perturbă sau o calmează. Chiar dacă scriitorii români contemporani, cu foarte puține excepții, nu (mai) fac parte din structurile unor partide, ei sunt activi politic chiar prin literatura pe care o scriu. Și nu e vorba doar de proză, ci și de poezie. Sau, mai ales de poezie.

Pe cont propriu și în singurătate, scriitorul e, structural, un adversar și un critic al puterii, inclusiv al celei pe care a învestit-o cu propriul vot. Datoria unui scriitor, față de sine și față de societate, e să rămână mereu în opoziție. Iar ca opoziția să fie cât mai eficientă, scrisul său trebuie să fie acut, reactiv, autentic și valoros.

Florin TOMA

„Les jeux sont faits, rien ne va plus.“

Raportul este astăzi zero. Literatura română nu se raportează în zilele noastre la niciun subiect politic. Nu se agață de nimic, nu se acroșează de nimic, nu se spânzură de nimic, în niciun fel, nici așa, nici altminteri. Proza de mărturisiri, proza de anchetă, proza care a dezvăluit în toată splendoarea ei mizeria existențială de dinainte de 1989 și-a mâncat mălaiul, s-a subțiat, încet-încet, ca o voce de tenor castrato obosit, până a dispărut de tot. Așa cum ies, delicate, pe ușa dată de perete a unei cârciumi sordide de mahala, miasmele de alcool plesnind pe la încheieturi de duhori de mititei amestecate cu efluvii de sudoare.

Tot astfel s-au petrecut lucrurile și cu „noul cinema românesc“, acela de după 1990, care a scos la iveală ororile, nedreptățile și tragediile din timpul ultim al lui Ceaușescu. Abordate în orice cheie (gravă, tragică sau ironică), subiectele sordide au fost apreciate în Occident ca un fel de ciné-vérité (vă mai aduceți aminte de „Mondo cane“ ??). Au fost în vogă însă dat fiind că acolo „estetica urâtului“ a trecut la o altă gradație, pelicula națională a trecut (cu mici excepții, trebuie să recunoaștem !) pe culoarul alăturat al fanteziei și haloimăsului de ospiciu progresist.

Ne putem închipui astăzi o operă literară cu politichie de mărgăritar? O poezie angajată ca a moșnegilor M. Beniuc și A. Toma credeți că mai e posibilă azi? Ei bine, nici măcar de poșta redacției, cu faimosul „mai încercați“, nu ar fi bună. Angajată…hmm!? Și, la urma urmelor, angajată la ce? Angajată unde? La o multinațională, la o bugetaforie de stat sau la o „Mega“?

Ori am vrea o poezie patriotică viguroasă, zdravănă, robustă, ruptă din anteriul poetic al păunescului, care, să nu uităm, la vremea aia, avea pe cine să-l laude, să-l cânte și să-l preaslăvească? Sau visăm la un roman-fluviu „alecuivanghilian“, despre hărnicia strămoșească a românului, care, atunci când își șterge urdorile și, pentru buna funcționare, dă peste cap stacana cu moare, abia așteaptă să-și întindă și el oasele oleacă și să tragă din nou pologul peste el? Fiindcă se făcu răcorel, băi, vericule, răcorel se făcu, ’țelegi?!

Despre ce politică se poate scrie astăzi în România? Despre politica struțului lichelizat la maximum, fanfaron și tâlhar? Despre cocoșul claponard, cu creastă vânătă, care servește „popo’ul suve`an“? Despre tot felul de fanți, infanți, elefanți și sicofanți foarte foarte enerfanți… pardon! mă scuzați, enervanți? Păi, doamnelor și domnilor jurați, de la Ciocoii vechi și noi, din 1863, cartea bietului Nae Filimon (fost flautist la Teatrul lui Papa Nicola și alintat „Mălai mare“, fiindcă mânca de rupea masa!) – (NOTĂ: „Diagnosticul pus mentalităților autohtone e valabil și azi“, spune un critic literar… asta voiam să zic și eu !) – deci, eroilor politici din romanul românesc nu li s-a mișcat, de-a lungul vremii, nici măcar un fir de păr. Sunt aceiași. Indiferent de extracție, de credință, de partid, de doctrină, de aspirații, de proiecte, de know-how și de think tank, dar, mai ales, de nestinsul dor de furăciune, sunt absolut neschimbați. Dinu Păturică e nemuritor, drăguțul de e! E pattern-ul perfect al tuturor politicienilor români (de ieri, de alaltăieri, de azi și, cu siguranța optimistului, de mâine!).

Dar, știți ceva, doamnelor și domnilor, aș dori să aflați că onor cititorul – care e, oricum, sastisit vârtos de vremurile astea – nu mai are astăzi nici porniri subversive de a răsturna lumea (decât dacă aparține unei hoarde clinic decerebrate!), dar nici îmbujorări meningiale provocate de lupta fără istov, sub faldurile tricolore, întru nutrirea speranței că va fi bine, că va fi OK.

Cititorul de azi vrea liniște și, mai ales, ficțiune, doamnelor și domnilor! Adică povestea pățaniei născocite prin plăsmuirea scornelii ca fantasmă și trecerea ei în basnă. Adică anecdotă goală cu morala-n vine…. D-aia au atâta succes Harry Potter, Stăpânul inelelor și, hai, treacă de la mine, Moby Dick. Că visează dumnezeiește.

Sorry, dar asta e, les jeux sont faits… Luați aminte!

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Semnale de alarmă

În general scriitorul nu poate face abstracție de timpul vremii sale întocmai ca peștele care nu poate face abstracție de apa în care trăiește. E atins de el fie că vrea, fie că nu. Asta și pentru că literatul nu poate fi indiferent la ce se întâmplă întrucât retragerea într-un „turn de fildeș“ este, cumva, imposibilă: pasta, substanța, din care el scrie, este tot viața sa și a celor din jurul său, chiar dacă se poate camufla sub forma unui timp trecut. Ca să nu mai vorbim că istoria se repetă și că anumite tipare culturale revin întocmai (să nu uităm, de pildă, cum ne-a trecut, de curând, glonțul pe la ureche dovedind fragilitatea democrației noastre și tensionându-ne peste măsură). Așa că, volens-nolens, explicit sau implicit, politica și culoarea societății asigură măcar fondul literaturii care se scrie azi, deși literatura, de cele mai multe ori, nu este o relatare „la zi“ a istoriei. Vedem, de exemplu, că abia acum se coc și ies la iveală cărțile, romanele despre perioada comunistă (cu unele excepții), dovadă că a fost nevoie ca experiențele să fie metabolizate, ca adolescenții de atunci să fie suficient de maturi și de vindecați pentru a putea să se elibereze de povești, de întâmplări, de amintiri (adesea traumatizante). Am putea spune și că abia acum apare literatura „de sertar“ pe care ne așteptam să o găsim la începutul anilor ’90. Pe de altă parte, „politicul actual“, repet, este și el prezent, fie ca ecran de proiecție, fie, mai ales, luând forma unor distopii. Și mă gândesc la autori din proximitatea noastră: Adrian Lesenciuc, Gabriel Chifu, Adrian Alui Gheorghe, Cristian Fulaș ș.a.m.d.. Aceste distopii sunt și ecoul felului în care oamenii resimt societatea de azi, dar și semnale de alarmă privind malformațiile care se pot (re)produce oricând. Cu toate acestea, nu cred că azi mai avem tipul de literatură angajată, de intelectual angajat, cum am avut în existențialism, chiar dacă substratul sau mesajul politic, adeseori ideologic, pot fi prezente (cu tot tacâmul progresismului și transumanismului). În fine, fie că vorbim de dictaturi, de exagerări, de dreapta sau de stânga, ceea ce transpare este, totuși, teama de pierderea libertății (sociale, de exprimare etc.), esențială pentru artist. Motiv pentru care și public și în rețele, dar și în creația lor, artiștii încearcă să manifeste conștiință civică.

Radu TUDORANCEA

Variabile

Probabil cel mai potrivit răspuns la o astfel de anchetă culturală ar putea veni mai degrabă chiar din partea scriitorilor. Prin prisma istoricului însă, aș îndrăzni să afirm că orice tip de evoluție sau oscilație politică, cu atât mai mult cele marcate de tensiune acută, polarizare și fricțiuni, se impregnează, volens-nolens, în amprenta profundă a indivizilor unei societăți, în mentalul colectiv, influențând, într-o măsură mai mică sau mai mare, mai devreme sau mai târziu, modul acestora de raportare la societate, la actorii politici și implicit orice tip de creație, cu atât mai mult pe cea literar-artistică. Așadar, este de presupus că ecouri ale unor astfel de evoluții se vor regăsi, într-un final, și în operele literare, fie și doar tangențial, însă de cele mai multe ori este nevoie ca astfel de percepții sau trăiri să se așeze, să se sedimenteze, să se aștearnă oarece timp peste ele, înainte de a deveni ele însele subiecte într-o operă literară, oricare ar fi aceasta. Totuși, este de la sine înțeles că variabilele sunt date de profilul individual al autorului, de resorturile interne, inefabile, ale conceperii unui text literar, de propriile mecanisme ale scrisului, cu alte cuvinte nu este exclus ca tocmai în plină evoluție a evenimentelor, profund marcat de cele trăite sau percepute, sub imperiul unor episoade care îl stimulează, din varii motive, un scriitor să aștearnă pe hârtie primele crâmpeie ale unei viitoare opere literare, pornind de la simple idei sau însemnări zilnice, până la schițe sau note de jurnal. Or, adeseori, tocmai imboldul inițial este cel mai important.

Dacă ne referim la gradul sau nivelul de angajare al unei opere literare (ca vector sau element în mecanismul de propagandă sau persuasiune al unui regimul politic), probabil că acesta nu va mai egala niciodată, ca dimensiune a obedienței, proletcultismul sinistru al anilor ’50. Însă da, nu poate fi nicidecum exclusă o astfel de angajare a unor opere literare în slujba politicului. Viitorul ne-o va arăta.

Cristian VASILE

Temă cu miză

Tema propusă astăzi are o relevanță însemnată, mai ales prin prisma contextului postelectoral de acum și a faptului că, recent (la 8 aprilie 2025), ne-a părăsit Bogdan Teodorescu, jurnalist, comentator, analist, strateg politic, profesor de marketing electoral, dar și cunoscut scriitor de „romane politice“. În felul său, Bogdan Teodorescu a oferit răspunsuri la cele două întrebări ale anchetei prin lucrările sale de ficțiune politică, fie că le numim romane cu cheie sau thriller-e politico-satirice.

În ceea ce mă privește, cred că ar fi de dorit ca romanele care tratează sfera politică recentă, postcomunistă (cu toate patologiile sale), să construiască nu persoane-personaje politice identificabile (președinte, premier, miniștri), ci să apere principii specifice unei societăți pluraliste – libertatea, metodele și mijloacele de apărare contra răului politic (extremismul de dreapta și de stânga, totalitarismul, dictatura, regimul autoritar), implicarea civică (îndeosebi în situații-limită pentru regimul democratic) etc. Evident, demersul nu este ușor, căci el trebuie să utilizeze instrumentele beletristicii; altminteri s-ar putea confunda cu un text academic sau de popularizare circumscris științelor politice sau educației civice și, prin urmare, nu ar mai fi relevant pentru un cititor de literatură.

Cred că există și modele, iar unul dintre ele este un roman al Lilianei Corobca – Caiet de cenzor (Editura Polirom, 2017). Postcomunismul românesc, însă, este mult mai complex și nu cred că există o rețetă. Angajamentul (politic) al scriitorului poate și trebuie să existe, dar cred că ar fi dezirabil ca el să fie pus în serviciul unei idei politice (generoase), nu al unui partid anume, al unui personaj politic sau al unei ideologii. Pe de altă parte, cum partizanatul sau simpatiile politice nu pot fi suprimate cu totul, probabil soluția salvatoare ar fi un disclaimer pe care prozatorul/poetul să îl insereze discret în corpul operei sau într-o notă de subsol.

Lucian VASILIU

Poeta vates

Față cu politicul, dirijat și controlat, al regimurilor totalitare, politicul de astăzi este mult mai implicat, mai divers, mai animat. Hanul Ancuței și Poiana lui Iocan, de odinioară, s-au extins devastator în rețelele sociale, la radio și tv, pe stadioane chiar.

Literatura și-a amplificat aria de exprimare: la malul Ozanei „cea frumos curgătoare“, la malul Dunării cea iresponsabil poluate, la malul Prutului cel de-ghimpat. Până și greierele și furnica fac politică. Trubadurii de ieri sunt analiști. Dezbat, combat, răzbat.

Suntem din ce în ce mai mult poeta vates. În majoritate, nu ne mai socotim printre absenteiști, fofilați, resemnați. Aș menționa Alianța civică. Am făcut parte din filiala ieșeană. M-am retras când s-a dorit partid. ONG-urile în care sunt antrenați scriitori constituie tot o formulă, mai mult sau mai puțin politică, de a implica literatura. Precum susținerea patrimoniului cultural (am activat aici câteva decenii). Aș menționa, în Iași, Societatea culturală Junimea ’90, pe care am fondat-o cu criticii literari Val Condurache și Daniel Dimitriu.

Marcați de comunism și ravagiile lui, mulți scriitori aflați în exil au revenit în câmp literar național, precum Dinu Flămând, Emil Hurezeanu, Matei Vișniec.

Dreptul la vot, dreptul de a protesta, de a semna petiții publice, de a susține studiul latinei și al istoriei sunt, cred, și reflexe politice, tangente creației literare contemporane. Mă refer nu numai la opera scrisă, ci și la cea vorbită (radio, TV), la reacțiile, comentariile de pe rețelele sociale.

Revenirea la alfabet latin (și nu numai) în Republica Moldova se datorează, în principal, scriitorilor.

Nu uităm implicarea lor și în diplomație, cu bune rezultate și în literatură (traduceri înalte, jurnal etc.).

Încă o constatare: toți președinții breslei noastre au fost prezenți explicit în scena politică.

Cel mai vizibil rezultat al conjugării literaturii cu politicul se numește, cred, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de la Sighet. Cu Centrul Internațional de Studii, având sediul în București. Ambele, esențiale instituții, sunt datorate scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan.

Într-un fel, se continuă, peste timp, programul literar-cultural-administrativ-politic al revistelor „Dacia literară“ (1840, Mihail Kogălniceanu) și „România literară“ (1855, Vasile Alecsandri), suprimate de autoritățile supuse Rusiei de atunci.

Lupta cu inerția continuă!

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Ochiul magistral de discernere

Tema este de maximă importanță. Ar merita o dezbatere largă, simpozioane etc. La care să participe și oameni politici. Ar fi mai mult decât interesant… Fără politică, mai ales la noi, nimic nu se poate. Cu atât mai mult în literatură, deși la începuturi Maiorescu atenționa că „politica este un produs al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei…“. Orice operă literară este și politică, reflectă fețele esențiale ale societății. Niciun text politic de factură academică nu va putea vreodată înlocui pe Shakespeare, Voltaire sau Caragiale. „Fantezia“, „imaginația“ construiesc societatea, în noul context al fiecărui timp prezent. Este cunoscut faptul că Marx a învățat, citind pe Balzac, mai multe decât din toate tratatele de economie. Problema literaturii și politicii ridică în prezent numeroase controverse, interesul fiind îndreptat atât spre relația dintre putere și imaginație, cât și spre noua cenzură globalistă a corectitudinii politice. Sau privirea critică asupra trecutului recent, asupra secolului XX, cel mai politizat din istoria literaturii, cu ale sale patru componente (comunismul, fascismul, naționalismul și decolonizarea), în zona literară aflată sub regimuri totalitare, sub controlul asupra fiecărui aspect al vieții, cu atât mai mult asupra scrisului (în toate societățile, scriitorii au fost principalii „dușmani“ ai politicienilor, fie de tip manifest, ofensiv, fie defensiv, adică în spatele unei măști sau al unei ficțiuni evazioniste). Într-o istorie a poeziei publicată recent (John Carey, A Little History of Poetry, Yale University Press, 2021), un capitol întreg este intitulat „Poets in Politics, de la Ahmatova și Mandelștam la Lorca, Neruda și Zbignew Herbert.“ Niciun poet român însă, în istoria de 300 de pagini a profesorului de la Yale.

În prezent, literatura română ar avea nevoie de „ochiul magistral de discernere“ al lui Caragiale. Caracterizarea îi aparține lui Ștefan Bănulescu, în eseul Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bucureşti, în „căutarea“ lui Caragiale. Cu acest prilej, Bănulescu ni-l aduce în actualitate pe Zacharia Antinescu, ploieştean, învăţătorul lui Caragiale din clasa a II-a primară, mare grafoman din secolul al XIX-lea, membru activ în 28 de comitete şi comiţii, autor al uluitorului volum Autobiografia mea sau Un voiagiu în timp de 70 de ani. Prosa şi Poesia. 1826 – 1896, autor de „ode la Te-Deum – uri, la serbările şcolare, la baluri, la primărie şi prefectură, pe bulevard şi în grădinile publice, ţinea discursuri funevre cu plată, emitea sentinţe feroce asupra vieţii pentru binele urbei şi al junimii ploieştene.“ Model absolut al prozatorului și dramaturgului român. Antinescu scrie „prosă“ şi „poesiă“ în acelaşi ton despre Turci, Ştiinţe, Şcoala Normală, Satan, Ellada, Moartea Doamnei Adelaida, Fiicele Române, Crucea Roşie, Columb, Liga Culturală de la Slănic etc. Bănulescu ne citează primele versuri dintr-o Odă antinescă, de la 1865, „imprimată pe hârtie tricoloră“ şi distribuită „poporului presinte“ în cinci sute de exemplare: „Cetăţeni! Taţi! Mame bune! Iată var, iată mistrie…/ Căci din ăst Palat ieşi-vor fiii voştri cu mândrie,/ Vom avea Cavuri şi Lincolni, Washingtoni de Româniă,/ O’Conelli şi-eroi ca Manta, Garibalzi şi fraţi Buzesci…“

Azi, modelele nu ne lipsesc. Ba, abundă, din zodia versului Alexandresc: „De-mbunătățiri rele cu toți suntem sătui.“

Numai că, observă marele prozator dunărean, Caragiale a avut acel „ochi magistral de discernere“ şi, fiind „tulburat artistic de acest spectacol nemaipomenit al cuvintelor“, a încercat şi a reuşit să schimbe „unghiul de la serios spre satiră şi a pornit să dea o surprinzătoare prospeţime, originalitate lucidă şi strălucire captivantă propriei sale scriituri“.

Răzvan VONCU

Irelevanță politică, irelevanță literară

Literatura română de azi nu se raportează la politic decât întâmplător, epidermic și impropriu.

Întâmplător, în câteva romane foarte bune care privesc politicul prin lentila analizei comunismului. De la raporturile victimă-călău la reprezentarea dictaturii comuniste ca un spital de nebuni, perioada totalitară, încheiată cu mai mult de 35 de ani în urmă, a constituit pentru câțiva prozatori cadrul unor ficțiuni reușite atât literar, cât și ca perspectivă civică. A fost incontestabil o perioadă care ne-a marcat definitiv societatea și cultura, iar consecințele se văd până astăzi. Parafrazând o înțeleaptă vorbă a lui Lucian Boia, pentru toate nenorocirile politice recente – de la ispita dictaturii (presupus „luminate“) și până la dacomanie – există cauze limpezi, ușor de identificat, în perioada comunistă.

Dar, dincolo de aceste câteva – nu foarte multe! – romane a căror tramă se plasează în perioada imediat anterioară actualului sistem democratic, literatura noastră nu atinge politicul decât epidermic. Nici direct, prin opere de ficțiune, nici indirect, prin publicistică. Exceptând câțiva scriitori, ca Mircea Mihăieș, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu sau Horia-Roman Patapievici (care, oricum, sunt și altceva decât exclusiv scriitori), breasla a abandonat presa de atitudine, dacă nu cumva chiar atitudinea cu totul. Rareori, câte un comunicat – nu foarte vizibil – mai semnalează faptul că Uniunea Scriitorilor atrage atenția asupra unor derapaje ale politicului sau ale societății. Cum metabolizează scriitorii înșiși aceste semnale de alarmă, rămâne însă un mister, în pofida faptului că libertatea de exprimare ar permite, în principiu, game largi de reacții. Nu mi se pare, totuși, că omul care scrie astăzi ar înțelege mai mult decât tribul.

Cei mai penibili sunt însă scriitorii care cred că sunt „în tendințe“ dacă atacă subiecte „pe linie“, de la feminism la mediile defavorizate, convinși că astfel vor obține o popularitate și o validare de care altfel nu ar avea parte. Validarea vine, e drept, dar vine în mediile de socializare și are valoarea acestor medii: adică durează câteva secunde, până când „zidul“ de text se schimbă și apar alte pisici, alte indignări cetățenești și alte fotografii de mitocani în vacanță. Validarea critică, singura care contează cu adevărat în literatură, caută o anumită valoare estetică, iar aceasta nu este determinată de direcția și de gradul de implicare politică. Nici măcar ca scrieri implicate, aceste false texte angajate nu contează: implicarea presupune cunoaștere, iar scriitorii români, în special cel tineri, știu destul de puține despre istorie, cultură sau politică. Literatura română actuală pare atinsă de autism social și politic, în concluzie, iar acesta contribuie la marginalizarea ei accentuată.

Deși mult mai gravă este, în opinia mea, tot mai accentuata irelevanță a literaturii ca literatură.

Varujan VOSGANIAN

Literatura nu alege în locul tău

Literatura este dimensiunea nobilă a unei limbi, o aristocrație a limbii. Sursa ei de inspirație este memoria. Asta nu înseamnă că literatura este o reflectare a trecutului. Trecutul este ceea ce a fost, El s-a petrecut într-un singur fel și nu poate fi schimbat. Memoria este ceea ce ne rămâne din trecut, ceea ce înțelegem din el. Asta înseamnă că memoria, chiar dacă se referă la trecut, aparține prezentului. Literatura este ancorată în actualitate, în măsura în care dă o dimensiune simbolică, estetică, memoriei. Orice altă abordare a actualității, altfel decât prin retrăire, este riscantă. Și riscul sporește când actualitatea de care vorbim e cea politică.

Un cititor de peste o jumătate de veac, lecturând literatura română a ultimelor trei decenii și jumătate, va înțelege destul de puțin din ceea ce am trăit. Dacă dorim să cunoaștem răscoala lui Spartacus îl citim pe Raffaello Giovagnoli. Dacă dorim să ne facem o imagine despre creștinismul timpuriu îl citim pe Sienkiewicz. Despre revolta din Vendée ne vorbesc Hugo și Balzac. Despre colapsul Imperiului habsburgic povestesc Hašek, Kafka și Musil. Despre stalinism aflăm de la Bulgakov, Pasternak și Soljenițîn. Când am scris despre represiunea din București, din noaptea de 21/22 decembrie 1989, am cercetat literatura română despre Revoluție. N-am găsit mai nimic. Până și filmele care amușină subiectul, cum ar fi Libertate sau Anul Nou care n-a fost, îl ocolesc cu precauție.

Și nu e singurul eveniment memorabil pe care literatura română îl abordează de maniera asta. Eu nu m-am încumetat să scriu despre rebeliunea reprimată sângeros a doua zi, am lăsat să treacă mai bine de trei decenii. Și nici acum nu sunt convins că am înțeles tot ce era de înțeles.

E o eroare să te bulucești să scrii despre prezent, în speranța că, fiind subiecte fierbinți, treze în atenția publicului, cartea, repede publicată, va avea mai mult succes. Nici măcar scrierile despre război nu s-au publicat în timpul războiului (vezi Hemingway, Remarque sau, la noi, Rebreanu), poate cu excepția Iadului de la Treblinka al lui Vasili Grossman, care însă era corespondent special pe front. De aceea avem, în perioada postcomunistă, o proză mai reușită despre comunism, despre postcomunismul însuși. Cât despre scrierile cu temă politică, ele sunt, puține câte există, de o importanță marginală. Am făcut de curând, la Uniunea Scriitorilor, o cercetare în care s-au implicat zeci de critici literari și al cărei scop a fost desemnarea cărților valoroase apărute după 1990. Nu cunosc, printre ele, titlul niciunei cărți care să fi avut ca temă actualitatea politică.

Iar dacă cel care scrie despre actualitatea politică o face dintr-o poziție angajată, ratarea e sigură. Un scriitor angajat socotește că dreptatea și adevărul sunt de partea lui și a celor asemenea lui. Numai că cel care crede asta va tinde să împartă dreptatea cu sabia și va rămâne captiv în propriul adevăr, ceea ce este, în fond, o negare a adevărului, care este o povară prea grea pentru un singur om și o negare a dreptății, care, din moment ce se împarte, nu poate fi doar a unuia.

Un scriitor angajat va dori să-și ducă scrierea către o anumită concluzie. Concluziile omoară arta. Iar corectitudinea politică, o sumă de fascii de concluzii, este un adevărat ucigaș în serie în domeniul literaturii. Angajarea politică, transpusă în scris, duce la tezism, nu la literatură și transformă paginile în pamflet, în declarație politică, în propagandă. Când te așezi la masa de scris, trebuie să-ți strecori carnetul de partid în adâncul sertarului.

Mai mult de-atât. Politicul trebuie mai degrabă sugerat, decât numit. Cele mai valoroase cărți despre dictaturi sunt cele în care dictatorul nu are un nume recognoscibil. Avem scrieri valoroase despre perioada comunistă, fără ca în vreuna dintre ele Ceaușescu să fie unul dintre protagoniști. A scrie despre actualitatea politică, folosind onomastica oamenilor politici și sigle de partid, poate să fie un bun comentariu de presă, dar rareori o bună pagină de literatură. Citesc un roman recent apărut în care autorul povestește, în termeni elogioși, despre tinerii useriști care au protestat zi și noapte, pe vremea când prim-ministru era Sorin Grindeanu, cerând PSD să iasă de la guvernare, ca fiind un pericol la adresa democrației. Apoi închid cartea, mă uit pe fereastră și-i văd acum pe aceiași tineri useriști, cerând aceluiași PSD, conduși de același Sorin Grindeanu, de data asta ca președinte de partid, să intre la guvernare, ca să salveze democrația. Politica, pe termen scurt, este schimbătoare și, dacă azi porți virtutea realismului angajat, mâine poți cădea în ridicol. Iar pretenția de a face literatură din asta te face și mai ridicol.

Tentația de a pune eticul, așa cum îl înțelege scriitorul angajat, mai presus de estetic compormite actul artistic. Iată un exemplu. Victime au fost femeile și copiii uciși de palestinieni, victime au fost și femeile și copiii uciși de evrei. În clipa în care poetul deplânge doar soarta unora dintre victime, ignorându-le pe celelalte, el se înstrăinează de literatură.

Marea alegere este între uitare, răzbunare și iertare. Literatura nu e alegerea însăși, ea îi iubește prea mult pe oameni ca să pretindă să le ia locul. Literatura alungă cețurile ca să poți vedea calea, risipește norii ca să poți observa steaua nordului, steaua călăuzitoare. Carte, odată publicată, nu mai e a mea, a celui care scrie, ci a ta, a celui care citește.

Constantin ZAHARIA

Literatura și politicul

În literatura română a secolului trecut a apărut o specie nouă de roman, a celui așa-zis politic. E un pic bizară această asociere, plină de contradicții și nelămurită din mai multe puncte de vedere. Romanele lui Marin Preda, Augustin Buzura ș.a. au fascinat decenii de-a rândul un public orientat constant către problemele societății românești, instaurarea comunismului, crimele comise cu această ocazie, supraviețuirea uneori miraculoasă a unor personaje învinse de forța nemiloasă a unui sistem asupritor, la limita absurdului. De la Moromeții lui Marin Preda, trecând prin Delirul și până la Cel mai iubit dintre pământeni, pentru a nu lua decât un singur exemplu, cititorul a participat la istoria contemporană, înțelegând și țâțâind la grozăviile expuse.

Se cuvine totuși să încercăm o altfel de privire asupra problemei. Nu cumva romanul politic este o categorie similară produselor mai mult sau mai puțin literare ale realismului socialist? În sensul că, dacă acesta din urmă lăuda necondiționat regimul comunist, cel dintâi ar fi aceeași mănușă întoarsă pe dos. Că ar denunța, cu voie de la partid firește, abuzurile și nedreptățile cărora zeci și sute de mii de indivizi le-au căzut pradă. Chiar dacă așa stau lucrurile, avem de-a face cu aceeași intruziune a politicului în literatură, cu aceeași iluzie a referențialității într-un domeniu în care, în mod esențial, poemul sau romanul se referă la sine însuși. Se va spune, din nou, că există romane politice proaste și romane politice bune, desigur, din categoria din urmă făcând parte și operele lui Marin Preda. Mi se pare însă că acestea constituie un fel de specie cu un statut propriu fostului bloc sovietic, fosta U.R.S.S. y compris. Căci o astfel de categorie este dificil decelabilă în literatura apuseană. Balzac nu a scris roman politic. La fel Flaubert, Proust, Henry James sau Joyce. Iar când politicul se face auzit în literatura ultimelor două secole, e cu surdină. Nu devine o temă dominantă, este mai curând aluziv, ca și când a vorbi despre el deschis ar fi o greșeală de gust. Ceea ce este cu adevărat important în Cartea șoaptelor a lui Varujan Vosganian nu este istoria genocidului armenilor, ci felul în care ea este spusă.

Și totuși, îmi susură demonul la ureche, nu cumva totul e politic? Oare Don Quijote nu e un roman politic? Dar În căutarea timpului pierdut? Nu cumva Maestrul și Margareta, cel mai metafizic tulburător roman al secolului XX, face și el parte din această categorie, atât prin povestea lui Iisus cât și prin cea moscovită? De ce nu? În fond, există un fundal pe care se înscriu narațiunile de tot felul, iar acesta nu exclude, aș spune chiar că implică, politicul. Îl implică fără a-i asigura preponderența.

Florina ZAHARIA

Tu ești activist, scriitor este Cehov

A discuta astăzi în România despre angajare și politică în literatură înseamnă a invoca funia în casa spânzuratului. Timp de aproximativ 40 de ani această țară a trăit sub imperativul „realismului socialist“. Realismul socialist a însemnat deturnarea violentă a literaturii de la rosturile sale spre a deveni un fenomen de propagandă canonizată. S-a produs o dublă acțiune: desființarea literaturii ca atare și impostura unei false existențe în chip de literatură de partid și stat. A fost o epocă de corupție morală instituționalizată la care destui au pus botul (excepții ar fi Vasile Voiculescu și Blaga) și în care au apărut și rare opere de valoare așa cum plantele răzbesc să crească printre crăpăturile din asfalt.

Stalin, care a impus realismul socialist, era perfect conștient de ceea ce reprezintă: impunându-i lui A. Fadeyev să rescrie Tânăra gardă, în care să accentueze rolul partidului, când acesta a replicat că nu o poate face căci este scriitor, dictatorul i-a replicat: Tu ești activist, scriitor este Cehov.

Dacă facem abstracție de câinii din jurul măcelăriei și ne referim la oamenii (respectiv scriitorii) de bună-credință, nu putem ignora că știința a demonstrat că liberul arbitru nu există. De când Richard Dawkins a lansat conceptul de memă, înțelegem că suntem invadați fără putință biologică de apărare de hora conceptuală din jurul nostru. Existăm prin alții și pentru alții. Oricât am respinge și urî aceste prin și pentru, nu ne putem sustrage.

Este un fapt trist, deprimant chiar, dar științific demonstrat. Este prețul plătit de homo sapiens pentru a realiza structura numită societate care îi asigură supraviețuirea.

Când Nicolae Manolescu vorbește despre Marea carte a uitării, de pesimismul lui Gabriel Chifu, de fapt este vorba despre realismul instinctiv al romancierului. Este fresca șuvoiului răului așa cum a simțit-o, trăit-o, amplificat-o intelectual și sufletește Gabriel Chifu. O abordare extrem de interesantă asupra contemporaneității o are și Cristian Pătrășconiu. Căci în această horă a contrariilor care este realitatea, în condițiile în care ne încuscrim prin memă, în care ne impregnăm unii în alții până la asimilare intelectuală, tot acest stup se reazemă pe un număr foarte mic de personalități (aceasta este și vulnerabilitatea unei nații, căci identificate și exterminate duc la transformarea poporului în populație). Ca atare, Cristian Pătrășconiu abordează realitatea printr-o cheie absolut specifică – interviurile cu aceste axe ideatico-morale ce trebuie identificate și dezvăluite ideatic.

Avem apoi un alt tip de pătrundere, a unor profesioniști care, în domeniul lor specific de activitate, văd cum șuvoiul răului sau al slăbiciunii umane a omului sub vremi (dacă vrem să fim avocații inacceptabilului) se manifestă specific de la succesiunea unei epoci (hai să-i zicem politicul) la alta.

Răzvan Voncu în Stele pitice este în același timp necruțător și trist înțelegător (o performanță) cu hora imposturii (o horă mai mică din marea horă a lui Cioran – De la geneză la apocalipsă domnește impostura – în care s-a prins cu sârg o foarte mare parte a lumii literare.

Gheorghe Bacalbașa, obstetrician și universitar, prezintă scheletul moral al lumii clinicilor de chirurgie înainte și după 1989 (în Domiciliu obligatoriu și Instituția). Cât de angajată este literatura astăzi?

Atât cât adevăr are. Căci în materie de angajare ești ca domnul Jourdain al lui Molière: faci proză fără să știi.

Mihai ZAMFIR

Politica literară

Pentru a răspunde la această întrebare, cred că mai practic ar fi să punem problema în termeni generali. Adică: în ce măsură literatura trebuie să aibă o relație directă cu politica? În ce măsură relația dintre cele două e obligatorie sau facultativă? Răspunsul la aceste întrebări a fost dat de multe ori. Ne amintim cu toții ce spunea Titu Maiorescu: între literatură și politică ar trebui să existe o disjuncție totală. Literatura e una, politica e alta; când se amestecă, rezultatul e funest. Maiorescu apela, evident, la literatura care îi era lui atunci mai apropiată – o literatură romantică, tardivă. Ar trebui, așadar, poate să nici nu vorbim despre asta – pentru că, se pare, lucrurile au fost rezolvate cu multă vreme în urmă.

În realitate, când ne aplecăm mai atent asupra chestiunii și aducem în discuție mai ales literatura contemporană (mă refer, în special, la tot secolul al 20-lea și la primele decenii din actualul secol), faptele se mai nuanțează. Distincțiile și direcțiile maioresciene în chestiunea aceasta nu mai sunt la fel de practice. Atunci Maiorescu vorbea pentru o epocă relativ stabilă. România intrase în Europa, exista democrație, exista regim parlamentar, țara mergea în sus. Din punct de vedere politic, exista un oarecare echilibru între puteri. Ce se întâmplă însă atunci când e vorba de o țară blocată? De o țară care a intrat în dictatură? Aici lucrurile nu mai sunt atât de simple. În secolul trecut am avut numeroase exemple de țări nenorocite, printre care și a noastră. Cultura era persecutată, limitată și, dacă se putea, în cele din urmă, anihilată. Și atunci, literatura ce era să facă? În societăți de acest tip, de tip dictatorial, în care nu mai există dezbateri normale, sigur că și literatura se schimbă. Începe să preia unele din funcțiile care nu mai erau ale ei, care erau ale politicului, ale publicisticii, ale dezbaterilor. De pildă, Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn a fost salvator. Era literatură, desigur, dar exprima și tot ceea ce restul populației sovietice nu putea exprima. „Gulag“ a devenit un termen politico-social-economic. Întreaga lume, azi, știe ce înseamnă gulagul datorită unui scriitor.

Ar rămâne de spus ce se întâmplă în țara noastră și în literatura noastră de astăzi. Și aici lucrurile se nuanțează. Din fericire, nu mai suntem în dictatură, nu mai suntem într-un regim autoritar. Nu mai există cenzură, există libertate. Dar, dacă acum câțiva ani, România părea fixată și consolidată în cadre politice europene, anumite evenimente din ultimul an și mai ales din ultimele luni ne arată că nimic nu este mai fluctuant, mai fragil decât democrația. Se putea ajunge ca, pe neașteptate, la conducerea unei țări ca a noastră să apară niște nebuni care, punând mâna pe putere, să dorească să instaureze ceva cu totul opus României europene, regimului civilizat. Și atunci, ce să facă literatura? Să stea deoparte? Nu ar fi fost bine. Și atunci, din nou, ar fi urmat să găsim în literatură ceea ce nu mai puteam găsi în dezbaterea liberă, în presă, la radio, la tv. Așa că, de acest raport, mereu fluctuant, depinde, până la urmă, existența noastră. Când mizeria politică se apropie, și literatura se apropie din nou de centru.