Caspar David Friedrich
observații la contemplarea unor tablouri, în cea mai mare parte ale unor artiști încă în viață sau nu de mult decedați
Numeroase expoziții aniversează două veacuri și jumătate de la nașterea, la Greifswald, a pictorului și graficianului romantic prin excelență: Caspar David Friedrich (1774-1840). Faimoasele sale tablouri melancolice reunesc peisajul și religia, fiind de fapt gândite ca niște alegorii ale singurătății, morții, învierii și mântuirii. Heinrich von Kleist a folosit pentru ele termenul de „peisaj sufletesc“. Friedrich respingea clasicismul idealizant al epocii, dar și școala nazarinenilor, care lua drept model vechi maeștri italieni și germani. Considera că arta face legătura între om și natură, contribuind, prin contemplație, la recunoașterea atmosferei unui peisaj și oglindind trăirile subiective. Din acest motiv a și plasat, din 1807, în centrul picturilor sale personaje aflate cu spatele spre privitor, printre cele mai celebre picturi în ulei de acest tip numărându-se Călugărul la mare (1818-10), Abație în pădurea de stejari (1809-10), Călătorul deasupra mării de ceață (cca. 1818), Stânci de cretă pe insula Rügen (1818), Doi bărbați contemplând luna (1819), sau Treptele vieții (cca. 1835).
Născut în familia unui săpunar protestant, Caspar David Friedrich a fost puternic marcat de moartea timpurie a mamei și a unui frate, care își dăduse propria viață încercând să îl salveze pe el de la înec. Din 1788 s-a consacrat artei și a început să studieze grafica și desenul în sepia la Greifswald, cu arhitectul Johann Gottfried Quistorp. După studii la Academia Regală de Artă din Copenhaga, cu profesori clasiciști precum Jens Juel și Nicolai Abildgaard, a locuit restul vieții la Dresda, călătorind însă ades prin Munții Sudeți și Harz, pe insula Rügen și prin Boemia, de unde provin multe elemente ale peisajelor sale. Devenit în 1810 membru al Academiei din Berlin, iar în 1816 al celei din Dresda, s-a împrietenit cu pictorul Carl Gustav Carus, cu care împărtășea aceleași teorii despre artă. În 1818 s-a căsătorit cu Christine Caroline Bommer, cu care a avut trei copii (unul din ei ajungând el însuși pictor), iar în 1824 a devenit profesor la Academia de Artă din Dresda. Însă ultimii ani ai vieții i-au fost umbriți de boli și depresii, iar din 1835 nu a mai putut desena.
Prin intermediul lui Philipp Otto Runge, care era deopotrivă pictor și scriitor, Caspar David Friedrich făcuse cunoștință cu frații Schlegel, Tieck, Kleist și alți autori romantici, de care s-a simțit apropiat, în spiritul principiului convergenței artelor. A scris, de altfel, el însuși poezii, aforisme în versuri și scurte reflecții critice. Goethe, cu care s-a întâlnit în repetate rânduri, a mijlocit în 1805 premierea lui la Weimar, consfințind astfel ruptura de temele clasicismului în arta plastică.
Tabloul lui Friedrich Crucea pe munte (Altarul de la Tetschen, 1807-1808) e considerat între timp actul de naștere al romantismului german în pictură. A provocat ample polemici între clasiciștii conduși de criticul de artă Friedrich Wilhelm Basilius von Ramdohr și romanticii conduși de Kleist, fiindcă reprezenta un manifest al sacralizării naturii, depășind totodată limitele tradiționale ale peisagisticii. Semnificativă era și rama neogotică, pe care tot pictorul o concepuse. Când s-a aflat că urma să vândă tabloul contelui Thun-Hohenstein, Friedrich a fost rugat să îl expună mai întâi public. După un prim refuz, datorat faptului că nu ar fi pus în valoare oriunde, a acceptat să fie expus în camera sa (cu pereții albi și goi și ferestrele acoperite), pe o masă așternută cu o pânză neagră, însă doar în absența sa, drept care a plecat într-o călătorie. Tuturor li s-a părut că intrau într-un templu sau într-o biserică, drept care vorbeau doar în șoaptă. Era un nou mod de expunere, în contrast cu cea barocă, obișnuită în epocă. Observațiile la contemplarea unor tablouri, în cea mai mare parte pictate de artiști încă în viață sau nu de mult decedați au fost scrise în jurul anului 1830, iar din ele răzbate, de asemenea, această nouă perspectivă asupra artei și expunerii ei. E vorba de scurte notații de teoria și critica artei (uneori nu lipsite de ironie), din care am tradus câteva, în continuare. Fragmentarismul lui Caspar David Friedrich și refuzul de a numi autorii tablourilor (redați cu: XXX), deși se presupune că erau contemporanii săi din Dresda, sunt și ele caracteristice pentru redefinirea rolului subiectivității în artă, în romantism.
Mi se pare respingător să văd într-o sală sau încăpere oarecare o mulțime de tablouri expuse ori păstrate ca o marfă, unde privitorul nu poate contempla fiecare imagine în sine, fără să vadă concomitent alte patru jumătăți de tablouri. Aprecierea unei astfel de îngrămădiri de comori ale artei nu poate fi decât scăzută pentru oricine, mai ales dacă alături sunt expuse lucruri contrastante (uneori chiar cu intenție), fiindcă un tablou dăunează altuia, chiar dacă nu-l anulează propriu-zis, impresia făcută de ambele fiind slăbită. Nu veți fi, așadar, surprinși că observațiile mele sună cam dur, fiindcă mi-am mărturisit neplăcerea. Mă uit la tablouri doar ca să mă bucur de ele, preferând ca de cele care nu mă atrag, fie că asta ține de dispoziția sau indispoziția mea, să mă îndepărtez în tăcere. Dar încotro să-mi îndrept ochii? Nici măcar ușa și ferestrele nu sunt lipsite de picturi! Întrucât mi se cere să vorbesc; ei bine, iată!
Creatorul acestor trei tablouri s-a uitat, probabil, prin sticlă colorată. Pe unul l-a văzut prin lentile albastre, pe celălalt prin lentile roșii, iar pe al treilea prin lentile galbene. De i-ar face plăcere domnului XXX să picteze în curând un peisaj văzut prin sticlă neagră! (Oho! Oho! Cum se va încheia ceea ce începe astfel? – Nu cumva judec printr-o lentilă neagră?) Poate i-ar veni atunci fericita idee de a picta odată și fără ochelari, iar obiectele i s-ar vădi așa cum li se arată altor oameni onești, care nu au fost la Roma, au ochi sănătoși și studiază natura după natură, nu după tablouri.
Lucrările lui XXX îmi amintesc de niște cărți de joc amestecate ba așa, ba altminteri; cărțile rămân mereu aceleași. Îmi amintesc că am văzut deja de mai multe ori aceste figuri, ba chiar și fundalul îmi e cunoscut din vechi tablouri și gravuri. Un tablou are gustul lui Rafael, celălalt al lui Michelangelo și al predecesorilor lor. N-ar fi mai bine să poarte toate pe frunte amprenta celui care le-a pictat? Sau el nu are amprentă? Oare asta înseamnă să îi studiezi pe cei din vechime? Așa ceva se poate face și de acasă, după gravuri, nu era nevoie de o călătorie la Roma doar pentru atât. Dar e la ordinea zilei în religie și în artă să renegi inteligența sănătoasă a omului și propriul sentiment, mințindu-te pe tine și pe alții. Ceea ce au crezut și au înfăptuit strămoșii noștri trebuie să credem și să facem și noi, cu o cunoaștere purificată. Ce am spus aici se potrivește multor pictori contemporani.
Cât de mare e numărul celor care se numesc artiști, fără a bănui că pentru asta e nevoie de mai mult decât de simpla dibăcie a mâinii! Multora li se pare o prostie că arta trebuie să pornească din interiorul omului, ba chiar și că depinde de valoarea sa etic-religioasă. La fel cum doar o oglindă curată, limpede poate reda o imagine pură, o operă de artă adevărată nu poate porni decât dintr-un suflet curat.
Închide-ți ochiul trupesc, ca să îți vezi mai întâi tabloul cu ochiul spiritual. Apoi scoate la lumină ceea ce ai văzut în beznă, ca să aibă efect asupra altora din afară spre lăuntru.
Criticii de artă au extras din tablouri reguli la care artiștii probabil nu s-au gândit, și cred că din această spumă pot fi create tablouri. Nebunii!
Dorința de exprimare în contradicții e ceva obișnuit la pictori; aceștia o numesc contrast. Strâmb versus drept, rece versus cald, luminos versus întunecat sunt strașnicele cârje cu care șchioapătă jălnicia.
Poate fi o mare cinste să ai un public numeros. Însă cu siguranță cinstea de a avea doar un public mic și select e mai mare.
Al cui o fi acest tablou animalier? Câinele e excelent pictat, ca și cum ar fi de XXX, dar insul care duce câinele în lesă arată de parcă ar fi fost pictat de câine.
Să pictezi tablouri la fel cum poți învăța să stai într-un picior, sau să mergi pe frânghie (adică exersându-ți mâna tot atât cât își exersează aceia picioarele, până când reușești, în sfârșit) nu pare a fi calea trebuincioasă; altminteri pictorul și acrobatul s-ar afla pe aceeași treaptă. — Recunosc că lucrurile stau în general astfel, din păcate, dar susțin că nu așa ar trebui să fie.
Și ce am văzut? — Doar un pic mai mult decât niște drăgălașe coji fără miez, niște nuci seci, fără să mai pomenim de cojile proaste aflate aici. Tablourile expuse ar putea fi comparate cu o colecție de cochilii; ceea ce anima cândva toate cochiliile a murit; dintre tablourile acestea trăiește numai o mică parte, cele mai multe au venit pe lume gata moarte.