Portretul schițat de G. Călinescu lui Alexandru I. Odobescu nu iese din cadrele stilului cu care ne-a obișnuit marele istoric literar: „Copilul n-avea nimic din grandoarea militară a tatălui: om de lume înnăscut, boier în faza timidității și a superiorității interioare, contemplativ, indolent, dedat studiilor cu pasiunea unui lord colecționar, estet subțire, iubitor de lux și de mâncare delicată, risipitor de parale ca un fecior de bani gata, el este în tot cuprinsul vieții același om egal, fashonable în tinerețe, înjobenat, butonat la bătrânețe și suferind de podagră, boala marilor castelani. […] Existența lui Odobescu se desfășoară egală, fără evenimente, cum se cuvine unui om de rasă, și într-o scrisoare de la 14 ani și alta de la 60 nu-i nici cea mai mică deosebire: aceeași grabă de om de bună familie de a trimite omagiile sale celor de aproape, aceeași plăcere de a nota impresiile, amănunțit, pentru a împărtăși pe ai săi de petrecerile lui“ (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1985, pp. 343- 344). Totul este bine creionat, cu excepția constatării că scriitorul a fost egal cu sine, că existența i s-a desfășurat și ea egală, fără evenimente. Este posibil ca lectura impresionantului volum de corespondență (aproape trei mii de scrisori), unde pulsează un flux vital de idei, de inteligență și de simțire, să inducă o asemenea impresie. Dar viața expeditorului – de la epistolele din adolescență la cele trei scrisori nefrancate și lăsate drept limbă de moarte ale omului aflat în derivă existențială înainte de a se sinucide – a fost alta. Desigur că Odobescu trecea drept o persoană echilibrată, înzestrată cu luciditate și cu putere de cenzurare a pulsiunilor sentimentale greu de stăvilit. Observat și analizat dinafară, așa putea să pară, însă impecabilul om de lume era un sentimental de o fragilitate bine și foarte abil disimulată. Deși părea stăpân pe sine, autorul Falsului tratat de vânătoare avea o fire vulnerabilă, disputată de eșecuri și de frustrări, închipuite sau nu din parte-i. Panta descendentă a vieții i-a fost marcată de mizeriile materiale (cauzate de el însuși prin cheltuielile nesăbuite), dar și de iubirea deznădăjduită pentru Hortensia Keminger. Toate acestea îi provocau umoare neagră, cufundându-l pe proaspătul morfinoman într-o stare de pesimism iremediabil. Pentru Mihai Zamfir, explicațiile gestului sinuciderii date în cunoscuta scrisoare testamentară convinge doar pe naivi: „În realitate, estetul n-a suportat ideea bătrâneții. Colecționar și comentator de piese frumoase, răsfățat al soartei din toate punctele de vedere – social, monden, erotic, al celebrității –, Odobescu a ales deliberat varianta finir en beauté. Decât să ajungă o ruină intelectuală precum Hasdeu, veșnicul său concurent, a preferat să-și reteze singur firul vieții, cât încă se afla pe culme, în perfectă luciditate și obiect al admirației unanime. Sinuciderea lui nu este un gest de disperare, ci mai degrabă prelungirea unui narcisism de factură estetică“ (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, pp. 216-217). Într-adevăr, Odobescu a fost „estet până la capăt“ (titlul pe care Mihai Zamfir îl și dă textului din carte despre el). Aici ar fi de adăugat că apariția Hortensiei Keminger în viața lui i-a verificat șarmul bărbătesc și i l-a pus la îndoială la începutul senectuții. Finalmente, veșnicul îndrăgostit a fost fals tratat de după vânătoarea acestei femei, iar „proiectul va rămânea… pururea în stare de proiect“. Lărgind frontierele biograficului, potrivit lui Florentin Popescu (O istorie anecdotică a literaturii române, Editura Saeculum I.O., București, 1995), I. L. Caragiale a reconstituit, în două numere succesive ale „Gazetei poporului“, din săptămâna ce a urmat dispariției scriitorului, momentele premergătoare actului fatal al sinuciderii. Nu știm cât ficționalizează marele dramaturg, dar el relatează scena întâlnirii dintre soția lui Odobescu, Sașa, și mama Hortensiei Keminger, în termeni ce ar fi putut inspira un sujet pentru reprezentarea unei piese bulevardiere. Ce urmează în ultimul capitol al vieții acestui „oacheș Apollon muntenesc“ (precum bisoceanul) este – la modul cinic spus – „cel mai plăcut pentru cititor“ și poate intra în rândul scenelor istorice. În rol de pețitoare, Sașa Odobescu ar fi cerut mamei, pentru soțul ei, mâna fiicei (mai tânără cu 30 de ani decât el), urmând ca, în cazul unui răspuns pozitiv, credincioasa soție să divorțeze și să ia calea călugăriei. Nici că se poate exemplu mai bun de iubire conjugală!
Dacă este să dăm crezare celor relatate de autorul piesei D’ale carnavalului, Odobescu s-ar fi aflat ascuns, în tot acest timp, într-o cameră alăturată, de unde a putut să asculte toată discuția. A fost un pețit ce s-a ales cu proferarea de expresii jignitoare la adresa tomnaticului aspirant din partea posibilei viitoare soacre și, nemaisuportând cele auzite, acesta ar fi ieșit indignat din ascunzătoare. După ce ar fi rostit și el câteva cuvinte deloc protocolare, ar fi plecat în grabă, decis să se sinucidă. Și astfel, cea mai bună confidentă a lui Odobescu, Sașa, despre care Caragiale spune că reprezintă o sublimă figură de sfântă martiră, nu a mai luat drumul mănăstirii, rămânând să fie o neconsolată văduvă. După cum se poate conchide, viața lui Odobescu nu s-a desfășurat egală, fără evenimente, Hortensia Keminger devenind pentru destinul său „o muiere capeșă și dăunoasă“ – dacă este să utilizez termenii prin care o caracterizase prozatorul pe Doamna Chiajna. Sinuciderea a fost provocată nu de perspectivele unei iubiri irealizabile, ci de revelația faptului că a căzut și s-a zbătut, vreme de aproape cinci ani, în plasa unei pasiuni pentru o femeie nedemnă („adevăratul mormânt al inteligenței, al iluziilor, ba chiar și al vieții mele“). La sfârşitul unui secol marcat de romantism, toate acestea se întâmplau fără nimic romantic în ele, iar Eugen Simion și-a intitulat cam lung, dar sugestiv, o carte: Alexandru Odobescu. Un romantic erudit și anxios, iubitor de reverii clasicizante (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015). Actul suicidar neașteptat al „umanistului surâzător“ – cum l-a numit Tudor Vianu pe Odobescu – contrasta cu imaginea avută despre el și a surprins pe toată lumea. Cu atât mai mult, cu cât acest om de lume excesiv de protocolar deținea datele unui temperament destul de robust, care îi permitea să se înfrupte din toate bucuriile vieții. Este ceea ce remarcă și G. Călinescu: „Lucru cu totul izbitor, toată această violență nu poate acoperi sentimentul unei mari și distante imperturbabilități. Odobescu nu-și putea strica prânzul pentru niște simple probleme de finanțe casnice, ședea în pat, când era puțin indispus, și era, în general, foarte sănătos“ (op. cit., p. 252). Și totuși Odobescu nu era în general foarte sănătos, precum un clasic la amiază, după clasificarea călinesciană din eseul Clasicism, romantism, baroc.
Corespondența intimă – despre care același G. Călinescu spune că este redactată „cu o liniște artistică desăvârșită“ –, vine să infirme imaginea unui spirit aristocratic distins, echilibrat și senin pe care epistolierul și-o construise față de lume. Finul estet locuia într-un interior amenajat cu gust, rafinat (până ce mobilierul nu i-a fost scos la licitație risipitorului proprietar, din cauza datoriilor). În fața realității agreste a „prozaicului secol“, împătimitul de artă se cufunda în atmosfera bibliotecii, unde se deda voluptăților de colecționar bibliofil. Trebuie să-i dăm dreptate lui Paul Valéry când spune că „gustul e făcut dintr-o mie de dezgusturi“. Mintea curioasă și iscoditoare de artist trăitor în Bibliopolis încerca să rectifice natura imperfectă prin imagini substitutive și prin formele considerate intrinsec frumoase: „Paradoxul lui Odobescu este de a nu realiza arta decât în iluzia vieții și viața decât în iluzia artei: el e un senzual în percepțiile artistice și un estet în percepția realului, contemplă o femeie pictată de Michelangelo cu neascunsă voluptate și transportă lumea reală într-un inert Coloseum“ (Nicolae Manolescu, Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 49). Prin urmare, peisajul trebuie să semene cu tabloul, decorul întreg fiind aranjat în scopul realizării efectelor de artă. Este motivul pentru care obiectul de artă se vede sufocat mereu de ficțiune. Odobescu alegea în viață ceea ce-i plăcea și îi plăcea ceea ce alegea, printr-o indestructibilă asociere între selecție și satisfacerea plăcerilor de natură estetică. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când se sinucide cel cu fond sufletesc pasional romantic, faza târzie a romantismului trecuse de mult timp. La întrebarea dacă a fost Odobescu un spirit decadent sau dacă a avut o sensibilitate de acest fel, răspunsul este negativ. Atât din punctul de vedere teoretic, cât și din acela practic, decadentismul reprezintă o formă de anticlasicism și de antitradiționalism. Or, știm care era atitudinea autorului Istoriei arheologiei și al Scenelor istorice față de aceste aspecte. Mentalitatea decadentă începea să fie pregnantă după 1880, dar nu l-a atins în niciun fel pe morfinomanul născut în mahalaua decadenței mateine Curtea Veche. Toți decadenții credeau sau înclinau să creadă în formalism și în principiile artei pentru artă, dar nu toți adepții formalismului sau ai principiilor artei pentru artă erau decadenți. În această ultimă situație este și Odobescu, în ciuda faptului că el era încercat de stări specifice: spleen, indolență, apatie, epuizare nervoasă. Atrofierea fluxului vital, epuizarea fizică și morală aduc cu ele și extenuarea puterii de creație, decăderea capacității de invenție estetică, dar toate acestea îi erau străine scriitorului în ultimii ani ai vieții, nu prea creatori. Cel care a scris Le Trésor de Pétrossa nu intră în tiparele portretului pe care îl face Adrian Marino decadenților: „Decadenții sunt de-a dreptul fascinați de viziunea apusului culturii, de spectacolul tuturor prăbușirilor, cu afinități și predilecții, uneori stranii, pentru stările de extenuare, degenerare și agonie. Voluptatea lor supremă este să se simtă și să se proclame storși, depășiți de istorie, consumați în întreaga lor ființă“ (Dicționar de idei literare, I, Editura Eminescu, București, 1973, p. 509). Deși nu s-a simțit depășit de istorie, pe care a înțeles-o foarte bine și a iubit-o, Alexandru I. Odobescu, ajungând sexagenar, a considerat consumată întreaga lui ființă și s-a sinucis. Se văzuse depășit nu de iluzia artei, ci de deziluzia vieții.