S-au închinat poeme
S-au închinat poeme picioarelor,
de pildă Neruda, Voronca,
fiecare cu ritualul lui,
mai senzual ori mai spiritualizat, –
ale mele, nu cred că mai merită asemenea omagii, –
sunt, de la o vreme, cam vlăguite și inestetice.
A șchiopăta nu-i frumos
nici pentru un autor de versuri albe,
pe când o mână, chiar ruptă,
poate da naștere, cum s-a și văzut,
unui poem destul de reușit.
Desigur, cu încurajarea de marmură
a schiloadei Venus din Milo.
Da, mi-ar fi plăcut și mie să pot umbla pe ape,
dar, iată, nu mi-a fost dat,
până și pe pământul uscat
pașii mei înaintează nesiguri,
pe alunecări de teren, mici cutremure,
fac piruete neașteptate, de balerin capricios,
ori de clovn, ca un August Prostul.
Să ne bazăm, așadar,
pe mâini, pe braţele încă tefere.
Peste degetul arătător am fost
de cele mai multe ori plesnit,
dar nu tocmai degeaba: am rămas
mereu cu ochii deschiși.
A ridica două degete
a însemnat că vreau să exist,
trei degete sunt suficiente pentru o închinare,
iar cu pipăitul cu ochii de sub pleoapele unghiilor
ai putea ajunge – cine știe? –
chiar până la umbra lui Dumnezeu.
Ce să mai spun despre armonioasa împletire
a degetelor pe piept
sugerând o ultimă rotunjire
și despre faptul că
nu-i tocmai un lucru de nimic
să încerci marea măcar cu degetul?
Dar palmele părinţilor mei
aspre și crăpate,
care mi-au mângâiat, șlefuind-o,
faţa netedă de acum?
Atâtea și atâtea argumente
pentru a cinsti mâinile,
chiar dacă în clipa asta,
închei un poem imperfect.
Ar fi fost, de fapt, suficient,
cum știm din istoria poeziei,
să apăs, cu puţin curaj,
pe această foaie nevinovată
amprentele digitale
ale autorului.
iunie 2023