După ce am aflat de moartea lui Kundera, am luat din rafturile bibliotecii cărțile scriitorului și am început să le răsfoiesc, întrebându-mă ce pagini aș reciti, prioritar, din cele care mi-au plăcut (și au fost multe) la prima lectură. Finalmente, alegerea mea – care ar putea părea surprinzătoare – s-a oprit asupra capitolului intitulat Șaizeci și unu de cuvinte din Arta romanului (1986). E un fel de mic dicționar (aducând, pe alocuri, cu Dicționarul de idei primite al lui Flaubert) în care scriitorul revine asupra temelor care îl preocupă, aduce precizări cu privire la textele sale, se confesează, reflectează asupra societății (care îi oferă destule prilejuri de nemulțumire). Capitolul respectiv poate fi socotit și un exemplu de scriitură fragmentară, și e de observat că, după ce se apucă să scrie direct în franceză, romanele sale (ce aduc tot mai mult cu niște povestiri mai dezvoltate) sunt alcătuite din secvențe dispuse contrapunctic, din „fragmente“ legate prin corespondențe insesizabile la prima vedere.
Prima notație pe care o rețin este aceea care privește termenul de „collabo“, de la „collaborationiste“. E de mirare, spune Kundera, că noțiunea – în accepția pe care o cunoaștem astăzi – apare atât de târziu, în Al Doilea Război Mondial, desemnându-i pe cei care se pun de bunăvoie în serviciul unei forțe detestabile (fenomen cu o lungă istorie). Or, adaugă scriitorul, ne dăm seama că activitatea omului are tot mai mult o dimensiune „colaboraționistă“: „pe toți cei care exaltă vacarmul mass-mediatic, surâsul imbecil al publicității, uitarea naturii, indiscreția ridicată la rang de virtute, trebuie să-i numim colaboraționiști ai modernității (collabos de la modernité)“. În câteva cuvinte, găsim teme și idiosincrazii specifice lui Kundera: crisparea față de ștergerea frontierelor dintre public și privat, refuzul frivolităților mediatice, mefiența în raport cu o modernitate înțeleasă superficial, epidermic.
Elitism. O surpriză: cuvântul elitism, ne informează scriitorul, apare în Franța abia în 1967, cuvântul elitist, în 1968. În acea perioadă, în țările europene comuniste, aceste cuvinte aveau conotații negative. Previziune a lui Kundera: elita culturală va ceda locul ei privilegiat altor elite, elita aparatului polițienesc în Est, elita mediatică în Vest. Într-adevăr, e suficient să ne gândim ce trecere au la noi absolvenții Academiei Naționale de Informații și ai altor instituții cu profil asemănător…
Două definiții extraordinare: „European: cel ce are nostalgia Europei“ și Europa Centrală – „laboratorul crepusculului“.
Opoziția experiență–inexperiență: „Ieșim din copilărie fără să știm ce este tinerețea, ne căsătorim fără să știm ce înseamnă să fi căsătorit, ba chiar devenim bătrâni fără să știm încotro mergem: bătrânii sunt niște copii neștiutori de bătrânețea lor.“ Temă recurentă la Kundera: caracterul imprevizibil al vieții.
Viziune originală și în multe privințe surprinzătoare asupra kitsch-ului. În Franța, nu kitsch-ul este socotit dușmanul principal, căci artei adevărate îi este opus divertismentul. Exemple neașteptate de kitsch: Ceaikovski, Rahmaninov, pianistul Horowitz, marile filme hollywoodiene gen Kramer contra Kramer sau Doctor Jivago. Ne putem imagina ușor ce ar fi zis Kundera despre corectitudinea politică și despre delirul woke. De altfel, wokismul a intuit că are în el un inamic: în textul care anunța moartea scriitorului, „New York Times“ îi reproșa misoginia și antipatia față de feminism.
Urât, urâțenie, cuvinte imposibil de înlocuit: „omniprezenta urâțenie a lumii moderne“.
Șansa de a rezista unui regim totalitar: memoria: „Lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării“ (frază din Cartea râsului și a uitării). Și totuși, uitarea poate fi o formă de rezistență a eului. Valéry, în Caiete, nota că „fără uitare, nu ești decât un papagal“. Cu mai bine de două decenii în urmă, comentam o superbă carte a lui Harald Weinrich, intitulată Lethe. Arta și critica uitării. Una din ideile cărții este aceasta: cu cât te adâncești în subsolurile, în subteranele memoriei, cu atât te apropii de prăpastia, de hăul uitării. În ce-l privește pe Kundera, el consideră că în lumea romanului tema uitării este fără sfârșit și fără vreo concluzie posibilă.
Interviuri, adaptări, transcrieri, ecranizări etc.: ne aflăm în epoca rescrierilor. Dar aici Kundera e ambiguu: pare să condamne, chiar cu o anume vehemență, rescrierile (care ar fi un fel de literatură la mâna a doua) și se sprijină în acest sens pe un citat din prefața la… Jacques și stăpânul său, variațiune după celebrul text al lui Diderot. Doar dacă nu avem aici un mod de a ne atenționa că rescrierea e permisă acolo unde primează ironia și ludicul.
Kundera refuză să folosească adjectivul sovietic: „poporul sovietic: paravan lexical în spatele căruia trebuie să uităm toate națiunile rusificate ale Imperiului“. Naționalismul agresiv al Marii Rusii este consubstanțial statului zis sovietic, sublinia scriitorul în anii 1980. Fenomenul e observabil și astăzi, cu semn invers: Rusia putinistă reînvie, printr-o uriașă operațiune de manipulare a memoriei, mitul marii Uniuni Sovietice.
Iarăși profetic când spune că, înlăturând criteriul valoric, punând semnul de egalitate între toate culturile și toate manifestările culturale (Bach pe același plan cu rockul, Proust, cu benzile desenate etc.), istoria artei va deveni un depozit de opere imens și absurd.
Transgresarea frontierelor dintre viața privată și viața publică: aneantizarea intimității: „dorința de a viola intimitatea celuilalt este o formă imemorială de agresivitate care, astăzi, este instituționalizată (birocrația cu fișele ei, presa cu reporterii ei), justificată moral (dreptul de a fi informat a devenit cel mai important dintre drepturile omului) și poetizată (grație unui cuvânt frumos: transparență)“.
Pesimismul lucid a lui Kundera: „În Europa trăim (…) sfârșitul individualismului; sfârșitul artei concepute ca expresie a unei originalități personale de neînlocuit; sfârșit anunțând epoca unei uniformizări fără egal.“