Iată am ajuns și aici… mai am trei luni și fac 92! Nu știu dacă suma asta mai încape’n calendar – ori e numărătoarea inversă – cum adică? Mă gândeam pe altă planetă! Văd că de la o zi la alta mă obișnuiesc cu pușcăria, cu singurătatea sînt obișnuită de mult… frumosul meu creier e cel mai seducător partener de discuție care mi-a mai rămas, dar ce-am vrut să spun, când vorbele vin neinvitate le uiți, că dacă nu le chemi vin și pleacă… Soarele pare a nu avea margini, soarele îmi răsare în dormitor, își face pauza de masă în sufragerie și apune la bucătărie… îl iubesc, el e idealul meu de bărbat – faraonul Akhenaton, farul Dinastiei Amarna – creierul meu atrage sunetele, creierul meu a văzut în Amon Ra, unicul Zeu! Așadar, în captivitatea propriei mele seducții, mă las pradă unei filosofii asemănătoare cu o adorație și singurătatea e un mediu excelent pentru o îndrăgostire, al cărui obiect ți-l poți inventa în orice clipă… ce voiam să spun?! De fapt, n-am a mă plânge, ei mă caută la telefon, n-au fețe, au voci, oameni ale căror chipuri – întâmplări – amintiri s-au topit definitiv în uitare… uneori le spun că nu știu cu cine veorbesc, alteori mă prefac că îi recunosc, ba chiar că mă bucur să îi aud, depinde de dispoziție. În afară de copiii mei care locuiesc la Galați, Tiberiu și Angela, el balerin și ea poetă (părinții mei erau, tata violonist și mama balerină)… ce însoțire putea să se desăvârșească în Nora mai bine! Iar eu și cu Nino eram împreună un singur Poet! Și când te gândești că sînt critici literari care mă onorează cu calificativul de „antitalent“! Nu pot să scap de mine, mă iubesc atât de mult, încât, de câte ori vorbesc cu creierul meu, vorbesc cu un iubit. Vocile de pe fir au cel mai des nume germane, dar eu nu mai știu cum îi cheamă, nici cum arată… cred că nici dacă aș fi câine lup, mirosul nu m-ar ajuta să-i recunosc. Sînt foarte mândră că mă iubesc nemții! Fiindcă mai toți sînt bărbați! Dar, mai e și Carla, Carla Teaha; nu, ea nu-i nemțoaică! Ea mă imortalizează într-un film și mă scoate din toate belelele, mai că îmi vine să cred în „îngerii păzitori“… Un Cristian m-a citit probabil cel mai mult de când m-a văzut prima oară în fața unei uși încuiate de la „Sala Oglinzilor“… Și excelentul critic literar, cel mai „mal aimé“ dintre pământeni. Daniel Cristea Enache mi-a înțeles probabil poezia cel mai bine. Apropo de Carla… de la ea am aflat că tinerii noștri, studenții, le duc bătrânilor izolați la domiciliu „pâinea cea de toate zilele“…
În vremea asta (nu, Angela!… nu Cătălin, viclean copil de casă) americanii le umplu cupele cu vin ucrainenilor la masă, armament de ultimă oră pentru stârpirea „canibalilor ruși“, care, după spusele acelorlași milostivi, ar fi complet impotenți, deși, violează ucrainence pe front! Oricum, e insuportabil să vezi cum fug moscoviții din propria lor țară ca șobolanii la naufragiul unui Titanic! Aseară, pe Digi, au anunțat că „viroza maimuței“ face ravagii! 8000 de îmbolnăviri la 24 de ore… și totuși nu pandemia e cap de afiș, vorba proverbului „non multa, sed multum!“. Nu pandemia e în prim plan, ci războiul! Probabil că după acest scandal fratricid, singurul câstigător rămâne marele boss, care a alimentat cu generozitatea „samariteanului milostiv“, aceste vărsări de sânge pentru totala compromitere și aruncarea la coșul de gunoi al istoriei a bătrânului URS!
Îi văd pe ecranul televizorului cu uniformele sfâșiate de gloanțe și de o parte și de alta… la fel de îngroziți, la fel de frumoși, seamănă unii cu alții de parcă ar fi toți Oleg Strizhenov… Rușii își părăsesc „Rusia pravoslavnică“, șirurile de mașini via Finlanda nu mai încap pe Nevski Prospekt și mamele plâng la Moscova la fel cu cele de la Kiev…
Cum a îndrăznit președintele lor paranoic să amenințe că o să recurgă la „bomba atomică“? Americanii nu amenință, ei atacă direct! Cum au făcut-o când au ras Hiroshima și Nagasaki de pe fața pământului cu „the little boy“! Să fie cinismul arma învingătorilor? Dar despre asta azi nu mai pomenește nimeni… “shiroca strana moya rodnaya“.
În 92 de ani ai timp să vezi multe! „ parole… parole… “ cânta Rita Pavone și nu știa că italienii ei vor începe să le facă ochi dulci rușilor, la fel cu francezii, ginta latină e ori sufletistă, ori șmecheră?! Auzi ce mi-a dictat azi-noapte o voce: „parole… parole… parole… “