Din timp în timp, mai ales în perioadele complicate cum e aceasta a noastră, când pericole noi ne răsar în cale parcă din senin și lumea dă semne că-și pierde busola, e necesar să ne oprim câteva momente din alergarea epuizantă și să ne întrebăm, cât mai lucid cu putință, încotro ne îndreptăm. Privirea spre viitor trebuie însoțită de privirea ațintită asupra prezentului și asupra trecutului. Dacă vrem să avem o șansă oarecare de a afla ce se va întâmpla cu noi, trebuie să privim atent la ce ni se întâmplă acum și la ce ni s-a întâmplat în epoci mai vechi. Direcția în care mergem, configurația viitorului numai așa pot fi estimate, prin cercetarea prezentului și a trecutului. Și nici atunci nu avem cum spera la cine știe ce rezultate: calea lumii nu ascultă de reguli matematice și, nu rareori, s-a dovedit a fi cu totul imprevizibilă, irațională chiar.
La prima vedere, care ar fi motivele de neliniște, de alarmă, în acest moment? Desigur, în primul rând, pandemia aceasta provocată de un virus care încă nu poate fi cu adevărat controlat, care a dat peste cap întreaga planetă și care ne arată că suntem extrem de vulnerabili. Bilanțul său: pierderi de vieți omenești ca în urma unui război devastator, blocarea economiilor lumii, schimbarea chiar a comportamentului nostru social, sunt doar câteva dintre numeroasele sale consecințe nefaste. Apoi, din pricina acțiunilor umane nesăbuite, avem de înfruntat schimbările climatice, încălzirea globală, care au adus în Europa și în alte regiuni călduri insuportabile, de iad, însoțite de mari incendii de vegetație, tot mai dese și tot mai greu de stăpânit. Apoi, prezența războiului, nu în îndepărtate zone marginale, ci aici, aproape, în Europa civilizată și, am fi zis, extrem de sigură; războiul a devenit, iată, o realitate a vieților noastre și este un război care e posibil să se extindă până la dimensiuni globale. Toate acestea se petrec pe palierul comunitar, exterior și vizibil, al felului cum arată lumea acum și cum se prefigurează a fi în anii următori.
Iar pe celălalt palier, al interiorității noastre, de asemenea observăm mutații însemnate: ca tendință dominantă, omul comun parcă nu mai încape în vechea lui piele, în vechea lui minte, caută să fie diferit, să se reconfigureze, să se distanțeze de el, cel știut, cel de odinioară, respinge valorile date, valorile ținând de ideologie și de convingeri personale, de credință religioasă, de orientare sexuală, valorile culturale și politice, cele care îi creau până nu demult cadrul de referință clasic, și, în același timp, se arată confuz, se infantilizează, e dezinteresat de performanța intelectuală, în schimb își tatuează urât și rudimentar corpul (pentru a-și afirma libertatea și recenta, dezolanta lui idee de frumos?) și e ahtiat după tot ce înseamnă entertainment/ distracție, plăcere, divertisment, petrecere, văzând în ele forma supremă de împlinire personală.
Iar pe deasupra, un factor determinant pentru lumea de azi și de mâine este evoluția tehnologică fulminantă: dacă socotim cum eram noi în urmă cu treizeci de ani numai în privința posibilității de a comunica și de a avea acces la informații și cum suntem acum cu aceste fantastice telefoane mobile, adevărate extensii și amplificatoare ale creierelor noastre, atunci este evident că deja, astăzi, viitorul a dat năvală în prezent, l-a cucerit, îl locuiește și-l înlocuiește. E de adăugat însă că tehnologia acestea fabuloasă, cu mediul virtual care ne monopolizează viețile, pe lângă recunoscutele beneficii uriașe, pricinuiește și incomensurabile daune, în sensul artificializării existențelor noastre și a unei anume sărăcirii lăuntrice a ființei omenești.
Și atunci, având în gând aceste date și evoluții nefavorabile privind lumea actuală, trebuie să ne așteptăm la un tărâm al viitorului colorat și el în nuanțe sumbre? Nu neapărat. Așa cum observam, mersul omenirii ori, mai larg, al lumii nu poate fi calculat după formule algebrice, cu metode strict logice. Tendințele negative se pot estompa și umanitatea poate găsi soluții astfel încât să oprească declinul, să-și revină la matcă și să se facă bine, să se îndrepte. Arareori a izbutit cineva să prevadă contururile reale ale viitorului. Am avut parte de atâția proroci mincinoși și doar puțini profeți au arătat clarviziune când s-au încumetat să descrie lumea viitoare. Nostradamus, cu descrierile sale tăinuite în versuri evazive, a fost un astrolog ale cărui profeții încă îi fascinează pe unii dintre noi, căci par să se verifice după o jumătate de mileniu. Jules Verne a demonstrat și el o capacitate de predicție uimitoare, multe dintre fanteziile lui tehnico-științifice au căpătat mai apoi realitate. Leonardo da Vinci este un autentic vizionar. Dar, încă o dată, aceste exemple sunt excepțiile. De regulă, capacitatea noastră de a profila viitorul este modestă. Se cunoaște încercarea din anul 1945, a unui scriitor, Ion Biberi, și el severinean ca și colegul nostru care ne iscodește astăzi pe noi: acela a chestionat despre lumea de mâine 22 de nume importante din cultură și știință. Între cei invitați să răspundă erau Enescu, Sadoveanu și Arghezi, dacă țin bine minte. Lipsa de anticipare a ceea ce urma să fie pe care au dovedit-o aceste de altfel admirabile personalități este izbitoare. („…Optimismul majorității intelectualilor care participă la anchetă pare aproape iresponsabil“, apreciază Nicolae Manolescu în Istoria critică…). Sigur, nu trebuie să omitem că întrebările erau puse în 1945, an de răspântie, când istoria ieșită din minți producea o șocantă schimbare la față a societății românești și, mai larg, a cadrului mondial.
Așa că eu, unul, mă feresc să fac vreun exercițiu de predicție oricât de mărunt ar fi el: habar n-am ce va fi și cum va fi, habar n-am ce ne-așteaptă. Lecția pe care o aplic eu sună simplu: despre viitor cel mai bine e să taci. M-am convins: uneori nu sunt în stare să spun nici ce se va întâmpla cu mine peste un an de zile sau peste câteva săptămâni, darămite să îndrăznesc să vorbesc despre lumea asta mare. Nu: se cade să tac, viitorul e apanajul zeilor, nu al muritorilor de rând.