Și atunci când nu comentează scriitori canonizați – pentru că ceea ce face cu precădere, entuziast și avizat, e imersiunea în galeria care formează ceea ce numim, îndeobște, Panteonul neamului –, Mircea Anghelescu apelează, natural, la arsenalul critic de tip clasicizant, largo sensu, unde limpezimea, rigoarea și notația caracterologică, în spiritul „fizionomiilor“, se situează la mare cinste. De fapt, stilul său e însăși expresia personalității hermeneutului, sobră, dar nu în sensul scrobelii, ci al eleganței abordării, ahtiată după detaliul relevant, dar nu pedantă, îndrăgostită, în fine, de actul instituirii literaturii ca modus vivendi. În studiul liminar dedicat lui Alexandru Odobescu, este găsit, oportun, culoarul ideatic pentru a fi plasată o profesiune de credință: „… autorul tinde să inculce lectorului său, prin toate mijloacele care îi stau la îndemână, ideea că arta este un domeniu important și necesar al vieții intelectuale care ne reprezintă, că ea este nu numai mărturia, oglinda umanității în succesiunea eforturilor ei neîntrerupte de autodepășire, ci și cheia înțelesurilor unei lumi, altfel, anarhice și lipsite de sens.“ Vine, din nou firesc, secvența conclusivă, cu valoare de adagiu: „Arta ordonează deci și extrage semnificațiile unei nesfârșite experiențe individuale, o ajută să devină sinteză.“
Nu ne mirăm, astfel, că interesul constant pentru opera lui Virgil Nemoianu, spre pildă, analizat cu ocazia reeditărilor realizate chiar la Spandugino, denotă o preocupare care se menține stilistic, în direcție superior-didactică (fiecare termen de ordin teoretic apare însoțit de escorta lui justificatoare), și se dezvoltă în jurul conceptului de (re)construcție umanistă. Este cazul să dezvăluim, în context, opinia fermă, întrucât profundă, a lui Nemoianu, după care literatura, în genere, echivalează cu un laborator de „virtualități umane“. Anticipăm, ușor, ce cred asemenea cercetători despre avalanșa stegarilor post-umanismului, și, în speță, despre manifestările stridente ale adepților unui curent care a început să funcționeze ca un maelstrom, și aici ne referim la Political Correctness, veritabilă gaură neagră pentru les bienséances.
Or, apropo de setul de valori clasice invocat mai sus, asta se „întâmplă“ în volumul Literatura între două lumi: excursurile centrate pe Cantemir, Budai-Deleanu, pe Anton Pann, Alecu Văcărescu ori Eminescu, pe G. Călinescu sau Tudor Vianu constituie tot atâtea prilejuri de a se celebra un principiu ordonator al creației, posibil numai în condițiile în care fiecare idee își are originea într-o emoție. Fără această amorsă de tip afectiv, bine temperată, se-nțelege, scrisul ajunge la categorii contestabile estetic și, eventual, meprizabile de-a dreptul, moralmente vorbind: fastidiosul, demonstrativul, propensiunea spre comercial, propagandisticul. Seriozitatea unui stil de viață are, de altfel, manifestări timpurii și este indiscriminabil legată de lectură. De aceea, Mircea Anghelescu ține să menționeze, într-un avant-propos, în loc de gânduri despre un reușit traseu personal, să zicem, un aspect care valorează cât un capitol de tratat sociologic sau antropologic: „…când generația mea era tânără, pe la sfârșitul anilor ’50, și se făcea coadă la magazinele Alimentara, în așteptarea mașinii care aducea pâine, lapte, blocuri de gheață pentru vechile răcitoare sau alte bunuri perisabile, unii dintre cei care așteptau aveau în buzunar câte o carte“.
„Metoda“ lui Mircea Anghelescu e pe cât de simplă, pe atât de convingătoare: el geometrizează datele furnizate de biografii, le ghidează spre o definire acceptabilă a athanorului fiecărui scriitor, abordat în raport cu elementele formativității, pentru a obține o definiție memorabilă, citabilă ca atare, a unei forme particulare de creativitate. Reținem pasaje care pot circula, cu folos egalmente epistemologic și pedagogic, de unele singure: „Părând a fi, la prima vedere, un simplu receptacul de influențe și rezonanțe, Pann este mult mai mult: este instrumentul sensibil ce reacționează la melodia complicată a veșnicei noastre tranziții și, în aceeași măsură, agentul inspirat al procesului al cărui pacient este totodată.“ Sau: „Ca mulți alți reprezentanți ai categoriei sale sociale, și Matila Ghyka trăiește de la început între două lumi [vezi titlul cărții, n. m.]: cea românească, a copilăriei, și cea europeană, în cel mai larg sens al cuvântului. […] În această asumare totală a «frumoasei epoci» stă, probabil, și puterea de seducție a amintirilor sale; ele înfățișează cu mare naturalețe o existență care se identifică în toate cu o epocă strălucită și promițătoare, ușuratică și dezechilibrată, încheiată printr-un eșec de proporții, ale cărui datorii le plătim încă și astăzi.“