Omul inadecvat

Omul inadecvat, protagonistul ce lui mai recent roman al lui Petru Cimpoeșu, Scrisori către Taisia (Editura Polirom, 2021), se adaugă unei serii ilustre de „oameni“, (re)construită în diverse paradigme literare și/sau filosofice, de la „omul romantic“ al visătorilor din secolul XIX, pînă la „omul fără calități“ al lui Musil și cel „revoltat“ al lui Camus. Inadecvarea personajului este, în primul rînd, la biografia sa. Co pilăria, vîrsta de aur în atîtea alte cărți este, în Scrisori către Taisia, „ceva alcătuit din reziduuri sufletești“, relicve confuze ale unor sentimente, prima experiență erotică „a fost a altora“, ma ma are un amant, pe Lalele (poreclit astfel după melodia de altădată, pe care-o cîntă la fiecare petrecere), tatăl este un demnitar comunist la Vaslui, un personaj, și el, inadecvat, exprimîndu-se „rigid și impropriu“, cu „o timiditate și o neîndemînare de personaj ridicol“. Își descoperă instinctul sexual, ca o febră hormonală, jucîndu-se cu ghetele Tincuței pe sub banca de la școală, întrerupt brutal, fără comentarii și încercări de a-și apăra „teritoriul“, cînd locul din bancă este ocupat de Pisică. Descoperă repede ceea ce omul inadecvat numește „vocația pentru nefericire – nu suferință , ci acea nefericire mediocră care ne face și mai nefericiți“, între cenacliștii din Vaslui, cu poeți, prozatori, „filosofi“ de serviciu, cum sînt atîția în toate orașele de provincie, dar și la „centru“, unde se vorbește despre „nițe“ (Nietzsche, desigur), entropie, demonologie, se ascultă integrala Inelul Nibelungilor, se fac disocieri între apolinic și dionisiac, iar, cum se întîmplă în acel timp, mentorii – Catană și Moșul – dispar, nimeni nu știe unde. Protagonistul se retrage repede și notează totul, aproape impersonal, ducînd cu sine imaginea unor cabotini prinși într-o dispută privind cel mai important poet contemporan – „era acesta Marin Sorescu sau Nichita Stănescu?“ -, cu mostre comice de critică sociologizantă, specifică anilor ’50. O ființă dezabuzată simțind, prin toți porii, ostilitatea lucrurilor și evenimentelor, cu zile cînd lipsește din propria viață. O pierde fără părere de rău pe Elvira: „Mai înainte de a pleca, i-a făcut cadou Moșului virginitatea ei și a ținut să-mi spună ea personal de ce nu-mi făcuse mie cadoul acela. Fiindcă eram inadecvat cu ea, vrînd poate să spună incompatibil. „N-ai pierdut mare lucru, mi-a mai zis, ca să nu mă supăr prea tare.“ Un personaj crede că protagonis tul este un „inadaptabil“. Numai că personajul lui Petru Cimpoeșu nu are a se adapta la o structură care, din naștere, îi este complet străină. Omul inadecvat, pe această dimensiune, se apropie de omul lui Camus, lipsindu-i, însă, revolta, protestul deschis. Totul se stinge, se surpă în inadecvarea realului la ceea ce restitu ie privirea secundă. Astfel, privind un tablou cu o reproducere din Doamna cu evantai de Klimt, personajul nu mai vede imaginea de aco lo, ci „dungile de lumină“ reflectate de sticla tabloului: „Astfel, înțelesul lucrurilor se tulbură. Cu un oarecare efort al vederii, pot alege dacă să privesc tabloul sau ceea ce, din spatele meu, se reflectă în el ca într-un alt strat de forme, dispuse parcă mai ri guros și mai ferm, ca într-un ciudat palimpsest. E ca și cum aș alege dintre două iluzii pe aceea pe care să o ridic la rangul de rea litate sau dintre două amintiri pe aceea din care să-mi improvizez un trecut“: aici se află, în fond, rețeta romanului lui Petru Cimpoeșu, în jocul subtil al imaginii reale a personajului, evenimentului, epocii și dungile de lumină pe care acestea le lasă peste lume. Inadecvarea „fiului tovarășului Doltu“ la propria existență priveș te toate etajele acesteia, urmînd înțelesul unui termen din Talmud, Reșimot, auzit de la „mentorul“ Catană la ședințele cenaclului de la Vaslui, după care „cei din prezent îi țin captivi în cușca amintirilor pe cei din trecut, iar cei din viitor, pe cei din prezent“. În acest fel, personajul încearcă să afle cîte ceva, ia foarte rar legătura cu „băiatul“ de altădată, care nu știe, dar, totodată, se ceartă cu imaginile sale ulterioare, reperele temporale sînt inter-șanjabile, trecutul face parte din „era uitării bine organizate“, cum îi spune ziaristul, iar viitorul pare un prezent amînat, consumîndu-se în vise, evenimente și situații repetitive: toate întrebările despre viitor – ca, de exemplu, „ce se va întîmpla cu viața mea?“ – sînt lovite de trecutul uitat, mereu reinventat, aproximat: omul inadecvat, în deficit de existență, își plăsmuiește trecutul, con struind acolo o lume care, poate, va fi a adecvării sale. Prins în mașinăria veacului, unde „nu te poți apăra de zvonuri“, personajul caută zadarnic o sumă de certitudini în galeria de portrete a roma nului, iar Petru Cimpoeșu excelează în arta portretului: cenacliștii din Vaslui, fratele vitreg, Viorel, tatăl, tovarășul Doltu de la „Județeană“, domnișoara Popov, „turnătoarea oficială, a liceului“ cizmarul de pe strada Călugăreni reprezintă improbabile ancore ale omului inadecvat pe oricare dintre etajele existenței sale. Într-o altă ordine, miezul romanului lui Petru Cimpoeșu se află în scrisorile către Taisia, în fond, un lung monolog interior care spune povestea unei iubiri cu fetișism, cum îi zicea G.Ibrăileanu în romanul Adela, în Amintiri din copilărie și adolescență și în aforismele din Privind viața; de alt fel, protagonistul din Scrisori către Taisia seamănă, în multe privințe, cu Emil Codrescu: cei doi își trăiesc experiențele erotice esențiale la patruzeci de ani, „vîrsta cînd se inversează polii vieții“, amîndoi iubesc, în fapt, o fantasmă, Taisia, regăsită în gara din Pașcani, ca pentru a străpunge „pîcla de noiembrie“ a trecutu – lui, Adela, întîlnită nu departe, la Bălțătești: fiul tovarășului Doltu din Scrisori către Taisia și Emil Codrescu din Adela iubesc „o alcătuire de halucinații și plăsmuiri“, de care se lasă purtați „pînă în cele mai întunecate arcade ale voluptății“. Romanul lui Petru Cimpoeșu oferă, în această, perspectivă, o lectură instructivă și reconfortantă într-o vreme a mesajului erotic direct, „pragmatic“, comunicat, eventual, prin Internet, cît mai departe de zona atît de frumoasă, în fond, a halucinațiilor și plăsmuirilor.