Nu știu dacă ceea ce trăim e nevroza sfârșitului de pandemie
sau începutul nevrozei de război. E cert, însă, că ambele
ne-au aruncat înapoi în timp. Planeta e sleită de încercările
prin care a trecut, iar reacțiile politico-militare sunt doar
abcesele unor boli nevindecabile. Uitați-vă la Rusia, unde
cumplitele metastaze s-au instalat încă din anii ’70. Cu
excepția perioadei comuniste, Rusia n-a contat ca putere mondială. Ea a fost,
așa cum e și azi, o forță regională. În schimb, ambițiile ei au fost mereu, de
la Petru cel Mare încoace, planetare. Mai mult decât de forța armată, Rusia
a fost ajutată de ideologie. Îmbrățișând doctrina criminală a lui Marx și
Engels, Lenin și Stalin au creat un sistem
care a avut ecou imediat în puncte diverse
ale mapamondului. Condițiile erau oarecum
pregătite de nenumărații „visători“ care
voiau să instaureze fericirea universală cu
ajutorul ghioagei, al pistolului pus la tâmplă,
al exterminării în masă a celor care nu se
încolonau sub steagul roșu al comunismului.
Venirea la putere a lui Gorbaciov a
rupt – mai mult de nevoie, decât de voie –
logica primitivă care a dominat întotdeauna
politica țării de la Răsărit. Gorbaciov și-a
dat seama că, dacă voia să mai aibă un
viitor, locul Rusiei era alături de Occident.
Cealaltă probabilitate era prăbușirea
economică a unui sistem care, din rațiuni
ideologice, a aplicat trei sferturi de secol
un model economic catastrofal. Sovieticii
s-au încăpățânat să demonstreze, cu prețul
propriei prăbușiri, credința prostească
potrivit căreia statele nu pot da faliment.
Ei bine, statul numit URSS a falimentat
în 1991. Prima consecință a crahului a fost
trecerea averii publice în buzunarele clicii
alcătuite din foști membri de rangul al
doilea ai puterii sovietice, oameni tineri
care, pe cale naturală, ar fi succedat generației
lui Gorbaciov și Elțîn.
Dar a intervenit accidentul Putin.
Pe lângă însușirile generației din care face
parte, Putin e măcinat și de eternul vis
imperial al rușilor. Congenerii săi erau
fericiți să-și cumpere proprietăți imense
în Sudul Franței, la Londra sau în alte mari
orașe occidentale, să-și comande avioane
de lux și iahturi ce rivalizau ca prost gust
și aroganță doar cu cele ale „petroliștilor“
din lumea arabă. În tot acest timp, acasă,
Putin săpa tranșee. El a înțeles că lăcomia
merge mână în mână cu paranoia politică.
Culmea e că un astfel de personaj ce apar
ținea lumii vechi, încremenit într-un tipar
revolut, a putut să treacă drept un refor
mator. Răfuielile lui cu oligarhii ce refuzau
să se alinieze noii politici naționaliste au
fost ambalate într-un grotesc spectacol al
luptei împotriva corupției. În aparență,
Putin a ieșit învingător. Și asta pentru că
s-a dovedit a fi mai hotărât decât adver
sarii săi și complet lipsit de scrupule. Exilul
și asasinatul au fost armele prin care noul
țar de la Kremlin și-a consolidat puterea absolută.
S-a vorbit mult în primele
zile ale invaziei Ucrainei de
către Rusia de un presupus
rol moderator, dacă nu dea
dreptul de piedică fermă,
al „oligarhilor“ în raport cu
excesele belicoase ale lui Putin: „Nu vor
permite miliardarii să fie duși la sapă de
lemn de ambițiile unui descreierat! Dacă
lucrurile o vor lua razna, îl vor debarca pe
nebun în doi timpi și trei mișcări.“ Nu
numai că nu l-au debarcat, dar s-au înregi
mentat fără să clipească în aventura asa
sină a individului care urcă vertiginos în
clasamentul marilor scelerați ai istoriei.
În Rusia, adevăratul (și singurul) centru
de putere îl constituie armata și serviciile secrete. Iar acolo, după cum se
poate deja observa, există o deplină unitate de vederi. Războiul dus cu Ucraina
și, în perspectivă, cu Europa, e însăși rațiunea de a fi a birocraților cu epoleți
care au paralizat centrii nervoși ai Rusiei.
În fond, Putin nu e decât catalizatorul unei ideologii violente, primi
tive, etern revanșarde, a complexaților care se află de multe decenii la putere
în Rusia. După cum se comportă acum, pare că Putin le-a extirpat și instinctul
de conservare. Așa se explică de ce astăzi se dedau la acțiuni pe care cu douăzeci
de ani în urmă s-ar fi ferit ca de foc să le pună în aplicare. Putin e doar numele
complexului militar-industrial ajuns în ultima fază a descompunerii morale.
E suficient să le studiezi chipurile și te lămurești că acești oameni nu mai au
nimic de pierdut. Sunt o adunătură de desperados ale căror creiere au fost
distruse de decenii de îndoctrinare naționalistă, spaime atavice, lăcomie și
resentiment. Prin urmare, cine își închipuie că se vor opri de la sine în această
aventură criminală se înșală. Ceea ce-i diferențiază de generalii lui Attila,
Genghis-Han, Timur Lenk sau Idi Amin e tehnologia, care-i face incomparabil
mai primejdioși. În rest, aceeași bestialitate, același dispreț față de ființa
umană și aceeași batjocorire a ideii de morală.
În ultimele săptămâni, decidenții din Occident au început să se trezească
la realitate, după deceniile în care s-au mințit pe sine că pot ajunge la un
modus vivendi cu sălbaticii din stepă. Au tras concluzia că nu e vorba de nebunia
unui singur om. Putin e doar partea vizibilă a putregaiului care a proliferat
enorm într-o țară care, de când există ea, n-a nutrit decât ambiții expansioniste.
Rusia e patria aroganței țopârlanului care se crede aristocrat cu sânge albastru,
dar care nu e decât ruda prin alianță a hoțului, a gangsterului și a asasinului.
Din păcate, încercările de a pune responsabili
ta tea și pe umerii generalilor putiniști nu
va conduce decât la strângerea rândurilor
acestora. Crimele contra umanității pe care
le-au comis deja îi împing să fie și mai
nemiloși. Socoteala lor e că, dacă vor ieși
victorioși, răzând Ucraina de pe fața
pământului, statutul de învingători îi va
scăpa de ștreang sau de plutonul de execuție.
E greu de dat un verdict. Poate vor scăpa,
poate nu. Până atunci, e sigur că mizează
pe fuga înainte, până în inima Europei, făcând
tot răul pe care-l pot face.
Există o singură certitudine privitoare
la Rusia totalitară: e țara în care minciuna
e o politică de stat. Liderii mint de îngheață
apele, iar populația, narcotizată de îndelungatul
exercițiu al adorării propriilor himere, îi
urmează și îi aplaudă. Potrivit institutelor
de sondare a opiniei publice, la sfârșitul lui
februarie 2022, deci după începerea războiului
cu Ucraina, încrederea populației în satrapul
de la Kremlin era de peste șaptezeci la sută.
O majoritate covârșitoare a rușilor simt și
gândesc, așadar, ca Putin. Prin urmare, nu
mai putem vorbi de aventura militaristă a
unui grup de militari rupți de voința populară,
ci tocmai de expresia pulsiunilor ucigașe
ale unui popor.
Se va spune, desigur, că sondajele
sunt contrafăcute, mult exagerate și că
populația gândește cu totul altfel. Coroborate
cu alte elemente, cifrele rezultate din
cercetările sociologice merg în aceeași
direcție. De pildă, numărul și amploarea
protestelor împotriva războiului. În ciuda
filmărilor savante ale reporterilor
occidentali, menite să dea impresia că
e vorba de demonstrații de masă, în
marile orașe rusești au denunțat politica
lui Putin doar o mână de oameni. La numărul
de locuitori ai Moscovei și ai Sankt-
Petersburgului, e mai puțin decât chibiții
care se adună să comenteze după un meci
de fotbal. Prin urmare, e exclusă ideea unei
revolte populare, ipoteză invocată de unii
comentatori politici. Rușii nu se vor revolta
pentru că, pur și simplu, în fiecare din ei
respiră un mic Putin. Idealurile expansioniste
ale fostului kaghebist de rangul al doilea
sunt și idealurile lor.
Minciuna e atât de adânc înră dăcinată
în mentalul rusesc, încât ea a devenit o
formă de existență cotidiană. Am aflat de
la Vladimir Tismăneanu că în rusă există
un cuvânt, vranyo, care descrie situația
mincinosului care știe că minte, dar care,
în același timp, mizează pe faptul că va fi
crezut, deși cei care-l ascultă știu și ei că el
minte. Ministrul de Externe Lavrov și Putin
sunt exponenții perfecți ai acestui concept.
Felul nerușinat în care întorc realitatea pe
dos, făcând din alb negru și din noapte zi
ține și de un fel de autism care stupefiază,
deși nu e deloc nou. Șleahta de comuniștinaziști
nu a avut și nu are nicio legătură cu
lumea reală. E deprimant să constați cum
populația însăși a renunțat la orice urmă
de realism, dând o glazură de bovarism
imperial unor aspirații mai apropiate de
gura peșterii, decât de civilizație.
În clipa de față, privim paralizați la proliferarea crimei de război
și a nebuniei distructive. Dar, la un moment dat, toate acestea
vor înceta. Cum își închipuie rușii că vor stăpâni Ucraina (și
celelalte teritorii la care râvnesc)? Putin a reușit (evident, fără
să-și propună) un lucru extraordinar: le-a creat ucrainenilor
sentimentul că sunt o națiune, că au o identitate bine conturată
și că șansa lor de supraviețuire crește exponențial cu cât se îndepărtează de
Moscova. O țară irațională, aflată pe drumul ruinei, cum e Rusia, nu are forța
economică de a coloniza militar Ucraina. În fobia ei multiseculară, Rusia n-a
vrut să aleagă, așa cum am arătat mai sus, drumul civilizației moderne și al
europenizării. Încă o victorie sau două precum cele din Ucraina, și viitorul
ei va fi acela profețit de un grup de intelectuali lucizi din Rusia: cel de provincie
chineză.