Înainte de a merge mai departe, aș dori să fac două precizări. Mai întâi, că structura acestui text nu urmărește cine știe ce efect ieftin de „suspans“: pur și simplu faptele pe care trebuie să le amintesc sunt prea multe pentru a le încadra într-un singur articol. În al doilea rând, n-aș vrea să par defazat și cineva să zică: ia uitați, în Ucraina e masacru, iar el s-a apucat să-i încondeieze pe americani. Despre Ucraina și despre ticăloșia lui Putin am scris mai multe articole în această perioadă, iar acest text era redactat parțial înainte de începerea conflictului. Pe urmă, nu e vorba de a lovi în americani, ci de a semnala niște derive care, dacă se extind și se permanentizează, pot deveni extrem de maligne.
Să mergem, așadar, mai departe. După studiile post-coloniale, Helen Pluckrose și James Lindsay (Cynical Theories, 2020) se ocupă de teoria queer, Miza aici este eliberarea de sub tirania normalității, prin respingerea legitimității biologice a sexului, genului și sexualității. Conceptul de „queer“ desemnează tot ce nu este binar (bărbat/femeie, masculin/feminin, heterosexual/homosexual etc.). A fi queer înseamnă a adopta orice sexualitate și a putea schimba oricând identitatea. Totul este, bineînțeles, construcție socială. Gayle Rubin, profesoară la Universitatea din Michigan, merge până la a susține că și pedofilia este un tabu construit social (pedofilii, adaugă ea, sunt stigmatizați la fel cum erau în anii 1950 comuniștii și homosexualii). Și ea, și Judith Butler au fobia determinismului biologic (sexul, afirmă Butler, este, în aceeași măsură ca genul, o construcție culturală). Intersecționalitatea este un punct central al teoriei queer, iar viziunea unei societății unde funcționează doar relații de putere duce la considerarea heterosexualității drept un discurs hegemonic, constrângător.
Unor ciudate metamorfoze este supus conceptul de rasă. Nu este, desigur, nicio surpriză să aflăm că rasa e o construcție socială care permite albilor să-și păstreze privilegiile. Noua teorie a rasei refuză discursul tradițional despre drepturile civice, socotindu-l mincinos și părtinitor. Sunt negate, prin urmare, progresele înregistrate în Statele Unite, în ce privește drepturile persoanelor de culoare; oricum ar fi, poziția dominantă a albilor nu va fi niciodată periclitată. De aici, două teze esențiale ale teoriei: 1)rasismul este omniprezent și 2)doar albii pot fi rasiști. Din aproape în aproape, raționamentul devine cu totul pervers: a nu judeca oamenii în funcție de rasa lor este tot… rasism! În fapt, teoria critică a rasei (pentru că așa se pretinde ea: critică) vânează, în chip obsesiv, orice manifestare presupusă de rasism, socotind că rasismul este prezent peste tot și că niciun alb nu are dreptul să pretindă că nu e rasist. Ceea ce trebuie să facă cercetătorii și militanții anti-rasiști este să găsească exemple care să confirme tezele menționate mai înainte și care capătă statut de legi inatacabile.
Pluckrose și Lindsay reconstituie apoi evoluția studiilor feministe, de la feminismul liberal (al anilor 1960-1980) la feminismul radical și, în fine, la cel intersecțional, dominant în ultima vreme. O evoluție impusă și de criticile care au venit din cele mai diferite direcții: teoreticienii queer i-au reproșat feminismului că ignoră problematica LGBT, alții că minimalizează importanța rasei sau că nu țin cont că exploatarea femeilor casnice este parte integrantă a economiei capitaliste ș.a.m.d. Toată lumea pare însă de acord că feminitatea este o construcție culturală, impusă de bărbați, și că scopul ce trebuie urmărit este răsturnarea revoluționară a societății patriarhale. Studiile feministe devin, de fapt, studii de gen, întrucât multiplicarea genurilor, a sexelor și a sexualităților face caduc binarismul convențional. Misoginia, susține o doamnă profesoară foarte influentă de la Universitatea Cornell (Kate Manne) este o caracteristică sistemică a societății, la fel ca – așa cum am văzut – rasismul. Inevitabila Judith Butler pretinde (inspirându-se din Foucault) că genul se învață și se reproduce precum limbajul. Masculinitatea „hegemonică“ este profund toxică și trebuie tratată ca o boală gravă. Ne putem imagina cam care ar putea fi tratamentele…
Dar, așa cum spune poetul, „veacul înaintează…“. Ultimele venite în comunitatea academică sunt studiile despre handicap și studiile despre corpolență. Ei, aici lucrurile se complică, deoarece delirul devine și mai periculos. Validitatea ar fi deci o construcție socială, la fel handicapul (fizic și mintal). Handicapatul este victima societății, pentru că nu i se oferă aceleași șanse ca celor presupuși valizi. Handicapul, precum rasismul și sexismul, este o discriminare și o oprimare socială. „Validismul“ e un sistem de valori normative care privilegiază anumite persoane și oprimă violent persoanele al căror corp sau a căror minte sunt socotite deviante: pe scurt, „validismul“ acționează aidoma heteronormativității. Pentru Dan Goodley, profesor la Universitatea din Sheffield, tratarea și vindecarea handicapaților constituie practici cinice, tipice societății neo-liberale în care oamenii sunt constrânși să devină persoane autonome pentru a contribui prin munca lor la îmbogățirea capitaliș tilor (!). În consecință, persoanele cu dizabilități ar trebui, dimpotrivă, să fie mândre de handicapul lor și să nu renunțe în niciun chip la el (nu inventez nimic). Aceeași este și viziunea promotorilor noii discipline numite fat studies. Percepția negativă a obezității (grosofobia) e pusă în aceeași categorie cu atitudinile rasiste, sexiste, homofobe, transfobe etc. Problema n-ar fi obezitatea, ci modul în care o privește și o judecă societatea. Aici ar trebui să primeze sacrosanctul drept la diferență, care face inutile toate recomandările medicilor. Cât de periculoase sunt astfel de teorii pentru sănătatea oamenilor – nu mai e nevoie să insist.
Ponderea crescândă pe care o au aceste teorii în mediul academic (american, dar nu numai) are de ce să ne îngrijoreze. Cu atât mai mult, cu cât, pretinzând că promovează diversitatea, ele nu acceptă nicio opinie diferită, instituind un fel de monopol al adevărului. Mai brutal spus, un terorism intelectual.