Desemnând un flagel al omenirii, cuvântul ciumă înfioară prin semantismul său fără echivoc, în care se resorb o mare parte din spaimele activate de spectrul morții. Într-o carte din 1978, Boala ca metaforă, Susan Sontag analiza procesul de metaforizare declanșat de caracterul devastator al afecțiunilor letale. În același an, Ludmila Ulițkaia, concepea un scenariu inspirat din fapte reale, petrecute în anul 1939: un focar de ciumă izbucnit în Moscova a fost stins cu celeritate, în urma acțiunii în forță a aparatului represiv. Abandonat pentru mult timp literaturii de sertar, scenariul a revenit în actualitate, fiind publicat recent de Ludmila Ulițkaia, sub forma microromanului A fost doar ciumă.
Interviul acordat de scriitoare cu acest prilej, consemnat la finalul ediției românești, este un bun revelator al celor două niveluri de lectură: pe de o parte, istoria stăvilirii unei posibile epidemii naturale, iar pe de alta, proliferarea „epidemi[ei] terorii“. Sugestiva expresie „ciuma în timpul ciumei roșii“ anticipează parabola antitotalitară, amurgul unei lumi minate de teroare și procese-spectacol, de arestări și anchete, de neadevăruri și incertitudini, în care proporțiile sunt răsturnate, iar gândul la boala în sine devine, paradoxal, mai digest decât amenințarea mecanismelor fizice și psihologice ale represiunii. Pe scurt, microbiologul Rudolf Ivanovici Maier, de la Institutul de Cercetare a Ciumei din Saratov, este convocat intempestiv la Moscova, pentru a raporta superiorilor săi despre stadiul creării unui vaccin eficient împotriva tuturor tulpinilor de ciumă. Într-o clipă de neatenție, masca i se desprinde, iar omul se expune contactului direct cu bacteria ucigașă. Previzibile, consecințele anunță o horă a morții în cazul în care nu se intervine prin măsuri medicale energice.
Un șir de inadecvări și, inevitabil, de cauzalități nefaste precipită întâmplările pe o turnantă dramatică: telefonul primit în miez de noapte, prezența savantului în laborator la aceeași oră târzie și chiar existența unui asemenea institut în imensitatea câmpiei copleșite de zăpezi. În contrast cu imaginea aseptică a clădirii „de un alb imaculat“, ciuma cutremură prin aluziile sale la o realitate mortiferă și respingătoare, aflată în descompunere.Trenul, aproape înotând prin noapte și prin nămeți, duce mai departe morbul prins adânc în trupul cercetătorului. Scenele se succedă vertiginos, asemenea unor cadre modulare, iar timpul intră într-o nedreaptă competiție cu potențiala transformare a bolii într-o epidemie. În toate aceste compartimente narative, care dau impresia unei structuri supraetajate, se întrevăd decupaje fulgurante din existența cotidiană a familiilor, dialoguri despre micile istorii dinainte de 1918, chipuri provenind din toate pliurile societății, de la Persoana Sus-Pusă (o aluzie la sinistrul Beria) până la agenții NKVD, medicii sau oamenii obișnuiți.
Cel căruia i se datorează, în mare măsură, întreruperea lanțului contagios al ciumei pulmonare este medicul Zorin, de la camera de gardă a spitalului Ekaterinski. După sosirea bolnavului cu febră ridicată și stări halucinatorii, înțelege rapid gravitatea diagnosticului și aplică întocmai măsurile de urgență și decarantinare a spitalului. Creează un spațiu-capsulă unde ciuma e silită să se replieze alături de cele trei victime ale sale. Afară începe sarabanda telefoanelor pentru „depistarea contacților și izolarea lor urgentă“, se impun interdicții de circulație, se alcătuiesc liste cu nume, pe străzi apar mașinile militare. Într-adevăr, așa cum afirmă și medicul-șef Sikorski, „suntem în stare de război“. La rândul său, în lucrarea amintită, Susan Sontag observa că, în cazul epidemiilor, doctorii sunt primii care duc bellum contra morbum.
Începe „vânătoarea“ de oameni, urmându-se același modus operandi al arestărilor camuflate sub aparența unei invitații: „Prin orașul adormit trec dubele negre ale NKVD-ului, Corbii.“ Imaginile grăbite, asemenea mașinilor ce se perindă într-un zigzag năucitor, alternează cu cele în slow motion: „Totul pare să se desfășoare cu încetinitorul: fulgii de zăpadă cad rar, mașina înaintează încet, porțile spitalului se deschid parcă fără voie.“ Corpul spectral al orașului, „cufundat în noapte”, se compune din vălătuci de umbre scrijelite cu umile dâre de lumină artificială. În curtea spitalului, soldații aprind focuri pentru a se încălzi. Involuntar, înalță un scut de apărare împotriva bacteriei letale, fără să știe că, tocmai prin această stratagemă, medicii Papei Clement al VI-lea l-au protejat pe pontif la Avignon, în toiul ciumei bubonice. Mai mult, ei inițiază un straniu ritual purificator: „Tânărul în costum de protecție apucă sticla goală, vâră în ea un chibrit aprins și o ridică deasupra capului, ținând-o cu capătul mânecii. Înăuntrul sticlei se vede flacăra exploziei, flăcăul o agită cântând un cântec deșucheat. […] Începe un joc îndrăcit, se văd mișcându-se în lumina focului costumele de protecție grotești, măștile de gaze. Focul continuă să ardă.“
Efectele corelative, adesea tragice, sunt jalonate cu subtilitate de Ludmila Ulițkaia. Colonelul Pavliuk se sinucide, Jurkina își denunță soțul, convinsă că a fost arestat și că, astfel, îl ajută, iar Petrovski fuge spre gară, fiind lovit de tren. Dramele umane devin mai consistente decât rumorile bolii, iar mozaicul de suferințe divulgă adevărata epidemie dintr-o țară în care, mai agil decât bacteriile și virușii, se mișcă agenții aparatului represiv. Cuvintele doctorului Kossiol, „A fost doar ciumă!“, relevă, de acum, dureroasa măsură a sentinței finale.