Tihna
– în amintirea lui Laurenţiu Ulici
De cîte ori mergeam la Sighet, de la Borșa în sus, aerul
trecea printr-o pîlnie cu miros de prun,
nările noastre însetate rămîneau mereu în urmă, pe
dealuri
ca niște armăsari pe spinările iepelor,
ochii se pironeau în ţoiuri de sticlă
și pînă nu-și trăgeau pleoapele peste lacrimile
femeilor adunate acolo
nu adormeau, așa cum vedeam prin bodegi
capete de cosași osteniţi adunate în poalele
nevestelor
guralive, izvoare coborîte printre pietre
în heleșteele de la marginea drumului –
liniștea se cuibărea apoi în alt sat, sub popii de fîn
ce sprijineau cerul dintre Petrova și cele două Rone,
după ce prin Vișeu stăteam lipiţi cu ochii de ferestre
ca ambalajele aduse de vînt și fixate pe garduri
sau ca afișele electorale din care curgeau minciunile
făcute terci în gura beţivilor deschisă ca în Ţipătul lui
Munch,
o sete imensă de-a ne opri și noi la familia Tivadar,
care, din comîndul lui Miciurin, ne-a dat
cea mai bună palincă, veche de zece ani, maică,
că Ion al nost n-a mai apucat să bea din ea,
că nu i-au ajuns cîrciumile din Rona, Crăciunești, Tisa și
Sighet,
s-a dus pînă la Ieud de unde l-am adus într-un sac,
și ne potoleam și noi setea pe încă un an,
era bună și cea de la Miţu, cel care o aduna din
uiumul
pe care-l primea pentru că-și pierdea nopţile lîngă
cazanele dintre dealuri,
iar cea de la Popa, de vizavi de biserică, ne prisosea
și ne ţineam cu ea prietenii pe timp de iarnă
care roiau ca musculiţele în jurul unui cotor de măr
uitat în bucătărie mai multe zile la rînd,
da, dar nici cea de la Echim sau Muste nu era de
lepădat,
las-o acolo, să fie, să nu trebuiască –
și așa liniștea noastră semăna cu tihna dealurilor care
coborau
pe lîngă Iza și Mara direct în Tisa,
iar de acolo secau birturile prin cele un milion de pîlnii
mereu deschise, trase acolo de creionul de tîmplărie
al lui Molotov,
ca într-un muzeu închis din care ieșeau șoarecii
din cizmele soldatului eliberator plecat să se
răcorească în Siberia –
dar această liniște nu era pe deplin aciuată în noi,
mereu între două mîini există un trup însetat,
cei un milion de inși care uneori poposesc în el
se manifestă zgomotos, cîntă,
vor să iubească un milion de femei rumene
ca niște castane aburinde în piaţă,
vor să bea la nesfîrșit,
vor să sară gardul pînă la Apșa,
vor să recite poezii,
vor să se bată,
vor să se ia de urechi, vor să se privească în ochi,
vor să se împace,
vor să încalece,
vor să descalece,
vor pancove și nuci în curte la Ghiţă Pîrja,
vor să intre în galeria lui Făt, pe pereţii unei săli de
clasă,
vor să intre în istoria literaturii
ca niște faraoni în piramida lui Ulici
zidită la bază din milioane de pietre, iar în vîrf
mereu altă piatră urcată de sisiful din mintea
zidarului,
vor acolo, sus,
deși la bază este mult mai sigur,
nu vor să se culce,
vor să-i prindă zorii veseli ca desenele pe crucile din
Săpînţa,
nu vor să mai asculte,
nu ostenesc, deși trupul cade unde apucă și din el
învie Vinicius
și recită cu trandafirul în mînă
în fîntîna arteziană din restaurantul hotelului,
din el se ivește Muri cîntînd „Nu-i lumină nicării,
c-or murit tăţi oamenii“,
și deodată în jurul lui zece femei cu zece pahare în
mână
îl poartă pe scut,
și, zdup, se face lumină peste tot
și viaţa o ia de la capăt,
din cer atîrnă un candelabru imens,
iar din mîna lui Dumnezeu cade tihna peste cei un
milion de oameni
adunaţi între cele două mîini,
toţi se-ntreabă al cui o fi trupul acela atît de palid și
de frumos,
o fi vreun înger,
nu că e prea bătrîn,
o fi vreun heruvim,
nu că Dumnezeu nu-i lasă slobozi pe pămînt, decît
prin cer,
iar acolo încă nu am ajuns, să vedem cum e,
și trupul nu spune nimic,
dar dintr-odată i se face sete și gura lui învie, coboară
de pe cruce
și bea,
cei un milion de oameni se fac iarăși zgomotoși,
lumea e din nou plină de ei,
vor aceleași lucruri ca ieri,
iar mîine va fi la fel,
ce bine ar fi să fie tot timpul sîmbătă și duminică,
ce bine ar fi să avem tot timpul în jurul nostru zece
femei
cu zece pahare în mîini, spune Muri al cărui somn îi
lipește gura de buza paharului,
iar ochii îi cad în gol
într-un cer mic ca un ţoi din care nu poţi sări
în lume vesel, așa cum i-ar fi plăcut trupului
să iasă de sub cearșafuri
ca ochiul divin de sub vălurile cerului –
la întoarcere de la Sighet totul se repetă,
aceleași dealuri tihnite, aceiași munţi,
aceleași nări ca niște pîlnii prin valurile de pruni,
altă tristeţe
cînd descălecăm în Moldova direct în mormînturi
de unde ne vor trezi femeile să ne pună iarăși la treabă
zile și nopţi,
nopţi și zile la rînd
pînă cînd din somnul pus la un loc
sar visele ca pruncii gata să crească și
să o ia de la capăt –
despre tihna aceasta vorbim fără încetare,
așa cum sunt dealurile, văile prin care trecem
ondulaţi de cîntecul care taie cerul
ca pe o pîine rumenă în mîna unei femei vesele,
iar cînd nu mai vorbim,
îngropăm în noi amintirile înainte de vreme, așa
cum fac cronicarii care povestesc doar faptele
care fac istoria cît un ou de cuc într-un cuib de mierlă,
vorba lui Lucian Perţa:
sunt singur cuc
și deodată cucul zbîr…
(noiembrie 2000, New York)
