Chiar dacă se contemplă fără detașare în apele textuale, propria existență devenind prilej de experiență poetică, Hanna Bota nu are vanitatea celor care clamează că nu pot trăi fără poezie. Așa după cum cred că mi-am putut da seama la citirea recentului volum, ilustrat de Laura Poantă, 33+3. poemele copilăriei (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020), existența poetică rămâne pentru Hanna Bota mai importantă decât Poezia. De aceea, actul poetic este despre un sine care se cere identificat și apoi întemeiat prin intermediul verbului. Autoarea înregistrează, în această însumare de poeme, fragmente de viață, de amintiri și de vise prin intermediul cărora își exprimă nu atât neputința semnificării, cât inconsistența formelor lumii. Conformându-se alfabetului învățat de un eu risipit în realitatea lumii, poezia nu se scrie neapărat cu cuvinte, ci doar se lasă în voia lor. Acestea, mai mult decât un instrument, deschid o cale valențelor multiple, începând chiar de la litera numelui: „[…] litera H din numele meu/ e atât de înfiptă pe cele două picioare/ încât priponește și celelalte litere după ea/ și nu pot să fugă cum adesea o iau la goană chiar eu/ H-ul mă ține și pe mine în catalog/ altfel n-aș mai veni nici la școală“ (tovarășa învățătoare).
Întrebările lansate de-a lungul volumului sunt privitoare la precaritatea ființei refuzate de preaplinul existențial și la rostul ei în lume. Așternerea lor pe hârtie nu face decât să amplifice sentimentul exilului extrauterin, exprimat prin stări neangoasante și însoțit doar de mirări adolescentine. Întrebările „de plastic“ (cum le numea Hanna Bota în romanul Dansând pe Gange) despre trudnica învățare a vieții sunt senine și nepoticnite. Dacă există un lamento pe marginea trecerii timpului sau a crizelor de creștere, acesta este exprimat în sotto voce, fără solemnitate afectată. Părăsirea vieții intrauterine protectoare înseamnă începutul unei călătorii cu aspect de peregrinare într-un spațiu agonic, în care deruta existențială nu-și găsește liman decât prin nutrirea de reverii cu sens ascensional recuperator: „ungherele izolate ale ființei mele/ acolo unde mă tot ascundeam/ făcând naveta între înăuntru și afară,/ ungherele acelea sunt uterul nașterii mele din nou […] există și o astfel de naștere,/ când vechiul eu năpârlește ca o piele de șarpe –/ ieșind din existența reptiliană, din cea de larvă/ tu din tine născându-te/ învățând, în sfârșit, de la fluturi și arhangheli/ cum se zboară“. (naștere din nou sau lecție despre aripi).
Dorința de regressus ad uterum este exprimată nu numai în acest poem din finalul volumului, ci și în alte versuri nutrindu-se dorința pătrunderii într-un tărâm care să fie perceput dintr-o perspectivă aurorală, a întoarcerii la originile ființei. Poeta clamează precaritatea și fragilitatea ființei printr-un discurs în care neliniștile existențiale o determină să regreseze… „hannamnetic“ până la stadiul amniotic. Ea încearcă să-și reconstituie din fragmente chipurile derulate în timp, să-și estompeze crizele lăuntrice și să fie împăcată cu sine, cu trecutul, cu vârstele sale succesive. Dar, până a se ajunge la exprimarea dorinței de regresie uterină, trebuie să existe o împăcare și cu gândul că ființa sălășluiește într-un tărâm degradat, în care nu mai este posibilă re-nașterea decât prin extincție. Ființa muritoare își dorește veșnicia morții, singura accesibilă ei, dar nu o poate dobândi decât considerându-și propria nemurire echivalentă cu moartea: „avem nemurirea,/ ne naștem cu ea în buzunar,/ dar de teama infinitului am inventat moartea;/ nemărginirea, nelimitarea e teribilă, derutantă,/ ca să ne apărăm de viață/ am fabricat murirea“ (o lume mai strâmtă). Moartea devine miezul unui complex imaginar al mântuirii, deoarece, fiind experiență secvențială și succesivă într-un proces de căderi nesfârșite, doar proximitatea ei conferă un rost vieții.
Atinsă de aripa îngerilor-libelulă sau măcar de umbra ei și după o hărțuire de sine între stări contradictorii, are loc o reconciliere a celor două (sau chiar trei) Hanna. Ele se simt disputate între dorința de a fi mereu cu capul în nori și tendința de a reveni cu picioarele pe pământ, unde pașii o iau aiurea: „o talpă mi-este nomadă,/ una e tot timpul acasă./ și n-am probleme că-n epidermă/ concepte diferite se-ncaieră,/ mă strădui să le-mpac doar când/ e vorba să mă-ncalț,/ una vrea ghete, alta vrea tocuri,/ una desculță, alta, săruturi“ (tălpile). Mai mult: chiar dacă își întinde antene feminine vibrante, „eu-însămi“ nu se opune lui „eu-însumi“ în relația secretă și complicată cu trupul, care este simțit a fi dincolo de timp și dincoace de sexe, prin reflectarea într-o oglindă unificatoare. Tonul androgin își face drum spre suprafață printr-o repetată dregere de voci, până ce ambitusul imprevizibil al acestora devine personalizat.
Hanna Bota mizează pe o gradație bine controlată a crizei de creștere și este preocupată de instituirea unui cod existențial căruia să i se înscrie. Ceea ce își dorește ea este să locuiască în ordinea naturii, să fie în armonie cu prezența în lume, indiferent de vârstele pe care le-ar traversa. Căutarea ritualizată a existenței autentice duce la un anume ceremonial al trăirii – o trăire fără rest a neliniștii că nu ar fi în stare să întemeieze un sens existenței. 33+3. poemele copilăriei este o carte rotundă, foarte bine articulată și – trebuie spus – fidel ilustrată de Laura Poantă. O motivație în plus a ceea ce afirm este adusă de faptul că, în jumătate dintre poemele volumului, se continuă și se dezvoltă ceea ce a fost prevestit în poemul anterior. Astfel, titlurile lor preiau din versurile precedente cuvinte sau sintagme funcționând ca avertizori, deoarece sunt scrise cu caractere cursive. Hanna Bota este convingătoare în configurarea unui tărâm al fragilității care capătă, prin aluvionări succesive, vigoarea dată de energiile abisale.