Mai mult ca în alte albume ale sale, în La jeunesse Hugo Pratt reabilitează literatura populară, așa cum o ilustrau la începutul secolului al XX-lea câțiva dintre autorii de succes ai vremii. Fantasticul, miraculosul, enigmaticul, exoticul au reprezentat pentru ei surse ale romanelor în care gustul aventurii se împletea cu plăcerea dezvoltării unor narațiuni multiplicate la nesfârșit. Pe lângă numele deja evocate, trebuie pomenite cele ale lui Henry de Monfreid și Pierre MacOrlan. S-a vorbit mai puțin despre Blaise Cendrars, al cărui univers romanesc seamănă izbitor cu unele secvențe din saga lui Corto Maltese. Apropierea lui Cendrars de cercurile suprarealiste, descendența rimbaldiană și influența exercitată asupra experimentaliștilor moderniști (de pildă, asupra lui Apollinaire) au trecut în planul al doilea spectaculoasele ecouri ale unei biografii aventuroase de o nemaiîntâlnită alertețe și de un viguros vizionarism.
Astfel, rețeaua internă a creației lui Pratt a fost etanș înconjurată de avanposturile literaturii de mare impact care au dominat sfârșitul de secol XIX și primele decenii ale veacului al XX-lea. Era o literatură în care suflul imperial — îndeosebi cel britanic — mode- lase ființa umană într-un mod specific, pe care epoca ulterioară avea să-l ciobească, să-l renege, iar după al Doilea Război Mondial să-l transforme într-o sursă de autoincriminare. În La jeunesse, situațiile sunt prezentate sub forma unei radicale ciocniri a civilizațiilor. Doi dintre protagoniști, americanul Jack London și japonezul Sakai, sunt produsele a două culturi prezentate prin prisma componentei lor extremiste.
Alegerea lui Jack London nu e deloc întâmplătoare. În ciuda faptului că este înfățișat, adeseori, drept o mascotă a progresismului socialist, el s-a situat adeseori pe poziții rasiste. Pericolul Galben a fost una din temele intens exploatate politic și jurnalistic în jurul anului 1900. Sintagma îi e atribuită Kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei, care ar fi rostit-o după înfrângerea Chinei, în 1895, în primul război sino-japonez. Curând, ea a dobândit un înțeles mai amplu, referindu-se la presupusa primejdie reprezentată pentru Europa și Statele Unite de către întreaga Asie. London a preluat și popularizat conceptul, deși poziția lui se dovedește a fi, în cele din urmă, ambivalentă. Reîntors din China, le-a mărturisit apropiaților spaima pe care i-o provocau japonezii și obsesiile lor militariste. În scris, pozițiile au fost însă mai echilibrate. Reportajele din acea perioadă — The Yellow Peril / Pericolul Galben, If Japan Awakens China / Dacă Japonia trezește China și povestirea An Unparalelled Invasion / O invazie fără seamăn — accentuează îndeosebi potențialul economic imens al acestui spațiu și îndeamnă la studierea atentă a posibilităților și avantajelor ce-ar fi putut fi obținute prin colaborarea cu Asia.
De cealaltă parte, locotenentul Sakai întruchipează mentalitatea militaristă japoneză. Pentru Pratt, ea aparține unui teritoriu mental ridicol, înecat într-o simbolistică absurdă și în „toată această ideologie din spatele „jiu-jits-ului și a karaté-ului“ (Petitfaux; 1990: 108). London a avut intuiția planurilor Japoniei, care nu se putea mulțumi doar cu ocuparea Coreei. În opinia lui, ar fi urmat Manciuria și apoi China însăși, percepută drept un colosal rezervor de forță de muncă și de bogății naturale. Mai mult, el prevedea o „trezire“ a muncitorilor și țăranilor chinezi, care, nemulțumiți de felul în care erau conduși, s-ar fi revoltat și ar fi devenit o mare putere economică. În linii mari, acest scenariu s-a împlinit în suta de ani care a urmat de la compunerea textelor lui London.
Nu e, așadar, exagerat să vedem în Jack London și un înainte-mergător al lui Samuel Huntington și al teoriei sale privind the clash of civilizations. London făcea însă distincție între chinezi și japonezi. Dacă primii erau „Pericolul Galben“, ceilalți ilustrau „Pericolul Brun“. La rândul lui, despre Occident, descris ca fiind „Pericolul Alb“, afirma că va ataca, din motive de rivalitate economică și politică, Asia. O altă profeție împlinită. London a văzut dincolo de ceea ce îi îngăduiau datele istorice aflate la îndemână. N-a crezut nicio clipă în triumful japonez, căruia, în opinia sa, îi lipsea anvergura pentru a se impune pe plan mondial. În schimb, a identificat cu precizie forța Chinei și șansele de împlinire ale acesteia în împrejurări istorice favorabile ambițiilor imperialiste.
În chip de concluzie, Jack London oferă o perspectivă care, în datele ei esențiale, e și exactă, și uimitoare: „Nu micul om brun reprezintă o primejdie pentru lumea occidentală, ci cele patru sute de milioane de oameni galbeni, dacă se va ajunge ca micii oameni bruni să preia conducerea lor economică“. Până în clipa de față, chinezii au reușit să rămână stăpânii economiei lor. Ba chiar mai mult de-atât. Dar acest lucru a fost dus la îndeplinire pentru că au copiat calea tehnologizării pe care marii lor inamici o adoptaseră cu câteva decenii mai devreme. În ce-l privește pe Pratt, atunci când a pus bazele istoriei lui Corto Maltese, el abandonase demult școala ideologiilor extremiste. Ramurile fasciste și comuniste, care s-au înfruntat în familia lui, l-au imunizat în fața alunecării de partea uneia sau alteia din ispitele totalitare ale veacului.
Prin urmare, singura postură pe care și-o recunoaște e aceea de mediator. Nu-l deranjează, de pildă, doctrina bushido a japonezilor, nici morala cu valențe socialiste a lui Jack London. Prin felul în care se raportează la ele Corto Maltese, înțelegem că e vorba de două tipuri de etică incompatibile, sortite unei lungi și tensionate conviețuiri. În La jeunesse, acest conflict e înfățișat prin concepțiile despre onoare puse în joc. Afirmația pare oarecum nelalocul ei dacă trecem în revistă împrejurările în care, ulterior, atât Corto Maltese, cât și Rasputin au preferat pragmatismul discutabil și egoist soluțiilor onorabile. În Corto Maltese et ses crimes (ed. Horay, 2005), Grégoire Prat desfășoară un rechizitoriu nemilos, înfățișându-l pe marinar într-o postură care l-ar fi condamnat, dacă ar fi ajuns în fața unui tribunal, nu la o execuție capitală, ci la mai multe.
Chiar dacă furia demolatoare a lui Grégoire Prat are un aer de operetă, lipsește replica la o întrebare greu de ocolit: „Cum se face oare de Corto Maltese ni se înfățișează ca un personaj simpatic? Mai precis, cum se face de găsim simpatic un ins care a omorât zeci și zeci de indivizi?“ Exemplele culese de acest pacifist exaltat și dogorind de indignare nu pot fi trecute ușor cu vederea. E vorba de situații și acțiuni clar documentate: „Uităm prea ușor că Corto ucide. El ucide cu mâinile, ucide cu foarfeca, ucide cu cuțitul, ucide cu revolverul, ucide cu pușca, ucide cu mitraliera, ucide cu bomba, ucide cu tunul… Altfel spus, Corto sugrumă, taie, înjunghie, împușcă, mitraliază și bombardează. Corto e un ucigaș de elită. Un asasin. Un criminal“ (Prat. 2005: 9). Astfel de imprecații susțin, în subtext, că legitima apărare, rațiunea de stat, răspunsul la provocări ce nu pot fi evitate nu sunt, pentru această categorie de neo-komisari, argumente demne de luat în seamă. În lumea lor pretins pacifistă — și cu siguranță defetistă — funcționează doar explicațiile de-a gata, din galantarul teoriilor postcolonialiste.
Jack London a fost ales, fără îndoială, de către Hugo Pratt deoarece reprezintă tipul de scriitor care și-a trăit aventurile. Autorii deja invocați (Mac Orlan, Monfreid, Cendrars) au biografii care se suprapun, până la identificare, cu a lui Pratt însuși. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să absolutizăm modelul. Există suficiente contraexemple de autori care aproape că nu și-au părăsit camera de scris, n-au explorat junglele și n-au coborât în tranșee. Mai mult, spre deosebire de London, ei nu erau constrânși să respecte vreun cod al onoarei, cum era cel legat de promisiunea făcută comandanților militari. Numai așa a putut să urmeze regimentele japoneze în Coreea, cu condiția să se supună articolului al patrulea al Primei Armate, potrivit căruia „corespondenții de război trebuie să aibă o prezență și un comportament decente, dar nu au dreptul de a pătrunde în birourile cartierului general“ (Pierre, Pratt, 1988: 42). Și tot de aici decurge stilul reținut al celor douăzeci și două de articole consacrate de London teatrului de operațiuni militare. Frustrarea și amărăciunea trăite în 1904 n-au fost uitate, devenind un laitmotiv al rândurilor dedicate acelei perioade. Articolul cu titlul Ofițerii japonezi consideră totul un secret militar (apărut în „San Francisco Examiner“ din 19 iunie 1904) dă nota revoltei sub semnul căruia s-a desfășurat activitatea de reporter de front:
„În ce mă privește, am pornit în această campanie cu cea mai grozavă concepție despre rolul corespondentului de război. Știam că se spunea că mortalitatea corespondenților de război e mai mare, ca proporție numerică, decât cea a soldaților. Mi-am amintit, în timpul asediului Khartoum-ului și al tentativei de eliberare făcute de Wolseley, de moartea în luptă a unui număr de corespondenți. Citisem Lumina oarbă a lui Kipling. Mi-am amintit de descrierile lui Stephen Crane pe când era în bătaia focului în Cuba. Auzisem — dar ce, Doamne, n-am auzit? — de toate soiurile de corespondenți în tot soiul de bătălii și încăierări, aflați în inima încleștării, acolo unde ardea viața și unde se trăiau momente nemuritoare. Pe scurt, am venit la război în căutarea senzațiilor tari. Singurele mele senzații au fost cele de indignare și iritare“.
Nu e cu totul hazardat să presupunem că, trei sferturi de veac mai târziu, Hugo Pratt a adăugat acestor stări — cuvântul folosit de Jack London a fost thrill / „fiori“, emoții“ — încă una: aceea a căutării angoasate a unui adolescent de șaptesprezece ani, pierdut în somnul unei ierni manciuriene.
__________
Prat, Grégoire, 2005. Corto Maltese et ses crimes. Paris: Horay.