Poezia tradiționalistă nu se mai află, de ceva timp, „pe val“. Asta face ca, din păcate, anumite filiații și legături stilistice să se obscurizeze, iar istoria literară să opereze cu afirmații preluate la mâna a doua, în locul textelor. Nu-i mai puțin adevărat că recuperarea tradiționalismului este îngreunată, pe lângă gustul momentului, și de încărcătura politică negativă pe care biografia scriitorilor afiliați o implică. Între cele două Războaie Mondiale, puțini poeți tradiționaliști au fost, din păcate, democrați. Cei mai mulți, de la Nichifor Crainic la Radu Gyr, au fost apropiați de extrema dreaptă și au dat expresie versificată ideologiei acesteia, fapt care transformă editarea lor într-o întreprindere de separare a nucleului viabil al operei de partea ei regretabilă, care uneori are proporții covârșitoare.
Aron Cotruș ocupă, în acest peisaj, un loc deloc de invidiat. Poet întreg, afirmat încă din jurul lui 1920 (adică înainte de apariția Mișcării Legionare), el a aderat în anii 1930 nu doar la idealurile culturale tulburi ale extremei drepte, ci chiar la acțiunea ei politică. Adeziunea – deși nu a fost însoțită de acte de violență fizică – îngreunează, astăzi, discuția despre valoarea poeziei sale și, mai ales, despre influența pe care a avut-o asupra tradiționalismului, în epocă și după cel de-Al Doilea Război Mondial. Recuperarea este cu atât mai dificilă, cu cât, după 1948, alegând calea exilului și a unei opoziții ireductibile față de regimul comunist instalat în țară, Cotruș a fost, probabil, ultimul dintre scriitorii tradiționaliști care au fost „recuperați“, cu multă fereală, după 1960. Mai exact, în 1978, printr-o ediție foarte selectivă, intitulată neutru Versuri și realizată de Ovidiu Cotruș, reluată o singură dată, în 1985. Spre a putea trece de cenzură, ambele apariții au avut nevoie de prefața, respectiv, postfața lui Ion Dodu Bălan, ceea ce, firește, le-a diminuat credibilitatea. Opera lui Aron Cotruș a circulat, prin urmare, puțin, înainte de 1989, și la drept vorbind putem spune că poetul lipsește din conștiința publică, fiind prezent mai degrabă în dicționare și în istoriile literare. O primă ediție amplă și necenzurată a creației sale, după 1989, realizată între 1999-2014 de către Alexandru Ruja, a rămas fără ecou, din cauza circuitului editorial obscur în care a apărut. Chiar recunoașterea meritelor poziției net anticomuniste exprimată de poet, după 1948, e greu de obținut, acum, din cauza atmosferei legionaroide a unor creații și a convingerilor de extremă dreaptă, profesate în publicațiile din exil, spre deosebire de atitudinea democratică promovată de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, să zicem.
Am făcut această (prea) lungă introducere, spre a sublinia contextul în care Alexandru Ruja a reluat – de data aceasta, în condiții mai prielnice unei receptări normale – cele trei volume editate între 1999-2014, conținând cea mai mare parte din creația poetică a lui Cotruș. O ediție adusă la zi (prin corectarea tacită a greșelilor de tipar și prin adăugarea unor referințe critice de după 2014) și „îmbrăcată“ într-o „haină“ tipografică demnă de un scriitor, totuși, clasic, aparținând – cu toată încărcătura politică negativă de care am vorbit – epocii de vârf a literaturii noastre, cea interbelică.
E cazul să reamintesc în ce constă ediția Cotruș îngrijită de Alexandru Ruja. Este vorba de trei tomuri, care conțin creația poetică antumă, repartizată astfel: volumele dintre 1911-1928 (în cel dintâi), culegerile dintre 1928-1962 și două cicluri de exil neapărute în volum (în cel de-al doilea) și poezii neapărute în volum sau aflate în arhiva scriitorului (în cel de-al treilea).
Împrejurările exilului, în care Cotruș a fost marginalizat din cauza opțiunilor sale legionare, au îngreunat exasperant realizarea ediției. Motiv pentru care ea nu este decât cuprinzătoare, nu integrală, și științifică, nu critică. Soarta manuscriselor de exil ale poetului ne va rămâne, probabil, necunoscută, iar accesul la multe dintre publicațiile anticomuniste ale românilor din Diaspora este și el limitat.
În aceste condiții, ceea ce a realizat Alexandru Ruja este la nivelul de sus a ceea ce se poate spera în momentul de față: cvasi-totalitatea creației poetice a lui Cotruș, într-o versiune bine îngrijită filologic și cu un aparat critic deosebit de bogat. Numai studiul introductiv are 144 de pagini și reprezintă cea mai bună sinteză de până acum a vieții și a creației poetului. Împreună cu notele și variantele, studiul alcătuiește, practic, o monografie, utilă și chiar necesară, în condițiile în care, cum spuneam, între 1948 și 1989 despre Aron Cotruș s-a vorbit puțin. De asemenea, repertoriul actualizat al referințelor critice oferă cercetătorului sau studentului la Litere o „hartă“ a receptării lui Cotruș care concură la înțelegerea multora dintre circumstanțele biografiei sau dintre episoadele operei.
Ar fi mai multe de spus despre aparatul critic, care este minuțios din punct de vedere documentar, cu unele exagerări în interpretarea operei și cu câteva escamotări ale unor împrejurări regretabile ale vieții și scrisului celui care, dacă ar fi rămas doar poet, s-ar fi bucurat de o imagine mult mai favorabilă în posteritate. Mă limitez a spune că Alexandru Ruja vede, evident, mai limpede decât Ion Dodu Bălan, și aceasta nu numai datorită faptului că trăim azi într-o epocă democratică. În special legăturile istorico-literare sunt bine surprinse în studiul lui Ruja, ajutându-ne să-l reintegrăm pe Cotruș firului evolutiv al poeziei noastre tradiționaliste, în care a jucat un rol însemnat.
Cât privește opera – exemplar restituită de prezenta ediție –, aș face doar două observații.
Prima vizează existența a cel puțin patru Cotruș, în interiorul unei opere care nu este uniformă nici stilistic, nici ideatic. La început este poetul sămănătorist dintre 1908, când publică poezii în „Familia română“ și în „Ramuri“ (reproduse de Alexandru Ruja în volumul al treilea), și volumul Versuri, din 1925. Chiar dacă filonul sămănătorist va continua în timp, prin poeziile inedite adăugate antologiei Cuvinte pentru țărani – Versuri alese, din 1928 (în care întâlnim nu puține versificații politice, în maniera detestabilă de critică a „sudului“, inaugurată de Goga și Stere), după 1925 Aron Cotruș aderă la gândirism și încearcă să dea tradiționalismului o adâncime metafizică. Este momentul cel mai înalt din creația poetului, care ține până în preajma declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial. Încă din culegerea Printre oameni în mers, din 1933, se simt, totuși, adierile „trăirismului“, cel puțin prin primatul experienței, postulat în poezii ca Fără părinți și urmași („fără părinți și urmași –/ fiu sunt întreg al timpului meu“). „Convertirea“ la legionarism se produce, însă, în volumul Horia (1935), în care eroul ardelean, lider al unei revoluții democratice, este „întors pe dos“, spre a încăpea în portretul idealizat al „Căpitanului“. Acum începe cea de-a treia etapă a creației lui Cotruș, pe parcursul căreia continuă să apară, în paralel, și creații aparținând tipologic primelor două: altfel spus, nu toată opera sa din perioada „legionară“ trebuie respinsă nediferențiat. Sunt destule creații în care suflul etic ardelenesc și filoanele unei spiritualități țărănești autentice se manifestă plenar, nealterate de adeziunile ideologice. În fine, cu Poemas (în limba spaniolă) și Drumuri prin furtună, ambele din 1951, începe cea de-a patra etapă, cea a poeziei de exil. Una marcată de o pronunțată religiozitate și vizitată recurent de figura haiducului ori de cea a lui Horia (de data aceasta, cel autentic, luptătorul pentru eliberarea națiunii sale). Poetul coboară cam des ștacheta estetică, spre creații mai accesibile, cam în maniera poeziei de început a lui Grigore Vieru, dar se pot găsi și aici texte în care vâna de „tribun“ ardelean iese la iveală cu toată energia ei expresivă de odinioară.
A doua observație vizează rolul esențial pe care-l joacă Aron Cotruș în evoluția istorică a poeziei noastre tradiționaliste. El este, probabil, cel mai valoros poet care face legătura între sămănătorism și gândirism și, totodată, reperul absolut (mai mult decât Octavian Goga) al tradiționaliștilor din următoarele generații: Mihai Beniuc, înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, Ioan Alexandru, după 1948. Nu și al lui Ion Horea, care vine, mai degrabă, din Ion Pillat și dintr-o cultură poetică de tip clasic.
Să sperăm că reluarea acestei ediții necesare ne va ajuta să îl reintegrăm, practic, pe Aron Cotruș în istoria literaturii noastre și, mai ales, în conștiința noastră publică.