Conform DEX, vipera este un „șarpe mic, foarte veninos“, iar, prin transpunere în plan uman, figurativ – o „persoană rea, perfidă“. Ceea ce nu se mai spune, spre luare aminte, este că numai cu câteva picături de venin aceasta poate omorî chiar și un elefant. Ce să mai vorbim despre om, o biată alcătuire de humă, fragil ca o trestie gânditoare. În schița Vipera, a scriitorului austriac Herbert Zand, este descrisă trăirea paroxistică a experienței unei mușcături a cumplitei creaturi, în care ordinea umană, rațională, cedează aproape instantaneu, uneori definitv, în fața asaltului fiorilor morții. Neputința se înstăpânește pe întregul corp, simțurile sunt paralizate, durerea este atroce. O gură de aer pare un dar divin. Din fericire, trăind în mediul ei natural, vipera își consumă această uriașă forță distructivă numai asupra nefericitelor viețuitoare care au neșansa de a i se afla prin preajmă.
Ce te faci însă când, metamorfozată, vipera ia înfățișare de om și umblă printre noi în chip de om-viperă; care, dorindu-și funcții, onoruri, glorie și, de ce nu, bani, cât mai mulți bani, nu se dă în lături de la nimic, calcă totul în picioare ( chiar și pe cadavre), nu are mamă, nu are tată, se „face frate și cu dracu“, cum se spune în popor. Deseori, omul-viperă mai scrie și la gazetă, iar mai nou, în pas cu timpurile, combate în mediul on-line și pe bloguri, unde-și eliberează, în supradoze bine calculate de venin, frustrările, complexele, neputințele; alteori, convoacă adunări, ademenește naivii, urcă în prezidii, se proclamă justițiar, șef, lider absolut. Ignoră evidența, răstălmăcește adevărul, provoacă neîncredere și confuzie. Dar mai ales urăște. Total și definitiv. Cu ochiul său fix, netulburat de alte rosturi, pune lumină de laser, rece și necruțătoare, pe „victima“ care-i stă în calea interesului. Nimic nu-l mai oprește, nu-l mai înduplecă. Nici argumentele, nici rațiunea, nici legea. Omul-viperă merge până la capăt, chiar dacă acesta se termină într-un zid sau într-o prăpastie. Rezerva sa de venin este inepuizabilă, ardoarea – așișderea ; pretexte – la tot pasul.
Eram pe punctul să consider neplăcutul subiect aproape epuizat, când, recitind de curând minunata carte După-amiaza de sâmbătă a lui Valeriu Cristea, am aflat că regnul animal mai are o reprezentantă care-și poate transfera, și ea, „vocația“ cu care a fost dăruită cu asupra de măsură, spre om. De data asta reprezentanta lumii animale este însă (aproape) simpatică, cu toată doza sa de viclenie, numai că, așa cum spune autorul cărții, „încrucișarea este monstruoasă, inumană“: „omul-vulpe“. Și continuă Valeriu Cristea: „ se spune că vulpea miroase urât ; omul-vulpe miroase și mai urât…Drama e însă că el (vulpea-om) nu te lasă din mână cu una-cu-două, că are nevoie de tine, ca să pară și să se simtă și el om.“ Așadar, vulpea, „simbolul egoismului șiret aflat la antipodul vocației, prin excelență omenești, a iubirii“. Ce-ar mai fi de adăugat după această crudă, dar adevărată caracterizare.
Viclenia, iată, alături de ură, răutate și invidie este încă o dimensiune a bestializării umane. O dimensiune cu o „gamă“ atât de largă, încât victima, prinsă în acest păienjeniș, are, precum mica gâză captivă, șanse infime de scăpare. Multiplicân- du-se, asemenea celulelor aducătoare de moarte, viclenia poate lua forme la fel de urât mirositoare: perfidia, fățărnicia, ipocrizia, șiretenia.
Nu există domeniu de activitate în care omul-vulpe să nu-și pună în aplicare sinistra tactică. Tenebrele ființei omenești se reactivează la mistuitoarele dorințe de mărire și înavuțire, nimic nu le mai poate zăgăzui, nimeni nu li se mai poate opune. Spre deosebire însă de omul-viperă, care, asemenea înfricoșătoarei reptile care-i guvernează comportamentul, atacă frontal, cu „rezultate“ imediate și definitive, omul-vulpe își premeditează de cele mai multe ori tactica, poate amâna, în funcție de circumstanțe, asaltul. Răbdarea lui, mascată de o falsă bunăvoință, de o unsuroasă plecăciune, poate aștepta până la „adormirea“ victimei ; programarea pe termen lung nu-l deranjează.
Cel mai des omul-vulpe împrumută chipul politicianului de azi. Cu toate „datele“ de mai sus el merge la sigur ; cariera îi este asigurată ; mandatele vor veni unul după altul și, odată cu ele, o prosperitate de proporții gigantice. Politicul este teritoriul fertil pentru aceste manifestări sub-umane, iar practicarea lor cu atât mai condamnabilă cu cât sunt speculate naivități nevindecate, situații disperate, precarități existențiale.
Și omul-viperă, și omul-vulpe, nefiind cazuri singulare, cu biografiile și practicile lor meschine, nutrite din abjecția umană, contribuie la un rău general, la degradarea vieții tuturor.