Corto Maltese nu caută decât arareori aventura. De cele mai multe ori, aventura îl caută pe el. Situația se vede foarte bine atât în primul episod al seriei publicate de revista „Pif“. Dar ea e frapantă și în Balada mării sărate, în care eroul se desprinde treptat din masa de personaje de fundal, pentru a domina finalmente prim-planul. Corto Maltese intră în scenă parcă în ciuda voinței sale. În secțiunea Secretul lui Tristan Bantam din Sub semnul Capricornului îl descoperim lenevind, abandonat plăcerii de a fuma o țigară de foi subțire, pe veranda unei pensiuni din Paramaribo. Nimic nu pare să-i tulbure pacea interioară întipărită pe chip. Nimic decât impredictibilul ce destramă atmosfera vrăjită în care se simte atât de confortabil. În Balada mării sărate, eroul e târât în necunoscut: târât de valurile nemiloase ale oceanului, târât de compania dubioasă a piratului Rasputin, târât într-o serie de evenimente ce anunță izbucnirea Primului Război Mondial, târât în confruntări dramatice, cu deznodământ incert, cu indivizi pe cât de stranii, pe atât de primejdioși.
Aventura narată în primul roman grafic al lui Hugo Pratt se încheagă dintr-o serie de întâmplări și coincidențe dramatice care adună laolaltă indivizi care, în condiții normale, nu s-ar fi întâlnit nicio dată. Într-adevăr, ce au în comun un pirat violent, iresponsabil și asasin, precum Rasputin, doi adolescenți provenind dintr-o familie de miliardari, un căpitan de vapor debarcat de propriii subordonați și abandonat cru zimii oceanului, cu ofițerii supe riori de marină britanici sau germani? Cum se intersectează destinele acestora cu cel al Călu gărului, piratul ce stăpânea, cu drepturi de viață și de moarte, Mările Sudului? Hugo Pratt con vocă o întreagă tipologie cunoscută din literatura populară, pentru a le angrena într-un scenariu care nu mai seamănă deloc cu cel tradițio nal. Miraculosul, mirificul, supra natu ralul, iraționalul sunt, în egală măsură, pagini dintr-o carte a vieții la finalul căreia protagoniștii își vor dobândi sau fixa pentru tot deauna însușirile relevate pe parcursul unei istorii a auto descoperirii.
Întâmplările dramatice, pline de imprevizibil și cruzime, prin care trec eroii, sunt parte a unui scenariu inițiatic. Reflectoarele sunt puse, așa cum știm deja, pe cei doi adolescenți eșuați în largul Pacificului de Sud, Pandora și Cain Groovesnore. Dar ei reușesc, prin acel miracol care este al tinereții, să determine o serie de peripeții la capătul cărora frumusețea, generozitatea, noblețea sufletească se dovedesc a fi valori inconturnabile. Oceanul nu e doar un decor — fie el și unul spectaculos — în care evoluează sufletele tulburate (de iubire, de lăcomie, de spaime, speranțe, ambiții — de la caz la caz). Pacificul e și unul dintre protagoniști, complice și inamic al celor care au avut îndrăzneala, imprudența sau proasta inspirație de a-l vizita. Artificiul lui Hugo Pratt, de a-i atribui o voce umană și de a face din el un narator, e subtil completat de partitura alocată ca participant direct în evenimentele narate și în influențarea destinului oamenilor.
Firul epic e relativ simplu, chiar dacă, pe parcurs, el se desface în mai multe secvențe aproape de sine stătătoare. E vorba, așa cum am menționat deja, de supraetajări ale discursului, de multiplicări simbolice ale unor situații în care indivizii își relevă tăria de caracter, sau, dimpotrivă, lașitatea și ticăloșia. Caracterul inițiatic se reflectă în comportamente, fie că e vorba de indigenii din Fiji, de cei senik, de englezi, germani sau australieni. Hugo Pratt ni-i înfățișează în așa fel încât fiecare dintre ei să poarte o mască, pe care o dau jos nu atunci când vor să-și arate chipul, ci când sunt siguri că pot s-o înlocuiască, punându-și una nouă. Rezultatul e crearea unei serii de personaje ambigui, care-l invită pe cititor în situații inconfortabil-dilematice, generatoare de noi și noi drame.
Din punct de vedere calendaristic, ne aflăm, la debut, după cum știm, în plină vară a emisferei sudice, în prima zi de noiembrie a anului 1913. Acțiunea demarează la apus de Insulele Solomon, într-un perimetru străjuit la nord de Noua Pomeranie și de arhipelagul Bismarck, la sud de arhipelagul Louisiana și la vest de Noua Guinee / Kaiserine. E o perioadă încă indecisă între război și tulburări provocate de forțele armate europene care încearcă să-și consolideze pozițiile din colonii. În felul acesta, povestea se încarcă nu doar cu o dimensiune istorică, ci se colorează și politic. Imperialismul, colonialismul, lupta pentru putere alcătuiesc un al doilea decor, la fel de puternic și complex precum oceanul.
Un catamaran ce scăpase din furtuna ce provocase dezastre cu o noapte înainte („deoarece se vede treaba că avea un căpitan, Rasputin, care-și cunoștea meseria“), salvează de la o moarte sigură doi adolescenți. E vorba de Pandora Groosvenore și vărul ei, Cain, ce aparțineau unei familii influente și bogate de australo-englezi. Condițiile în care ajunseseră la o distanță atât de mare de casă vor fi lămurite ulterior. La scurtă vreme după aceea, curenții l-au adus în preajma ambarcațiunii lui Rasputin pe Corto Maltese. Deducem, la primele lor schimburi de replici, că se cunoșteau și că avuseseră anterior o serie de conflicte violente. Hugo Pratt a simțit nevoia să detalieze ulterior, în 1981, originea neînțelegerilor dintre cei doi pirați, în albumul La giovinezza / La jeunesse / „Tinerețea“, a cărui acțiune e plasată în anii 1904-1905, în timpul războiului ruso-japonez.
În mintea lui Rasputin, care aflase cine sunt cei doi tineri, încolțește ideea de a-i ține prizonieri și de a le cere părinților o răscumpărare uriașă. Ceva mai înainte, decisese să captureze o navă olandeză care transporta cărbune, pretinzând că e căpitanul unui vas al armatei imperiale britanice. În loc să cruțe echipajul, căruia îi promisese merinde și apă, îi împușcă pe marinari, cu toată opoziția lui Corto Maltese. Deși inițial se gândea să-l elimine fizic și pe acesta, Rasputin își dă seama că va avea nevoie de el pentru a-și duce la bun sfârșit intențiile de căpătuială: urma să vândă cărbunele capturat de la olandezi unui submarin german. Corto Maltese primește misiunea de a-i supraveghea pe Cain și Pandora, pentru a nu provoca suspiciunile germanilor, dar o altă furtună devastatoare îi aruncă pe-o insulă: Corto Maltese și Pandora nimeresc într-o parte a acesteia, iar Cain și tânărul maori Tarao, în alta.
Începând cu acest moment, acțiunea se accelerează, iar destinele personajelor sunt puse în cumpănă. Cain îl rănește pe Corto, văzând în el un inamic, iar apoi întregul grup devine prizonierul indigenilor senik. Providența ia chipul lui Cranio, membru în echipajul lui Rasputin, care îi eliberează și îi proiectează pe un alt drum al aventurii. Îmbarcați pe o pirogă, întâlnesc submarinul german pe care se afla deja Rasputin, și împreună ajung pe Escondida, insula invizibilă, care nu figura pe nicio hartă, ascunzătoarea Călugă rului. Pandora e rănită, iar monstruo sul pirat în haine monastice, al cărui chip nu-l putem nici măcar bănui pe tot parcursul albumului, face, văzând-o, o criză de nebunie. Într-o paranteză inspirată de tehnicile romanului în foileton senzațio nalist, descoperim că, în realitate, Călu gărul nu era altul decât Thomas Groovesnore, unchiul Pandorei, fratele lui Rinald, ajuns între timp comandantul amiral al armatei anglo-australiene. Thomas suferise o de cepție în dragoste, deoarece nu putuse să se însoare cu femeia visurilor lui, Margretha, sortită fratelui său, Taddeo. Pandora era copia leită a mătușii sale.
Ca într-un roman gotic, plonjăm în întâmplările trecutului pentru a găsi răspunsuri la întrebările prezentului. Într-un acces de nebunie asemănător celui la care fusesem deja martori, Thomas dăduse foc casei în care avea loc nunta amantei sale și dispăruse — deși familia era convinsă că murise și el în incendiu. Astfel începe cariera plină de crime și asasinate a temu tului pirat. Pe un alt plan, Pandora trăiește începutul unei povești de dragoste cu locotenentul german Slütter, curmată de moartea acestuia. Corto Maltese preia, în contextul dramelor multiplicate cu fiecare pagină, rolul de mediator între personaje, încercând să găsească soluții unor conflicte ce păreau ireconciliabile. Previzibil, incidentele pe parcursul cărora moartea și-a întins tentacular ghearele se încheie cu salvarea celor doi adolescenți și cu dezvăluirea secretelor care au furnizat energia necesară unei narațiuni admirabil dozate, astfel încât să conducă la o veritabilă explozie a sentimentelor. Alternând între realitate și iluzie, eroii sunt în căutarea a ceea ce poate fi o comoară, o aventură sau chiar destinul. De fiecare dată, ei se regăsesc în ipostaze pe cât de surprinzătoare, pe atât de profunde și complicate.
Balada mării sărate se încheie într-o notă elegiacă, de nostalgie, melancolie și regrete după o lume și un timp al miracolelor. Rătăcind aproape un an și jumătate în apele magice ale Pacificului, eroii s-au molipsit de măreția acestuia. Au învățat lecții profunde despre sine și despre rostul lucrurilor în lume. Au suferit (sufletește și fizic). Au privit moartea în ochi. Au descoperit deșertăciunea valorilor trecătoare și măreția celor care țin de bunătate, frumusețe și onoare. S-au îndrăgostit și s-au chinuit, au visat și au avut coșmaruri. Au descoperit binele și răul. Au fost în Paradis și apoi au coborât în Infern, pentru a reveni într-o lume în care orice reînceput se dovedea posibil. Totul era posibil, într-adevăr — în afara unei, altminteri, plauzibile povești de dragoste între Corto Maltese și Pandora Grovesnoore. Deși Hugo Pratt și-a luat măsura de precauție de a ne informa că marinarul-pirat și-a sfârșit zilele ca oaspete — și nu ca amant ori soț — al acesteia în casa ei din Viña del Mar, nimic nu ne împiedică să ne imaginăm cum ar fi arătat povestea lor de dragoste, ce părea că se înfiripă în ultima parte a întâmplărilor narate. Nimic, în afară de cuvintele Pandorei, rostite în momentul când eroii erau constrânși să-și urmeze propriul drum. Privindu-l în ochi — de data asta ochii unei femei conștientă că lumea e cu totul diferită de felul în care o percepuse la începutul aventurii —, ea nu-i lasă lui Corto Maltese nicio iluzie: „N-am să vin cu tine, Corto“. Și asta deși ar fi vrut din tot sufletul s-o facă. La fel cum, cu aceeași intensitate, și marinarul ar fi vrut s-o ia cu el. Dar în lumea lui Hugo Pratt supraviețuirea misterului și taina dorințelor neîmplinite sunt mai puternice decât impulsurile, oricât de sublime, ale unor bieți muritori.