Pare incredibil că anul acesta, când l-am fi aniversat la împlinirea a 70 de ani, am comemorat, în realitate, 15 ani de la plecarea dintre noi a poetului și traducătorului Ioan Flora.
La fel de impresionant este și faptul că, într-o literatură în care scriitorii își cheltuie talentul în viață și sunt proclamați ca „mari“ după numai două volume, Flora a lăsat în urmă, într-o viață relativ scurtă, după standardele de azi, o operă amplă de poet și traducător din literaturile ex-iugoslave. Nu poți să nu te gândești că scriitorul va fi auzit, poate, în adâncurile conștiinței sale, un avertisment timpuriu din partea „câinilor biologici“ (cum spunea Marin Preda), care l-a împins, în scurta sa existență, la un efort literar susținut. Dacă nu cumva și-a spus cuvântul firea sa de bănățean, înzestrat cu o altă etică a muncii, mai ales că provenea dintr-o familie cu notabile realizări culturale: unchiul său, Radu Flora, profesor universitar, istoric literar și publicist, a fost timp de mai multe decenii liderul cultural al românilor din Banatul sârbesc și un animator al vieții literare din această provincie.
În tot cazul, cei care l-au cunoscut pe Flora prin latura sa boemă sunt invitați să-i parcurgă bibliografia, ca să înțeleagă că nu stilul de viață și farmecul prezenței sale colocviale sunt factorii care l-au consacrat ca poet important. De la debutul timpuriu cu Valsuri (1970) – la 20 de ani, încă înainte de venirea la studii, la Facultatea de Litere a Universității din București – și până la timpuria plecare dintre noi, a adunat 12 volume și trei antologii de autor. Nu puține dintre ele s-au bucurat de o prețuire critică și colegială superlativă: Fișe poetice (1977), Terapia muncii (1981), O bufniță tânără pe patul morții (1988), Discurs asupra Struțocămilei (1995, încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, respectiv, cel al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). La acestea se adaugă o activitate îndelungată și laborioasă de traducător, din care cel puțin două realizări sunt de excepție: Poezii (1983), integrala în două volume a liricii lui Vasko Popa, cel mai important poet sârb de după cel de-Al Doilea Război Mondial, și Antologia poeziei sârbe. Secolul XIII-secolul XX (1999; ed. a II-a, revăzută și adăugită, 2004), care acoperă întreaga istorie a acesteia, de la începuturi și până la poeții de azi. Antologia a fost apreciată nu numai în țara noastră, pentru calitatea transpunerilor în românește, ci și peste Dunăre, pentru ri goarea selecției autorilor și titlurilor, fiind editată ca atare și în Serbia. De altfel, în fosta Iugoslavie și, ulterior, în statele succesoare, opera conaționalului nostru a fost apreciată la fel de mult ca la noi, Flora primind pentru volumele sale, traduse în sârbocroată de Adam Puslojiċ, numeroase premii de prestigiu, între care cel al Festivalului de Poezie de la Struga (1978) și Premiul Nolit (1989).
Ioan Flora a făcut parte, se știe, din generația optzeci, în pofida faptului că precocitatea și libertatea editorială din Iugoslavia titoistă i-au permis să debuteze mult mai repede și să se afirme mai ușor decât colegii săi din țară. Valsuri, volumul cu care pătrunde în literatură în 1970, nu poartă, însă, deloc amprenta postmodernă care va defini, un deceniu mai târziu, generația sa. E din toate punctele de vedere un volum juvenil, în care vizibil e doar talentul poetului, fără a anunța și direcția în care acesta va merge ulterior. În această privință, esențială a fost studenția la Filologia bucureșteană, încheiată în 1973, în cursul căreia a beneficiat de deschiderea teoretică și critică a, probabil, celei mai bune garnituri postbelice de profesori. Tot acum a legat o prietenie strânsă cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu și cu alți scriitori din generația șaizeci. A păstrat, după revenirea în Iugoslavia, contactul cu colegii săi de promoție – Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene – și, chiar dacă nu a putut frecventa, din motive obiective, Cenaclul de Luni, poezia sa a mers natural în direcția optzecismului, cu câteva „ingrediente“ personale care-l individualizează în „tabloul de grup“.
Merită subliniate aceste elemente, acum, când, inclusiv prin acțiunea publică a unora dintre foștii „lunediști“, poetica de factură postmodernă prin care optzecismul s-a definit ca generație de creație e abandonată, în numele „accesibilității“ și al „marelui public“ (care, se știe, nu prea citește nici un fel de poezie, nici „inteligibilă“, nici… altfel).
Astfel, pe lângă Nichita Stănescu („magistrul“ lui Traian T. Coșovei sau al lui Ion Stratan), în ecuația modelelor pe care s-a întemeiat poetica lui Flora, un loc aparte l-a ocupat Vasko Popa. Care a jucat, în poezia din fosta Iugoslavie, rolul de „profesor de dezvăț“, vindecând-o definitiv de drogul prozodiei clasice, melodioase, de tip Stanislav Vinaver, și scoțând-o de sub influența covârșitoare a manierei lui Serghei Esenin. Vasko Popa – format la școala lui Ion Barbu și a suprarealiștilor bucureșteni din cel de-al doilea val (Gellu Naum, Gherasim Luca) – a „frânt gâtul“ retorismului versificat și a delegitimat sentimentalismul, impunând un discurs al austerității, al încifrării și al metaforei abstracte.
Pornind de aici, Ioan Flora a edificat, la rândul său, o poezie a alchimiei limbajului, ducând brevilocvența expresiei către metafora „piezișă“ a suprarealismului sau, dimpotrivă, către plasticitatea ingenuă a denotației, într-un contrast barochist abil orchestrat, pe un fundal de referințe culturale caracteristic generației sale: „în Piața Poeților din Budva poetul citește înainte./ Chiar dacă aflase că fiul lui Agenor întemeiase/ nu doar Theba, ci și această cetate/ pe unde, iată, el își plimbă pașii zdreliți/ de coasta abruptă a Illyriei;/ poetul citește înainte poemul în care sunt evocate/ Fiicele păcatului, Legăturile pocite, Viața de noapte/ la Hamburg/ Sodoma și Gomora, Tripla penetrație,/ versiunea pornografică a nu mai puțin celebrului Faust, /zguduitoare secvențe cu femeia-păianjen, arun cată într-un cuib de molii.// Chiar dacă aflase (din materialele publi citare locale) / că, spre bătrânețe, Kadmos și Harmonia se retrăseseră aici,/ în Illyria, unde au fost meta morfozați în șerpi,/ poetul citește înainte, amintind sexul și afacerile,/ negrul talentat, blonda revoluțio nară, canibalul la lucru,/ femeia nesătulă și soțul nervos, amanții viguroși/ pustiind în galop câte o pajiște neagră.// Poetul citește înainte, făcând abstracție de scrie rea greacă/ și alfabetul fenician, de Boeția și lupta lui Kadmos/ cu Zmeul zmeilor, de colții semănați pe ogoare –/ născători/ de pacoste și zmei.// în publicul larg – galeșă, zburlită, jună, Claudia Schiffer.“ (Seară literară cu Claudia Schiffer).
„Poetica realului“, afirmată orgolios ca nouă etate a poeziei, de către unii dintre membrii Cena clului de Luni, devine, în interpre tarea sa paradoxală, o caligrafie minuțioasă a realului-închis-în-Dicționar: „Snop de lemne uscate, arderea porților, incendierea ca zanelor,/ scări și lanterne mo bile./ Ridicarea apei la înălțime.// […] Focul grecesc purtat de asini,/ alcoolul, gazul, oțetul, torțe purtate de om sau stafii,/ catâri, bivoli, câini, pisici, șobolani cât muntele,/ bombarde, cerbotane, scopete, nave de acostare, nave aruncătoare de caratele, spărgătoare de vase și ce tăți,/ smoală, sulf, mărăcini și câlți, șoareci incendiari,/ vinul, păcura, uleiul,/ arme fierbinți deșertate în viscerele inamice.// […] starea de asediu și ciuma înro bitoare,/ navele cu berbeci, navele cu stele,/ 15 uncii silitră, 4 uncii sulf, 3 uncii cărbune de salcie./ Scări, pârghii, scripeți, trolii,/ scoaterea, transportul și depozitarea aerului sub cerul de iarnă,/ navele de transport, navele de pescuit,/ biserici pustiite, colibe lăsate de izbeliște,/ gabii, turnuri de escaladare, animale de luptă, lănci, sulițe,/ coase, berbeci, aruncă toare de pietre, aruncătoare de fecale în clocot“. (Medeea și mașinile ei de război).
Însă alchimistul textual Flora e conștient, spre deosebire de alchimistul medieval, de imposibilitatea demersului său, de insuficiența mijloacelor de a atinge Absolutul: „Tu strecori printre degete cele douăzeci și șapte/ de mărgele turcoaz dintr-un șirag circular, imaginând/ o gaură neagră într-o lume ideală,/ întorci pe toate fețele silogismul cu pasărea necămilită/ sau cămila nepăsărită/ (Ave, palatinus Moldaviae! Ave!)/, stârnești volbură în Cetatea Epithimiei, înghețul.// Mi se scurg/ printre degete mătănii de piatră seacă și aștept/ să ningă./ Povârnișuri sinucigașe se-nghesuie la geam;/ e clipa când se îngână ziua cu moartea și limba spre/ închipuirea cuvântului/ nu se mai ajunge“. (Când se îngână ziua cu moartea). Lucid, ironic, știind că într-o lume a tragicului derizoriu și a simulacrelor poezia nu mai mântuie, ci poate, cel mult, să mângâie, poetul-alchimist se mulțumește să noteze pe hârtie experimentele din care, vedem, nu rezultă o „piatră filosofală“, ci doar „nodurile și semnele“ unei insurgențe împotriva limitelor lirismului.
Ioan Flora, căruia marele critic Srba Ignjatoviċ i-a dedicat încă din anii 1980 o monografie (Cronicar, insurgent, alchimist), este unul dintre optzeciștii care ar merita o relectură critică și, nu în ultimul rând, o cuprinzătoare ediție de autor. Atât poezia sa, cât și opera sa de traducător și-au păstrat actualitatea.