Prins într-o formulă succintă, Radu Iliescu e un afierosit sarcastic, în fiinţa căruia credinţa pîlpîie sub forma pietăţii faţă de textele scare. Altminteri, un pios cu mai puţină evlavie faţă de Biserică şi un cîrtitor cu mai sleită abnegaţie faţă de semeni cu greu poate fi găsit. Insul e un nemulţumit sadea, genul de ciufut pufnind din nas cam la tot ce-i oferă vodevilul lumii moderne. Se pare că aceasta e soarta celor care şi-au găsit limanul tîrziu, după ce au rătăcit bezmetic dintr-o meserie în alta, pînă să-şi arunce ancora într-un loc.
Născut la Botoşani în 1972, Radu Iliescu este profesor de franceză la un liceu din Turda, între cele două capete de drum încolăcindu-se un fir biografic pe care autorul și-l descrie astfel: „În liceu a rămas corigent la aproape toate obiectele, inclusiv la educaţie fizică. A citit la Facultatea de Litere din Cluj. A studiat doctrina juridică la Facultatea de Drept din Cluj. De două ori n-a intrat în învăţămîntul superior şi de trei ori n-a început studiile doctorale la Litere, Filosofie şi Teologie. A depănat şi vîndut calculatoare, reţele şi soluţii pentru Internet. A vîndut într-o alimentară şi într-o bijuterie. A lucrat trei zile într-o corporaţie. A crescut vaci şi cai, a făcut o casă din pămînt cu mîinile lui, de la fundaţie la acoperiş. N-a emigrat nici în Canada, nici în Grecia. A predat franceza în diferite licee din Botoşani, Cluj-Napoca şi Turda. S-a despărţit iremediabil de literatură pentru hermeneutica textelor sacre şi metafizică.“
Tenta ironică, de zeflemea întoarsă spre sine, nu trebuie să ne înşele. Radu Iliescu nu e un smerit dornic de a se autoflagela public prin etalarea neîmplinirilor, ci un isteţ orgolios ştiind să dea peste cap aşteptările cititorului. Oricine s-ar fi aşteptat ca CV-ul de pe coperta a patra să înfăţişeze, cu tămîieri complezente, vîna unică cu care autorul ne binecuvîntează gustul estetic. Cînd acolo, un CV pe dos, înşirînd eşecuri, ezitări, răzgîndiri, ne scutură din rutină. În loc de un panegiric ipocrit, plin de calităţi postişe, te întîmpină a denudare crudă fără farafastîc de înfrumuseţare. Este exact stilul întregului volum, o pandectă de meditaţii pe teme de o diversitate babilonică, în cursul cărora Radu Iliescu îşi exersează sarcasmul, pofta de oximoron şi aplecarea spre poantă. Autorul îşi face un principiu din încălcarea orizontului de aşteptare, din căutarea paradoxurilor, din vînarea clenciurilor şi din răsucirea anecdotei spre a surprinde nuanţa inedită. Un autor cult, deştept şi pus pe harţă spirituală.
Numai că sarcasticul acesta nu are nimic bufoneresc în el, timbrul lui nefiind cel al unui miştocar la care mucaliţenia ţine loc de idei. E mai degrabă un moralist a cărui umoare credincioasă îl face să nu se simtă bine în lume, drept care mucalitul cu limbă ascuţită se refugiază în textele tradiţiei, spre a găsi acolo alinarea unui spirit care, în lumea de aici, de atîta scîrbă îi vine să-şi facă seppuku. În ochii mucalitului, adevărul s-a încheiat odată cu Meister Eckart (în creştinismul apusean), Dionisie Areopagitul (în creştinismul răsăritean), Shankara (în hinduism), Nagarjuna (în budism), Moise Maimonide (în iudaism) şi Ibn Arabi (în Islam). Ce a urmat după ei sunt focuri de paie trosnind diletant pe un altar pe care noi, netrebnicii de urmaşi, l-am dat uitării. Şi dacă lumea se află în declin este pentru că flerul menit a ne îndrepta spre porţile divinului s-a stins. Tot ce putem face e ca, întorcîndu-ne la predecesori, să le comentăm fulguraţiile după putinţa proprie, nelăsîndu-ne amăgiţi de sarabanda de imagini ce ne împuie mintea prin mrejele mediatice.
Mucalitul acesta afierosit (fiindcă şi-a risipit viaţa într-o puzderie de încercări abandonate) e tăios, flegmatic şi lipsit de duioşie. Dacă dăm la o parte crusta umorului folosit drept mijloc de a atenua cruzimea maliţiilor pe care le rosteşte, Radu Iliescu este un inadaptat al cărui spirit se agaţă de credinţă spre a nu o lua razna. Dar în această credinţă nu e loc de abnegaţie faţă de semeni şi de evlavie faţă de scăderile Bisericii. Asta nu înseamnă că autorul respinge sacerdoţiul, în al cărui oficiu vede o verigă sacră ce ne leagă de Sfinţii Părinţi, ci doar că deplînge golirea de har a preoţilor. Deşi creştin prin asumare adîncă, Radu Iliescu are ceva dintr-un mizantrop detestîn-
du-şi epoca. Şi, fiindcă este profesor, denunţă efectul devastator al internetului asupra copiilor, cu preschimbarea lor în agramaţi cronici. În plus, face apologia cuvîntului în dauna imaginilor, ba chiar deplînge neputinţa profesorilor de a scoate învăţămîntul din degringolada valorică. Prăbuşirea pedagogiei o pune pe seama indulgenţei făţarnice faţă de elev, căruia dacă îi ceri prea mult, rişti să fii dat afară: „Noul cuvînt de ordin este adecvarea. Dacă nu eşti adecvat ca pedagog, te-ai ars. Nu te cobori suficient la nivelul elevului, eşecul e pe capul tău. Tuturor le-a intrat în cap că nu e bine să le fie copiilor prea greu.“ (p. 38).
Sub unghi spiritual, Radu Iliescu e un fatalist de speţă scolastică: crede în liberul arbitru, numai că e convins că nu putem face nimic împotriva destinului, şi atunci tot ce ne rămîne este să ne mişcăm liber într-un făgaş a cărui direcţie nu o hotărîm noi. Liberul arbitru este să te adaptezi la ceea ce nu poţi schimba, iată libertatea în accepţia autorului. Şi cum cine crede în providenţă nu dă doi bani pe evoluţia materiei, Radu Iliescu este un anti-evoluţionist de factură canonică. Ideea că materia nu doar că evoluează cu de la sine putere, dar că pe deasupra ajunge să mediteze asupra ei înseşi i se pare o bazaconie menită idioţilor.
În mintea unui asemenea fatalist, singura atitudine faţă de epocă e riposta sceptică. Călătoriile în scop turistic i se par o stearpă fugă faţă de tine însuţi, iar asupra românilor nu-i ajung două vedre de otravă spre a le descrie defectele. La prima vedere ai înclina să-l aşezi în categoria conservatorilor de rit inflexibil, numai că insul e maleabil, mlădiindu-se pe teme în chip imprevizibil, după cum îi dictează vocea lăuntrică. De pildă, autorul e pro-islamic, privind cu ochi buni colonizarea României cu musulmani, apoi înfierează ipocrizia celor care apără familia în forma bărbat+femeie, dar nici pe homosexuali nu-i are la inimă, pe motiv că în nici o mitologie nu există zei sau îngeri cu apucături sodomite. În rest, are simpatii papistaşe prin zelul cu care apără infailibilitatea Papei (dar asta pînă la lipsa de har cu care Francisc a propus modificarea rugăciunii „Tatăl nostru“, spre a-l scoate basma curată pe Domnul în privinţa ducerii în ispită, gest în urma căruia Radu Iliescu e convins că actualul Papă e un impostor cras), ia apărarea homeopaţilor învinuiţi de şarlatanie, e anti-capitalist pe motiv de apologie a profitului cu orice preţ, în democraţie vede o mascaradă în care „cineva decide ce anume poţi tu alege în mod liber“ (p. 238), şi totuşi nu pleacă urechea la scheme de conspiraţie ocultă, dovadă aplombul cu care îi critică pe cei care invocă „planul Kalergi“, de distrugere a rasei albe prin umplerea premeditată a Europei cu populaţii arabo-africane. Argumentul autorului e că rasele nu se pot încrucişa, căci între ele există un ermetism genetic care exclude metisajul.
Una peste alta, Radu Iliescu are talent, avînd sintaxa bine strînsă, într-o diatribă a cărei vervă veninoasă te sileşte să-i urmăreşti curios fiecare pagină. Un autor sagace, precum un scorpion ce nu şovăie să-şi pişte propria piele. Adept al fragmentului ca singură expresie potrivită gîndirii intermitente, Radu Iliescu are un debut de elevaţie izbitoare: muşcător, profund şi doct.