Calofilul mehenghi

Valeriu Gherghel, „Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?”, Editura Polirom, Iași, 2018, 256 p.

Cu Valeriu Gherghel s-a întîmplat ceva bizar: dintr-un studios cu mină serioasă a ajuns un năzdrăvan pus pe glume. E drept, încruntat nu a fost niciodată, cu atît mai puțin încrîncenat, mina lui obișnuită avînd ceva din politețea blîndă a unui domn cordial, a cărui principală grijă era să nu irite pe nimeni. Așa se face că autorului nu i-au plăcut spiritele polemice, condeiele pamfletare sau gurile vitriolante. A fost un mansuet de catedră cu apucături cuminți. Un pedagog cumsecade fără porniri belicoase. Dar de aici pînă la șirul de giumbușlucuri din Roata plăcerilor e o distanță cîntărind cît un salt de dispoziție lăuntrică. Ciudățeniile cu pricina sunt toate de origine livrescă, precum o avalanșă de detalii amuzante luate din lumea cărților, ceea ce înseamnă că autorul nu și-a schimbat preocupările, ci doar tonul. Din acest motiv, Gherghel e pătruns de o veselie necondiționată, pe care nu numai că o clamează drept regulă de a-ți trăi clipele, dar pe deasupra o pune să sufle în întreaga carte, al cărei aer voios te duce cu gîndul la crestomație înțesată cu picanterii bufone.

Dar aerul ghiduș cu care autorul mărturisește că, dacă nu reușește să-i smulgă cititorului măcar un zîmbet, înseamnă că nu are talent, aerul acesta șugubăț ascunde o natură extrem de severă, căci în Valeriu Gherghel se încrucișează, ca într-o bizară chiasmă de ordin intim, fibra unui pertractor asiduu cu stofa unui moșmondit erudit.

Autorul e din categoria pertractorilor, fiindcă întoarce obsesia cărților pe toate fețele, scoțînd din ele, picătură după picătură, toate nuanțele imaginabile: dacă merită sau nu să le citești, dacă lectura lor te formează sau ba, dacă adevărata lectură nu e cumva recitirea, dacă un volum se cuvine să fie citit repede sau pe îndelete, întins în pat sau cocoțat pe scaun, pe malul rîului sau în apa mării, dacă există un criteriu după care poți stabili că un tom este bun, care sunt scriitori care detestă cărțile, dacă viața poate fi prinsă în cărți, și în fine dacă merită în genere să-ți pierzi timpul cu o îndeletnicire pînă într-atît de veche, încît unii spun că i-a sunat ceasul.

Din caleidoscopul acesta de chichițe cărturărești, Valeriu Gherghel scoate un elogiu pe care îl închină gratuității calofile: a citi e un act la fel de gratuit precum scrisul, nici un scop extraliterar neputînd să-i justifice rostul. Cine scrie pentru glorie, posteritate sau premii și-a greșit locul, împrejurare al cărei adevăr e de o mie de ori mai clar atunci cînd e vorba de citit. Judecat în sine, cititul e un act de o inutilitate crasă, și totuși nici o altă postură omenească nu întrece în subtilitate strădania de a parcurge, rînd cu rînd, concertul de cuvinte

dintr-un volum.

În al doilea rînd, pertractorul de Gherghel este un migălos culegător de citate cu miez vetust, aproape jumătate din carte fiind acoperită cu fragmente desprinse din cărțile clasicilor. Mai mult, autorul se supune efortului de compilație cu plăcerea unui filatelist simandicos, în ochii căruia graba e un păcat capital. De aceea, lentoarea cu care ia notițe, alături de zelul cu care își strînge citatele în florilegii de înțelepciune veche, îi dă aerul unui moșmondit căruia pasiunea pentru cărți îi conferă mina mocăită a unui savant pedant. „Nu sunt un cititor rapid, n-am fost niciodată. Scriu pe cărți, sunt atent la stil, subliniez (ceea ce înseamnă o a doua lectură), iau notițe, transcriu citate, și asta cere mult timp. Într-o vreme, vai, foarte îndepărtată, eram nemulțumit de ritmul meu, alții citeau mult mai rapid și mult mai mult. Devorau cărțile, citeau cinci sute de pagini pe zi, mă simțeam umilit. Astăzi consider că totul este o vanitate, o copilărie, nu putem citi totul, nu există nici un motiv să ne grăbim.Vă spun deci din puțina mea învățătură: cărțile bune se citesc lent.“ (p. 103).

Pertractor și moșmondit cum e, nu m-aș mira ca autorul să fie un înveterat bibliofil. Atunci cînd iei un exemplar în original al Divinei comedii (edița îngrijită de Chimenz, ne precizează pertractorul) și îl compari, terțină cu terțină, cu variantele în română semnate de Eta Boeriu, Coșbuc și Alexandru Marcu, cînd faci asta se poate spune că ești orice, dar nu un cititor normal. O lampă calofilă îți filează negreșit, ca semn de viciu incurabil pe care îl oficiezi în numele literelor. Dictonul lui Gherghel pare să fie: otium sine litteris mors est, răgazul pe care ți-l petreci fără să te ocupi cu literele e totuna cu moartea.

Iată voluptatea cu care autorul își descrie împătrita lectură din Dante: „Am înșirat prin urmare cărțile pe masă. Menționez cu bucurie că toate edițiile au subsol, comentarii, note ramificate: în ediția lui Chimenz, textul propriu-zis (cîteva terține, de fiecare dată) ocupă un sfert de pagină, restul e cotropit de note tipărite cu un corp de literă minuscul, o pretențioasă erudiție neglijată de aproape toată lumea. De obicei, notele oferă mult mai mult decît este necesar unei lecturi obișnuite și mult mai puțin decît ar trebui pentru o lectură ideală. Precizările lui Alexandru Marcu, de pildă, sunt cele mai multe ori banale, cel puțin pentru subsemnatul. Nu cred că altcineva a citit Commedia într-un mod diferit de al meu.“ (p. 181).

Cred că Gherghel are o părere nefiresc de bună despre cititorii de azi. În realitate, pe oamenii care se înhamă la o așa minuție a lecturii îi numeri pe degete, iar Gherghel face parte dintr-o sectă de posedați care, dacă ar putea, s-ar îmbrăca în coperți de tomuri și s-ar hrăni cu ele. „Mi-e foame. Nu pot decide dacă e vorba de o foame sensibilă sau de una inteligibilă. O să mă mulțumesc, oricum, cu doi covrigi duhovnicești. Cine nu are nimic aici va avea însutit dincolo, ia înmulțiți dumneavoastră pe 0 cu 100 și vedeți cît de mult dă…“. (p. 222 ). Din umoarea aceasta hîtră se adapă capitolele volumului, Gherghel mustăcind cu poftă în marginea fleacurilor prețioase din care e urzită lumea literelor.

Un antract pitoresc îl alcătuiesc evocările pe care autorul le dedică lui Emil Brumaru și Mihai Ursachi, alți doi contaminați de duhul livresc, a căror viață s-a petrecut mai mult printre rafturi de bibliotecă decît printre oameni. Nu lipsesc filosofii care, din rațiuni întemeiate, au disprețuit cărțile: Seneca, pentru care lectura era o formă de agitație sterilă, Marcus Aurelius, în ochii căruia cărțile pricinuiau griji inutile, și Immanuel Kant, convins fiind că majoritatea cărților, fiind maculatură ternă, sunt o otravă periculoasă. Dacă de la stoici te-ai fi așteptat la un asemenea dezgust, sentința lui Kant e anevoie de înțeles, dar nu ne rămîne decît să-i dăm crezare lui Valeriu Gherghel atunci cînd desprinde opinia neamțului din propria Antropologie.

Aproape nimic din bazarul cu curiozități literare nu-i scapă autorului: nici numărul ideal de pagini dintr-o carte, nici obiceiul de a o împrumuta, nici pe cel de a o mîzgăli, nici criteriile de clasificare, unele mai trăznite ca altele (de exemplu: cărți necunoscute, cărți răsfoite, cărți evocate, cărți uitate – p. 152). Ironia sorții, lui Valeriu Gherghel îi displac cărțile în format mare, numai că Editura Polirom i-a publicat Porunca lui rabbi Akiba și Breviarul sceptic tocmai în acest format.

Autorul pretinde că nu are idei originale, de altfel i-ar fi fost greu să spună ceva nou într-un tărîm în care, de secole, europenii scriu cărți despre alte cărți. În schimb, nu ezită să se ia pe sine drept obiect de studiu atunci cînd zugrăvește feluritele simptome pe care morbul livresc le iscă în capul cititorului, caz în care, deși vorbește despre cărți, ajunge deseori să vorbească despre sine însuși, numai că o face cu umor, luîndu-se pe sine peste picior, într-o zeflemea deșteaptă în care vanitatea, chiar dacă există, e bine acoperită de izul autoironiei.

Una peste alta, un volum doct și deopotrivă mucalit, un soi de compendiu erudit pe care Valeriu Gherghel îl întocmește în marginea puzderiei de variabile care alcătuiesc universul lecturii.