În paradis, nu numai splendoarea celestă, analizată de Horia-Roman Patapievici în recentul lui eseu, iradiază în și din sufletele fericiților, dar relațiile dintre sufletele de diferite străluciri, grade de sfințenie, sunt cele visate de mulți, utopic, pe pământ. Totul e solicitudine, amabilitate și iubire acolo. Sufletele fericite abia așteaptă momentul să răspundă întrebărilor lui Dante Alighieri în Paradiso. Universul ascultă de Ordinea suverană, fiecare are locul său bine stabilit, nu static, dinamic, pulsatoriu… Blaga are intuiția acestui model: ,,Toate stau la locul lor/stă paianjenul în plasă ca-ntr-o lume de mătasă/ Nu-l încearcă niciun doră din ocolul lui să iasă’’(Inscripție pe o casă nouă)…Nu-i mărginire silnică, este găsirea rostului propriu, ascultarea de o voință mai mare decât a noastră. De altfel, romanistul helvet Theophil Spoerri, 1890-1974 (Dante și literatura europeană. Imaginea omului în structura limbii, Editura Limes, 2017, trad. Ioan Milea) descoperise în clasicismul francez, Corneille, Racine, dar și în lirica europeană modernă, la un Hölderlin, Gotfried Benn, o conlucrare fertilă între poezie și structură, o constantă în Divina Comedie… O influență dantescă subtextuală, o formamentis vor dăinui peste secole. Horia-Roman Patapievici, Două eseuri despre paradis și o încheiere (Humanitas, 2018), se întâlnește ideatic cu Spoerri: pentru ambii Dante ar fi recognoscibil, deși fragmentar, în autorii cei mai diferiți, la Tasso ori Ariosto, pentru Spoerri, la Pound și la poeții englezi pentru eseistul român. ,,Pornind de la Divina Commedia se poate, ca de pe o culme, arunca o privire de ansamblu asupra prea întortocheatelor căi ale literaturii europene’’, scrie Spoerri. Pe același ton grav, Patapievici: ,,Dizolvat în unele opere majore ale literaturii și înveșmântat glorios în altele, dându-le altora, mai mari sau mai mici, punctul de miră și subtextul explicativ… paradisul îmi pare a fi marele refulat al culturii europene’’, pag. 13-14. Excelente formulări, regret doar că minunata carte a lui Marian Papahagi, Intelectualitate și poezie, C.R., 1985, concepută în perioada studiilor lui romane, nu a fost citată, deși acoperea perioada lui Gioacchino da Fiore și a lui Cavalcanti, evocați de H.-R.P., interpretați exemplar de regretatul italienist. Modernilor le-au rămas doar „instincte ale paradisului, care sunt sădite adânc în măruntaiele culturii europene’’, pag. 19. Memorabile fraze.
Ne-a rămas numai „instinctul paradiziac’’, ne spune Horia-Roman Patapievici, paradisul, ca viziune, l-am pierdut. ,,Secularizarea paradisului’’ este a doua teză a sa, nuanțată de remarca fină că modernii au cele trei lumi – infern, purgatoriu, paradis – intricate, nu separate, ca la Dante, care, după Pound, poseda o ,,hartă teologică a lumii’’, pag. 28. Modernii nu mai au viziunea paradisului, dar, conform lui Pound-Patapievici, la fel conform lui Theophil Spoerri, găsim încă imagini contrase, sau crâmpeie, așchii strălucitoare, scântei din marele, incandescentul paradis dantesc la mulți autori europeni majori. Nu am competențe speciale în ceea ce privește poezia lui Ezra Pound, Horia-Roman Patapievici este, cum știm, un cunoscător profund și pasionat, cu o informație impresionantă în acest domeniu, dar „teologia literară’’ (sintagma lui H.-R.P.) a poetului american mi se pare mai degrabă o „mitologie literară’’. Pound renunțând la creștinism („Pound nu regretă, deci, pierderea paradisului ascetic, populat de sfinții care au urât și urâțit lumea’’, pag.29) devine un păgân antic rătăcit în secolul al XX-lea, ori, poate, un adept târziu al lui Iulian Apostatul, cel care voise în scurta dar turbulenta lui domnie, 361-363, întoarcerea zeilor antici, chemați să înlocuiască de fapt cultul creștin al Imperiului. Trăind o vreme în micul port liguric Rapallo, pe care l-am cercetat, unde amintirea lui se mai păstrează, apoi la Veneția, unde se stinge, poetul din Cantos are stilistic ceva latin, o simplitate esențializată, sobră, nemetaforică. Un senator roman atemporal, obosit de sine însuși, moare la Veneția, în 1972.
Fervoarea credinței unui om de la 1300, care putea declara convins „E’n la sua voluntade e’ nostra pace/ ell e’quel mare al qual tutto si move/ cio’ch’ella cria o che natura face’’, versuri dantești emblematice, Paradiso, III, 85 („În voia sa sălășluim în pace;/ El este marea-n care curge tot/ ce dânsul naște și natura face’’, Eta Boeriu) este, evident, alta decât cea a omului ,,căldicel’’ de azi. Blaga, pe care-l aminteam are reminiscențe dantești: ,,Suflete, prund de păcate/ ești nimic și ești de toate/ roata stelelor e-n tine/ și o lume de jivine’’ (Suflete, prund de păcate). Fericiții din Paradis alcătuiesc un fel de noi armonios, voluntar, unde eul este nu distrus, negat, ci inclus, potențat, avem o corală supra-armonioasă și o corolă supra-luminoasă, o însumare de energii și voci limpezi. O caracteristică a Paradisului pe lângă luminozitatea supra-umană, amintită de Horia-Roman Patapievici, este muzica nemaiauzită, de aci, pe lângă care cele terestre par tunete: ,,Cea mai duioasă și-ncercată strună/ din câte-n lume-ți potolesc simțirea/ scrâșnit de nouri ți-ar părea când tună/ pe lângă lira ce-și cânta iubirea/ și-ncununa safirul ce sclipind/ scălda-n azurul lui nemărginirea’’, Dante, Paradisul, 97-XXXIII, 97-99, trad. Eta Boeriu. Fericit cine aude aceste cântece, aici înălțate Sfintei Fecioare.
Cu toată prețuirea pe care i-o port lui Horia-Roman Patapievici, am o problemă de înțelegere citindu-i afirmația din Două eseuri despre paradis și o încheiere. Vezi pag. 20: „Parousia și Învierea, în teologia ambelor creștinisme, sunt de fapt reprezentări ale paradisului’’. Altceva aflăm în Noul Testament la Matei, Judecata de apoi, 25, 31-51 „Iar când va veni Fiul omului în slava sa și toți îngerii cu el, atunci va ședea pe scaunul măririi sale. Și se vor aduna înaintea lui toate neamurile, și le va despărți unele de altele, precum desparte păstorul oile de capre…’’. Mai mult, la Marcu 13, 24, Venirea Fiului omului, momentul Parousiei, este unul de groază și de cutremur. Iar în zilele acelea după necazul acela, soarele se va întuneca, și luna nu-și va mai da lumina; stelele cerului vor cădea, și puterile care sunt în ceruri se vor clătina…’’. La apostolul Luca, Numărul celor aleși, 13, 22, departajarea aleșilor de cei condamnați pentru faptele lor este și mai netă: ,,«Doamne oare puțini sunt cei care se mântuiesc?» Dar el le răspunse: «Siliți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă, căci mulți zic vouă vor căuta să intre și nu vor putea»… nu vă știu de unde sunteți, depărtați-vă de mine toți făcătorii de nedreptate. Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților, când veți vedea pe Avram, pe Isac, pe Iacob și pe toți prorocii în împărăția lui Dumnezeu’’. Concentrat, Ioan, 5,29: ,,Și vor ieși cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei’’.Nu putem desființa, deci, Judecata finală, la Cea de a doua venire a Domnului, Parousia, sau la Învierea (tuturor sufletelor) anulând răsplata celor drepți și condamnarea celor nedrepți, oferindu-le tuturor, nediferențiat, bucuria Paradisului, Apocatastaza. Nu doar faptele noastre decid (singure) unde vom merge, sus sau jos, ci Mila infinită a Dreptului Judecător, dar nu poți participa cu hainele murdare de păcate la Banchetul Mirelui ceresc. Eseul valoros al lui Patapievici sunt sigur că va provoca numeroase dezbateri, după Focusul organizat recent de România literară. Poate se va înfiripa acea piață a ideilor literare, cam absentă la noi, pe care o dorea chiar Horia-Roman Patapievici.