Din revistele literare
Citind revista Argeș (nr. 7, 2025), aflăm, acum, la un an și jumătate de la tragicul eveniment, cu ce sentimente a primit Gheorghe Grigurcu, unul dintre cei mai apreciați critici literari de astăzi, vestea morții lui Nicolae Manolescu: „Aprilie 2024. Aidoma unui trăsnet a căzut vestea încetării din viață a lui Nicolae Manolescu. L-am întâlnit prima oară către finele anilor 60, la Casa Scriitorilor, când, sub înfățișarea unui tânăr zvelt, cu fruntea ușor înălțată parcă în întâmpinarea temerară a viitorului, avea deja șansele unei personalități demne de atenție. A pășit cu siguranță pe un drum nescutit de dificultăți. Cu o autoritate naturală totodată degajată și constrictivă până la treptele realizării majore. O realizare care nu este numai a sa, ci și a epocii, astfel cum o putem considera și pe cea a unor predecesori în frunte cu Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu. O apetență inteligentă a autorității i-a fost confirmată de o zodie favorabilă. Evident n-am putut fi de acord chiar cu toate opiniile și preferințele sale, dar i-am prețuit necontenit condeiul. Cu totul imprevizibila sa dispariție a lăsat un gol în care noi configurații nu-și vor întârzia ivirea. Raportarea lor imediată ori în timp la paradigma marelui critic e oricum inevitabilă.“ Frumoase cuvinte despre Nicolae Manolescu, cea mai importantă personalitate a literaturii noastre postbelice, cuvinte care dovedesc noblețea de caracter a lui Gheorghe Grigurcu.
Tot despre Nicolae Manolescu este vorba și în revista Viața Românească (nr. 9), în extinsul, admirabilul serial, ajuns la episodul X, intitulat Ce fel de critic a fost Nicolae Manolescu, pe care i-l consacră unul dintre liderii generației ’80, Ion Bogdan Lefter. Autorul studiului are toată credibilitatea: a fost apropiat de omul Nicolae Manolescu și, mai cu seamă, îi cunoaște foarte bine opera. Textul de față beneficiază de însușirile prin care s-a remarcat Ion Bogdan Lefter: minuție, eleganță, spirit pătrunzător. Comentând „lansarea și întâmpinarea“ Istoriei critice… a lui Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter ajunge să se refere și la campania virulentă împotriva acestuia, care a urmat după apariția Istoriei critice…: „Sigur că se pot formula critici asupra etapei Manolescu din istoria «breslei», dar preopinenții au prelungit ani în șir atacurile încălcând frecvent minimele reguli nescrise ale decenței, recurgând la registre de limbaj nu doar suburbane, ci afundate în straturi jenante de grobianism. Pe deasupra, pe mulți dintre combatanți nu i-a reținut nici faptul că erau foști studenți ai lui Manolescu, ceea ce ar fi trebuit să le impună măcar respectarea formală a politeții în adresare. Putem fi în dezacord cu oricine și avem libertatea să ne exprimăm ca atare, însă e foarte necivilizat să folosești vulgarități când îți califici foștii profesori. Standardele bunei creșteri se cer reamintite cu atât mai mult în vremuri în care în extensia «internistică» a spațiului public sunt deversate cele mai crase insanități. Ideea c-am practica «pamfletarismul» nu scuză mojicia. Măcar în mediile intelectuale, măcar față de foștii noștri profesori să păstrăm regulile decenței, oricât de severi am fi în aprecieri. Dacă aș fi întrebat, aș spune – bineînțeles – că nu față de ei, ci în fața oricui se cuvine să ne susținem punctele de vedere civilizat.“ Are dreptate Ion Bogdan Lefter, dar îl aude oare cineva?
Gabriela Adameșteanu a ajuns la ora memorialisticii, a prozei auto referențiale. În revista Scriptor (nr. 9-10, 2025), valoroasa romancieră publică fragmente din cartea Meserii nerecomandate femeilor, aflată în pregătire la Editura Polirom. Iat-o vorbind despre „presiunea modelelor“ și, mai exact, „despre modelele masculine vs. modelele feminine“ pe care le-a avut: „Modelele mele intelectuale au fost masculine. Pentru devotament față de profesie, frații tatei, intelectuali performanți, pentru proză – romancierii creatori de lumi. Zeul central al mitologiei mele de tinerețe a fost savantul, iar romanele îmi sunt pline de universitari, unii obsedați maniacal de meserie, alții practicând-o cu pragmatism sau oportunism. Dar, deși mă aliniasem valoric pe linia tatei, genul m-a trimis automat la valorile mamei – prioritizarea căsătoriei și a familiei. Cu un sistem la fel de conservator, respectând ascendentul intelectual al soțului, dar fără să mi-l pretindă mie, mama avea o viziune mai adecvată asupra vieții. Copiii sunt niște maimuțe care vor imita comportamentul părinților, dacă nu vor face totul pe dos fiindcă au avut o relație proastă cu ei sau ca să repare ceea ce ei cred că au fost erori de familie. Mama m-a învățat, doar prin comportamentul ei, devotamentul total față de familie: «s-a lăsat totdeauna pe ea» pentru soț, copii, nepot. «Măi, femeie», îi spunea tata, «tu ești roaba copiilor. Roagă-te la Cel de Sus să-mi dea zile, fiindcă n-o să-ți fie bine dacă ajungi la mâna lor!» Cel de Sus nu i-a dat însă zile, nici lui, dar nici ei ca să vadă până la capăt că poate s-ar fi împlinit profeția lui. Iar eu am ieșit, în această privință, o copie a ei, mai puțin reușită, cu puseuri de independență și egoism.“
Accente confesive are și editorialul Cioburi din oglinzile memoriei. În cumpănă, între două lumi, pe care îl semnează Ovidiu Dunăreanu, redactorul-șef al revistei Ex Ponto, în numărul 1-2/ 2025 al acestei publicații: „Dacă am să-mi reproșez ceva, până la vârsta de acum, este, în primul rând faptul că n-am fost în stare, niciodată, să refuz pe cineva și să spun răspicat Nu! N-am făcut-o nici când acest lucru se impunea cu vehemență, nici în alte împrejurări, care cereau o atitudine fermă fără amânare. Ceea ce m-a costat foarte mult, înlesnindu-le celorlalți să profite cu vârf și îndesat de pe urma mea și să se folosească din plin de mine într-o mulțime de situații, de câte ori au avut nevoie. Dar nu mi-am socotit acest cusur drept unul de neiertat. Am trăit și am pătimit cu povoara lui, fără să am sentimentul unei vinovății și nici pe cel al unei remușcări apăsătoare. Am considerat, împăcat cu mine, că așa m-a hărăzit Dumnezeu, să am inima largă, să-i ajut, să-i împac, să-i descurc și să-i mulțumesc pe toți, și pe cine a meritat și pe cine n-a meritat, și să le doresc numai bine și izbânzi în viață… În al doilea rând, nu mi-a stat în caracter să dușmănesc sau să mă răzbun pe cineva, oricât am îndurat, oricât de nedreptățit am fost din pricina multora. Pe toți aceștia, dar absolut pe toți, până la urmă, răbdător, cu bună-credință și înțelegere, eu i-am iertat. Gest care, din partea lor, n-a venit niciodată. Dimpotrivă, învinși de acest fel surprinzător a fi al meu, pe care nu l-au bănuit și nu l-au putut înțelege deloc, s-au înverșunat să mă hulească și să-mi poarte pizmă pe mai departe.“ Cazul psihologic descris de prozator este unul deosebit de interesant. Într-adevăr, așa cum există o sumedenie de ticăloși, există, din fericire, și tagma aceasta a celor îngăduitori, cu inima largă, care sunt structural buni, care iartă, care sunt incapabili de ură, de dușmănie. E o particularitate a compoziției sufletești pe cât de rară, pe atât de prețioasă. Ovidiu Dunăreanu o numește cusur. Nu știm dacă asta este sau dacă, nu cumva, înseamnă o calitate de care trebuie să ne bucurăm când o întâlnim în viața reală, nu doar în literatură (la personajele lui Dostoievski, de pildă).
În fine, am reținut din revista Apostrof (nr. 8), considerațiile lui Mihnea Măruță cu titlul Ce se întâmplă când facem scrolling, din rubrica sa lunară „Viața în rețea“: „Privire pierdută în ecran, desprindere de ceilalți, degetul mare ca semn de viață. Deseori, umeri căzuți și capul plecat, ca un Sisif oprit să-și reazeme bolovanul în pantă. Parcă toata povara lumii se adună în ceafa omului care face scrolling pe telefonul mobil. Dar ce se întâmplă înăuntru, în mintea lui? Ce se întâmplă când cădem pradă scrolling-ului, timp de multe minute sau chiar pentru ore la rând? Prima întrebare: cum se creează dependența? Explicația nu constă doar în avalanșa de noutăți, care-i întreține creierului o dublă iluzie de satisfacție și expansiune. Mai există un secret, pe care l-aș numi „construcția recompensei“: pentru că algoritmii îți îmbunătățesc continuu profilul psihologic, feed-ul pe care ți-l livrează conține serii de postări care te interesează puțin sau deloc și, din când în când, pac!, ceva care-ți place cu adevărat și care, prin urmare, determină secreția de dopamină. Dacă ai recepționa doar lucruri care te interesează, plăcerea s-ar banaliza și probabil ai închide telefonul mult mai repede. Dar așa, când mecanismul este «asta, asta nu, asta nu… Uau…, asta da!», mintea ta e mereu în căutare-așteptare: tânjești inconștient după următorul stimul care-ți va da senzația de răsplată binecuvenită. “ Trebuie să ne obișnuim cu astfel de fenomene din mediul digital, cum este cel descris aici, cu subtilitate, de Mihnea Măruță. Fiindcă, fie că acceptăm, fie că nu, suntem pe un tobogan fără întoarcere, care ne duce din universul știut, real/ clasic în universul virtual atât de diferit și care ne transformă, în cele din urmă, pe noi, ca ființe umane. (Cronicar)
Două titluri de la Editura Polirom
Semnalăm două apariții recente primite de la Editura Polirom: Walter Bonatti, O lume pierdută. Călătorii în cele mai îndepărtate locuri de pe Pământ (traducere din limba italiană de Liviu Ornea). Iată cum prezintă jurnalistul Angelo Ponta, în prefață, cartea aceasta: „O lume pierdută e ultima carte scrisă de Bonatti, care și-a adunat în ea toate aventurile și reflecțiile de «explorator». Bonatti crede că putem găsi un punct de întâlnire, de înțelegere respectuoasă cu culturi diferite de a noastră. Propune să ne mișcăm prin natură folosind pe cât posibil mijloacele puse la dispoziție de natura însăși și să înțelegem astfel până unde avem voie să mergem. Propune, pur și simplu, să privim lumea cu alți ochi.“
Celălalt volum apărut sub sigla Editurii Polirom este un roman finalist la The International Booker Prize 2024 și nominalizat la The International Dublin Literary Award 2025, cu titlul Detaliile, aparținând unei scriitoare suedeze, Ia Genberg (traducerea din limba suedeză și note – Andreea Coleman). Iată câteva opinii critice despre carte: „Această carte frumoasă și tulburătoare se desface în patru portrete de sine stătătoare care, împreună, conturează un tablou pătrunzător și emoționant al portretistului. Narațiunea estompează granițele dintre memorie și ficțiune, trecut și prezent, sine și celălalt, evocând febra în care a fost scrisă. Este genul acela miraculos de roman care se contopește cu amintirile noastre și ajunge să facă parte din noi.“ – afirmă scriitorul american Hernan Diaz (al cărui roman Trust a fost distins în anul 2023 cu Premiul Pulizer pentru Ficțiune). Iar „The New York Times Book Review“, scrie cu entuziasm: „Proza minunată a lui Genberg e asemenea unui acces de febră: hipnotică și arzând la atingere.“
Lectură plăcută! (Cronicar)