În ultima jumătate de veac, hispanistica românească a avut mereu specialiști de vârf, în cercetarea limbii și a culturii spaniole sau în traducerea literelor hispanice: Paul Alexandru Georgescu, Andrei Ionescu, Cristina Isbășescu, Domnița Dumitrescu, Victor Ivanovici, Dragoș Cojocaru, Gabriela Necheș, Ileana Scipione, Tudora Șandru, Lavinia Similaru… Însă, în ultimele două decenii, hispanistica cunoaște o adevărată perioadă de efervescență, unele dintre reușitele sale fiind strâns legate de nivelul înalt atins de cercetarea în domeniul filologiei romanice.
În ceea ce privește filologia romanică românească, pe plan european s-a impus școala de medievistică de la Universitatea din Bucurști, prin profesorii de la Catedrele de franceză, spaniolă și italiană. Fondatorul acestui centru de excelență este Ioan Pânzaru, elev al profesoarei Sorina Bercescu, căruia, cu timpul, i s-au alăturat și alți colegi sau foști studenți de la Departamentul de Limbă și Literatură Franceză: Luminița Ciuchindel, Mihaela Voicu, Luminița Diaconu și Cătălina Gârbea. În echipă s-au integrat de asemenea Mianda Cioba și Anca Crivăț, foste eleve ale profesorului Pânzaru și autentice eminențe ale hispanisticii noastre actuale, și italienista Corina Anton.
În colaborare cu medieviștii de la Facultatea de Istorie, conduși de distinsa profesoară Ecaterina Lung, colegii de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine au organizat un master de Studii medievale care a funcționat timp de aproape două decenii. Pentru înaltele lor standarde profesionale și morale, foștii masteranzi – istorici sau romaniști – păstrează în memoria lor, cu respectuoasă afecțiune, colaborarea cu profesoarele Mianda Cioba și Anca Crivăț. Ambele s-au format prin stagii de cercetare doctorală pe teme de medievistică hispanică și au predat la Universitatea din București, din 1990, cursuri și seminare de literatură spaniolă medievală și renascentistă. Au publicat mai multe volume și studii de specialitate în țară și în Spania sau în Franța, iar lucrările lor sunt citate frecvent de specialiștii europeni din domeniu.
Cele două profesoare au inițiat, împreună cu Institutul Cervantes și cu Editura Humanitas, o interesantă colecție – Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes –, în care au apărut deja două volume, pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Ambele sunt dedicate unor personalități importante în istoria gândirii din perioada prerenașterii și a Renașterii din Spania: Fernán Pérez de Oliva, Diálogo de la dignidad del hombre. Dialog despre demnitatea omului. Eseuri și discursuri. Ediție filologică (bilingvă), studiu introductiv, tabel cronologic, traducere și note de Mianda Cioba, București, Editura Humanitas, 2023, și, respectiv, Antonio Nebrija, Gramática sobre la lengua castellana. Gramatica limbii castiliene. Scrieri filologice și exegeză biblică. Ediție filologică (bilingvă), studiu introductiv, tabel cronologic, traducere și note de Mianda Cioba și Anca Crivăț, București, Editura Humanitas, 2023.
Fernán Pérez de Oliva (c. 1492–1531), originar din Córdoba, a fost un erudit poliglot. A făcut studii de umanioare la Salamanca, Alcalá, Paris, Roma și a fost profesor la Universitatea din Salamanca, unde a predat filozofie morală și filozofia naturii. A tradus în spaniolă tragedii și comedii din literatura Greciei antice și a fost, pentru o scurtă perioadă, rector al Universității din Salamanca. Cartea lui Diálogo de la dignidad del hombre (scrisă în 1529 și publicată postum în 1546), este considerată prima lucrare filozofică de anvergură scrisă în limba castiliană – un act de afirmare a limbii națiunii în fața latinei, lingua franca a Occidentului medieval. Ediția românească este însoțită de 190 de note lămuritoare (p. 225-259) și de o impresionantă bibliografie, grupată în trei secțiuni: Ediții, Surse și Bibliografie critică (p. 261-167)
Autorul a fost influențat de Erasmus și Pico della Mirandola, iar lucrarea lui reprezintă un punct de cotitură în trecerea de la latina academică la castiliana vernaculară, într-un gest de democratizare intelectuală, și se înscrie în tradiția umanismului renascentist, dar cu o particularitate iberică: un echilibru între scepticismul filozofic și tradiția religioasă catolică.
Cartea este un dialog filozofic, tipic umanismului renascentist, inspirat de Pico della Mirandola și de tradiția ciceroniană . Personajele – Antonio (umanist optimist), care susține „dignitas hominis“, și Aurelio (purtătorul de îndoieli), sceptic și pesimist – expun puncte de vedere divergente despre natura și condiția umană, în fața lui Dinarco (arbitru tăcut), care nu pronunță o sentință explicită. Această lipsă de decizie nu este un simplu accident, ci un efect deliberat care solicită reflecția cititorului. Acestuia îi revine sarcina deciziei.
Textul este publicat inițial fără clarificare finală – un gest rar pentru epocă –, ceea ce sugerează influență ciceroniană și deschidere către scepticism. Ulterior, editori precum Ambrosio de Morales și Francisco Cervantes de Salazar au intervenit pentru a oferi un final transparent și susținător al demnității umane, evidențiind astfel tensiunea dintre autor și tradiție.
„Demnitatea omului“ și îndrăzneala unei limbi
La începutul secolului al XVI-lea, în plină epocă a Renașterii, Fernán Pérez de Oliva publică o lucrare care marchează o ruptură și o naștere: Diálogo de la dignidad del hombre. Scris nu în latină, ci în castiliană, textul devine primul dialog filozofic de anvergură în limba spaniolă. Este mai mult decât o meditație asupra naturii umane: este, de fapt, o afirmație culturală, un pas decisiv în afirmarea unei limbi și a unei identități intelectuale, un gest esențial în afirmarea umanismului spaniol.
Scris înainte de 1530 și publicat postum, dialogul este o meditație profundă despre natura omului, balansând între două perspective: una care înalță ființa umană ca imagine a lui Dumnezeu și comoară a rațiunii, și alta care o descrie ca slabă, efemeră, prizonieră a durerii și a neputinței. Între aceste două voci – Antonio, apărătorul demnității, și Aurelio, scepticul –, cititorul este invitat nu doar să aleagă, ci să reflecteze, într-un timp în care reflecția devenea o formă de libertate interioară.
Originalitatea textului nu stă doar în temă, ci mai ales în limba aleasă. A scrie filozofie în castiliană – într-o epocă în care latina domina dezbaterile teologice și filozofice – era un act de emancipare culturală: înseamnă a revendica faptul că limba unui popor poate fi limbaj de idei, nu doar de rugăciuni sau un simplu instrument în comunicarea familiară. Pérez de Oliva, un cărturar spaniol, are curajul să afirme că limba vorbită de poporul său este demnă să exprime cele mai înalte idei ale umanității și deschide astfel drumul pentru o întreagă tradiție intelectuală în limba spaniolă, de la Francisco de Vitoria la Baltasar Gracián.
Ba chiar ceva mai mult lucrarea devine un model de dialog socratic reinterpretat umanist, în care autorul nu impune o concluzie, ci lasă cititorului privilegiul – și responsabilitatea – de a gândi singur. Într-o vreme a dogmei, această deschidere era nu doar o alegere stilistică, ci o declarație de încredere în rațiunea umană. Între credință și scepticism, între corp și spirit, între suferință și demnitate, omul apare nu ca o certitudine, ci ca o întrebare deschisă.
Astăzi, Diálogo de la dignidad del hombre rămâne un text actual, pentru că ne invită să ne întrebăm: ce anume face ca omul să fie demn? Rațiunea sa? Sufletul său? Capacitatea de a suferi, sau de a iubi? Poate chiar puterea de a pune întrebări, fără a avea întotdeauna nevoie de răspunsuri definitive. O lectură esențială pentru cei care cred că gândirea liberă începe cu limba în care o rostim.
Fernán Pérez de Oliva, umanistul cordobez al începutului de secol XVI, scrie Dialog despre demnitatea omului ca pe o înfruntare de idei între speranță și scepticism. Alegând limba castiliană în locul latinei, autorul deschide o cale nouă: una în care gândirea filozofică devine accesibilă, vie, profund umană. Această ediție românească redă nu doar un text fondator pentru cultura spaniolă, ci trebuie întâmpinat ca o invitație la reflecție într-un timp care, la fel ca al nostru, caută să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat să fii om.
Tematici esențiale
Tema centrală a scrierii lui Fernán Pérez de Oliva, anunțată încă din titlu, este demnitatea omului, susținută prin argumente teologice (imago Dei), filozofice (rațiunea), morale (capacitatea de a face bine). Lupta dintre corp și spirit este văzută în tradiție stoică, dar reinterpretată prin lentila creștină. Iar viziunea lui Aurelio asupra omului este epicureică și pesimistă: condiția umană este prezentată ca slabă și muritoare, dominată de suferință și efemeritate. Teza implicită a operei este valoarea limbii: castiliana poate exprima idei profunde, fiind un vehicul legitim al filozofiei.
Stilul este sobru, retoric elevat, dar clar, cu numeroase referințe la autorii clasici (Platon, Seneca, Aristotel, Sf. Augustin); dialogul este structurat în discursuri selective, lipsite de componente elaborate sau de aliaje narative, cu accent pe așa-zisa independență ideologică a autorului. Un dialog clasic despre om și limitele sale, pentru cititorii de ieri și de azi.
Lucrarea lui Fernán Pérez de Oliva Diálogo de la dignidad del hombre este una dintre pietrele de temelie ale umanismului spaniol timpuriu și, totodată, o lucrare care anticipează conflictele filozofice ale modernității. Fără a impune o concluzie univocă, textul oferă un spațiu de reflecție asupra a patru teme esențiale: relația dintre limbaj și gândire, fundamentele demnității umane, ambiguitatea finalității filozofice și tensiunea dintre umanism și nihilism.
În primul rând, alegerea limbii castiliene pentru exprimarea ideilor filozofice este ea însăși un gest radical. Dacă până atunci latina era singurul vehicul acceptabil al gândirii înalte, Pérez de Oliva afirmă, implicit, că limbajul filozofic nu este dependent de o limbă anume, ci de forța conceptuală pe care o poate construi acea limbă. În această alegere se reflectă nu doar democratizarea culturii, ci și un pas decisiv spre afirmarea castilienei ca limbă de cultură și reflecție.
În al doilea rând, dialogul pune în discuție sursele posibile ale demnității umane. Antonio apelează la argumente religioase – omul este demn pentru că este creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ –, dar Aurelio îl provoacă la un raționament mai profund. În textul lui Nebrija rămâne deschisă întrebarea: poate fi demnitatea apărată fără sprijin religios? Deși autorul nu respinge teologia, el lasă loc unei justificări laice a valorii umane, bazate pe rațiune și moralitate, o direcție ce va fi amplificată de modernitatea iluministă.
Faptul că Diálogo nu oferă o concluzie clară nu este o carență, ci o alegere deliberată. În tradiția socratică, gândirea nu înseamnă formularea de dogme, ci deschiderea către complexitate. Lipsa unei concluzii reflectă credința în capacitatea cititorului de a decide singur și în imposibilitatea de a reduce condiția umană la un singur adevăr.
În sfârșit, textul lui Pérez de Oliva prefigurează conflictul modern între umanism și nihilism. Antonio și Aurelio nu sunt doar voci opuse, ci simboluri ale unei rupturi care va defini gândirea ulterioară. În timp ce Antonio crede în perfectibilitatea și valoarea intrinsecă a omului, Aurelio se apropie de un scepticism profund, care va căpăta, mai târziu, forme radicale la Nietzsche sau Cioran. În această tensiune nerezolvată rezidă actualitatea perenă a Dialogului. Astfel, Diálogo de la dignidad del hombre nu este doar o operă de epocă, ci un text viu, în care întrebările fundamentale despre om, limbaj și sens continuă să ne provoace.
Relevanță academică
Diálogo este un text fondator pentru filozofia în limba spaniolă: ilustrează tranziția de la scolastică la umanism. Totodată oferă un cadru ideal pentru analiza relației dintre formă (dialogul) și conținut (dezbaterea ideologică). Combină influențe din tradiția clasică (Manetti, Pico), biblică, medievală (Plinio, Lucrețiu, Marcus Aurelius) și retorică scolastică. A generat discuții critice semnificative despre scepticism, lipsa finalului explicit, genul dialogului filozofic și valoarea limbii ca vehicul al filozofiei.