Cum e posibil ca în întunericul cutiei craniene să existe atâta lumină? Cum e posibil ca informațiile transmise de stimulii veniți din exterior să se transforme în senzații atât de puternice și de distincte una de cealaltă când de fapt la creierul nostru nu ajunge decât influxul nervos, element comun în care se convertesc toate inputurile organelor senzoriale? Răspunsul pe care-l dă David Eagleman este unul care accentuează o proprietate cu totul fascinantă a materiei noastre cerebrale: neuroplasticitatea.
Venim pe lume înzestrați cu anumite dotări elementare, câteva reflexe ce ne permit supraviețuirea imediată, restul creierului fiind asemănător unei mașini de calcul care urmează să fie programată și reprogramată, structurată și restructurată în funcție de experiența cu lumea. De aici noțiunile de rețea vie și cablat la viață pe care autorul le propune cititorului pentru a putea descifra misterul creierului uman. Câteva experiențe și observații arată importanța acestei neuroplasticități într-un mod cât se poate de limpede. Dacă o anumită zonă cerebrală devine nefuncțională în urma unui accident vascular cerebral – este foarte posibil ca alte zone din creier să preia funcțiile pe care zona afectată le susținea înaintea accidentului. Tot astfel, dacă se pierde un anumit membru (mână, picior) sau simț (auz, văz, miros) – zonele din creier alocate receptării influxurilor nervoase transmise de receptorii specifici membrelor sau organelor respective sunt aproape imediat „preluate“ de ariile învecinate, alocate altor percepții. Ceea ce ne arată că specializarea anumitor zone cerebrale nu este un dat fix, ci se obține în urma experienței cu lumea și poate fi permanent revizuită. Multă vreme s-a crezut că există o anumită hartă a creierului, anumite arii cerebrale „responsabile“ cu anumite funcții și capacități (limbajul, vederea, auzul) – dar în cele din urmă cartografierea creierului s-a dovedit a fi ceva la fel de dificil precum cadastrarea dunelor mișcătoare.
Creierul este într-o continuă schimbare, redefinire, transformare (fiecare fapt de viață, fiecare eveniment, fiecare lucru nou învățat îl transformă). Aceasta este, ne spune Eagleman, cea mai bună, rapidă, eficientă și economică soluție pe care au „găsit-o“ specii precum cea din care facem și noi parte în lupta lor pentru supraviețuire. Pentru a asimila o experiență nouă, creierul este pre-dispus să se modifice astfel încât să o poată „primi“, să o poată înțelege, „mecanism“ mult mai eficace decât unul care operează cu tipare predefinite. Anumite experimente par să pledeze extrem de convingător în favoarea tezei neuroplasticității, conform căreia creierul nu este decât o mașină de calcul extrem de performantă capabilă să întregistreze, decripteze și interpreteze orice stimul senzorial posibil. De pildă, dacă dotăm o ființă cu un alt organ – de pildă capacitatea de a vedea în infraroșu sau capacitatea de a simți nordul ori capacitatea de a resimți câmpurile magnetice – observăm nu doar că creierul preia foarte repede noile informații primite (complet inexistente în experiența anterioară, atât a individului cât și a speciei), dar se restructurează global, integrând noile senzații într-un mod coerent în ansamblul sensorium-ului, fără ca celelalte capacități senzoriale existente să-și piardă funcționalitatea. Șoarecii cărora li s-a implantat în cortex un detector de lumină infraroșie au realizat sarcinile ce presupuneau orientarea prin noul simț, dar au continuat să folosească mustățile și mirosul pentru orientare în condiții normale. Mai mult decât atât, s-a constatat că montarea la oameni a unui dispozitiv care indică prin vibrații nordul, duce la o perfecționare remarcabilă nu doar a orientării în spațiu, dar și a rememorării traseului parcurs, ceea ce sugerează că adăugarea unei noi capacități senzoriale nu este doar cantitativă, ci reverberează calitativ asupra întregului sistem psihic.
În disputa dintre ineism și tabula rasa, Eagleman pare să fie adeptul – cu tonalități de discurs misionar, apologetic – al celei de-a doua. Un creier dotat cu idei înnăscute, cu „forme“ și „categorii“ ar fi asemenea unui creier reptilian, capabil să vadă și să simtă doar ceea ce este programat să vadă și să simtă – în comparație cu creierul tabula rasa, mobil, flexibil, adaptabil, deschis, dispus mereu să asimileze, să învețe și să adopte comportamente noi și noi moduri de a simți și de a înțelege. Un creier platonic ar colapsa la prima adiere de vânt necunoscut – neștiind cum să o interpreteze –, întrucât i-ar lipsi forma care i-ar asigura inteligibilitatea, ideea în lumina căreia să o poată percepe. Doar dacă – și în această chestiune Platon și-a luat măsuri de precauție – nu ar exista câte o formă, câte o idee pentru chiar orice realitate întâlnită, pentru orice lucru, fie el oricât de mărunt și oricât de mizer – un fir de nisip sau o grămadă de noroi. Există însă o soluție mult mai simplă, și aceasta este neuroplasticitatea – nu e nevoie de nicio formă anterioară, de nicio structură preexistentă, de niciun tipar înnăscut –, pentru că creierul uman este capabil să producă el însuși aceste tipare și forme post factum, în raport cu experiențele primite, cu scopul de a le semnifica, decripta, înțelege. Această teorie explică și complicata problemă a limbajului uman – varietatea enormă a limbilor existente, diferențele enorme de sintaxă și morfologie, căci, în ciuda eforturilor unui Noam Chomsky de a demonstra existența unor structuri lingvistice universale, limbajul pare să rămână extrem de proteic, de versatil, de… indiferent la formele în care se realizează. În definitiv, crede autorul, limbajul nu este altceva decât un mod de a descrie o experiență comună cu a celorlalți (de aici imposibilitatea de a traduce senzațiile vizuale unui nevăzător). Or, această descriere se poate folosi la fel de bine de simboluri grafice, gesturi, imagini, sunete.
O ipoteză interesantă, dar foarte discutabilă, este cea privitoare la producerea viselor. După Eagleman, creierul visează pentru a compensa deprivarea vizuală din timpul somnului, deprivare ce ar putea avea drept efect „ocuparea“ cortexului occipital de către alte zone învecinate, dată fiind permanenta luptă pentru „teritoriu cerebral“ a funcțiilor psihice. S-a constatat că o deprivare de scurtă durată a simțului vizual duce la mărirea zonei de acțiune cerebrală a altor simțuri – auz, pipăit, miros, gust – în „zona“ cerebrală aferentă simțului deprivat. Somnul, la rândul lui, se datorează ritmurilor circadiene, în speță mișcării de rotație a Pământului soldată cu lăsarea regulată a întunericului nopții. Eagleman formulează o ipoteză cel puțin naivă, susținând că în condițiile în care Pământul ar fi orientat doar spre soare și nu s-ar face deloc întuneric, oamenii nu ar mai dormi și deci nici nu ar mai visa, căci, nemaifiind privați de senzații vizuale, nu ar mai fi nevoie de vise, rolul lor fiind doar acela de a ține cortexul occipital ocupat cu false senzații vizuale pentru a nu fi luat în posesie de alte procese senzoriale. Nu contest că se produce o anumită dezactivare a cortexului vizual – dar de aici până la a invoca riscul de orbire cerebrală ca motiv pentru producția de vise – este o distanță la fel de mare pe cât de stupidă este stipularea întunericului nopții drept cauză a somnului. Oamenii dorm și pe timpul zilei și ar dormi și în condițiile unei zile veșnice pentru că nu atât întunericul declanșează somnul (există animale nocturne), cât nevoia de relaxare și de detensionare, mai ales în cazul animalelor superioare unde consumul nervos necesar complexei mașinării de procesare neuronală este imens. Nu doar oamenii dorm și visează, ci toate animalele superioare… În opinia mea, visarea este modul prin care sistemul psihic al animalului reușește să intre în stare de somn, convingându-l (sau autoconvingându-se) că de fapt continuă să fie treaz, că este prezent în realitate, că este vigil. În condițiile vitrege obișnuite ale naturii, somnul pare cea mai proastă afacere posibilă, animalul adormit fiind în starea cea mai vulnerabilă, cea mai expusă. Toate instinctele de supraviețuire se opun unei asemenea pierderi a vigilenței, a atenției – și tocmai de aceea e nevoie de acest truc prin care creierul creează un soi de realitate simulată, o iluzie a continuării prezenței active în lume – tocmai pentru a obține detensionarea și relaxarea de care un organism complex are atâta nevoie. Așa se explică poate și faptul constatat de un alt specialist în neuroștiințe: visele sunt într-o majoritate copleșitoare… coșmaruri (visăm că suntem amenințați, că fugim sau ne luptăm cu monștri). Din combinarea dintre frica de a adormi și nevoia de a dormi rezultă visul-coșmar.
Apropo de coșmaruri, în plină epocă înspăimântată de pericolele transumanismului, cartea lui David Eagleman așază într-o lumină foarte promițătoare zodia augmentării bio-tehnologice a ființei umane. În „povestea“ scrisă de el – cum singur își intitulează volumul – creierul pare că abia așteaptă să i se mai conecteze un dispozitiv senzorial sau unul acțional. Ambele direcții sunt în prezent exploatate cu succes – unii reușind, după cum am văzut, să-și mărească senzorialitatea prin capacitatea de a percepe nordul, alții prin perceperea luminii ultraviolete sau prin traducerea culorilor într-un limbaj acustic (frecvență, înălțime, volum). Autorul preconizează că ne vom putea conecta și vom putea resimți ceea ce trebuie că „simte“ o dronă aflată la înălțime sau chiar stația spațială internațională. Cealaltă direcție este și ea exploatată în prezent – există membre bionice și roboți comandați de un creier uman aflat la distanță. În curând ne vom putea trimite reprezentanții robotici simultan în diverse părți ale lumii, dobândind astfel una dintre cele mai râvnite capacități: ubicuitatea.