E uimitor că străluciții absolvenți ai Universității Cambridge au putut fi, după expresia lui Grant, „șocați de îndrăzneala și scepticismul a două femei tinere“– e vorba, desigur, de Vanessa și Virginia. De aici rezulta și primejdia resimțită de mulți dintre cei care frecventau casa din Fitzroy Square: „Nu era deloc comod să fii în relații apropiate cu Virginia. Cu cât intimitatea era mai mare, cu atât creștea și pericolul – pericolul de a fi ținta unor izbucniri critice nemiloase“ (Noble, 1972: 5). Într-adevăr, nimeni nu era cruțat – dar nu ca o formă a cruzimii gratuite, atât de frecvent semnalate la tineri, ci ca o expresie a onestității intelectuale. E adevărat, pe de altă parte, că niciunul dintre cei care prezenți la întâlniri nu căuta succesul imediat. Erau conștienți că efortul creator necesita răbdare, concentrare și o atitudine inflexibilă în urmărirea țelului. Drept dovadă, Virginiei i-au trebuit șapte ani pentru a scrie primul roman, The Voyage Out, lucru care părea firesc în mediul ei.
Ca tânără femeie, Virginia Stephen era un amestec de timiditate aproape maladivă și de comportament ofensiv împins dincolo de limitele prudenței. Duncan Grant nu se sfiește să-l numească „sălbăticie“, „ferocitate“ („fierceness“), insistând asupra alternanței deconcertante a acestor două atitudini. Detesta neprevăzutul și uneori se punea în postúri jenante, deoarece nu era pregătită pentru o întâlnire neprogramată sau pentru o întâmplare neobișnuită. Altfel spus, avea problemele de adaptare la realitate ale nevroticului și reacțiile imprevizibile ale cuiva ce pornise, fără să-și dea seama, un război cu lumea. Era decisă să-și impună propria viziune, chiar dacă risca astfel să-și antagonizeze partenerii de dialog.
Chiar din perspectiva unui copil, cum era Ann Stephen (ulterior, doamna Synge), o nepoată a scriitoarei, fiica fratelui ei Adrian, era evident că ne aflăm în fața unui personaj neobișnuit. Pe la șase ani, auzise întâmplător rostindu-se în legătură cu mătușa ei bine cunoscuta frază: „Se știe că genialitatea e vecină cu nebunia“. Din acest motiv, și-o imagina costumată excentric, vorbind singură și recitând versuri în fața unui auditoriu invizibil. Când a întâlnit-o, imaginea s-a destrămat într-o clipă: mătușa era îmbrăcată decent și a început o conversație pe un ton cât se poate de călduros. Ann Stephen a simțit că nimeni nu-i acordase vreodată atât de multă atenție. N-a fost o simplă întâmplare, deoarece de-a lungul anilor fetița devenită adolescentă și apoi tânără femeie s-a bucurat de atenția faimoasei sale mătuși.
Deși s-au publicat o mulțime de cărți despre istoria mănunchiului de intelectuali cunoscuți sub numele de Grupul Bloomsbury, niciuna n-a fost interesată de găsirea unui fir epic unificator, comparabil cu cel al lui Lytton Strachey, atunci când a scris Eminent Victorians. Nu informația lipsea, ci dorința de a sesiza li nia de continuitate. Cu excepția lui Leon Edel, exegeții au căutat mai ales ruptura, originalitatea, discontinuitatea și sfidarea. Abia acesta a în drăznit să spună că „eminenții bloomburghezi“ erau fiii deloc risipitori ai „eminenților victorieni“ (cardinalul Manning, Florence Nightingale, Thomas Arnold și generalul Charles Gordon). Spre deosebire de Strachey, care a preferat abordarea persiflatoare la adresa eroilor săi (cu excepția lui Florence Nightingale), Edel și-a propus o abordare în care predomină re constituirea calmă și profunzimea portretului.
Dintre nenumărații participanți la întâlnirile din casa Virginiei Wolf ori a fraților săi, Edel îi reține pe Clive Bell (n. 1881), Vanessa Bell (n. 1879), Roger Fry (n.1866), Duncan Grant (n. 1885), John Maynard Keynes (n. 1883), Desmond MacCarthy (1877), Lytton Strachey (1880), Leonard Woolf (1880), Virginia Woolf (1882). După cum se vede, cu excepția lui Roger Fry și a lui Desmond MacCarthy, toți ceilalți erau născuți în primii ani ai penultimului de ceniu al secolului al XIX-lea. Erau, așadar, nu doar o grupare intelectuală, ci și una generațională. Întrebării lui Clive Bell, „Ce a fost Bloomsbury?“, Leon Edel îi răspunde peste ani: „A House of Lions“ („O casă a leilor“). Dar la fel de bine s-ar putea spune că a fost o generație rectificată sub presiunea socială, economică, morală și științifică a timpului. În scurtă vreme, ea și-a descoperit vocația de a deveni și una rectificatoare.
A semănat destulă confuzie împrejurarea că aproape toți cei care gravitau în jurul familiei Woolf au negat că ar alcătui un grup, fie el și unul neomogen. Țineau atât de mult la individualitatea lor, încât refuzau cu obstinație să admită apartenența la o mișcare bine definită. Preferau să se manifeste ca indivizi, „ca prieteni iubitori“ („loving friends“), decât ca intelectuali înregimentați. Îi ajuta și faptul că nu concurau în aceleași domenii, fiecare avându-și culoarul de activitate bine definit. Priviți de la o distanță în timp, erau o adunătură pestriță, energică și gălăgioasă: „snobi, excentrici, insolenți, aroganți, egoiști, obsedați de relațiile personale nevrotice – adică de sex în variatele lui manifestări androgine“ (Edel, 1979: 11).
Aceste trăsături contrazic în mare parte ceea ce știm deja despre Virginia Woolf. Dar e sigur că ea s-a contaminat, în timp, de unele din metehnele prietenilor ei, chiar dacă umbrela morală victoriană sub care a stat întreaga viață le-a diminuat sau cel puțin le-a ascuns. Însă ele erau doar culorile excesive ale unui portret de grup din care nu lipseau rațiunea și decența. Tabloul era completat de idealul muncii puse sub pavăza eticului și a unui spirit aristocratic înnăscut. Într-o încercare de a-i înfățișa în diversitatea, dar și în unitatea lor, Edel îi privește în perspectiva evoluției individuale, petrecută oarecum independent de spiritul camaraderesc ce domnea atunci când se întâlneau:
„Erau pasionați de artă; le plăcea voluptatea vieții; știau cum să se relaxeze după ziua de muncă. Scriau. Pictau. Decorau. Construiau mobile. Făceau parte din comitete naționale. Au dobândit o largă recunoaștere. Odată cu succesul, a venit și o anumită putere. Unul dintre ei a ajuns pair. Altul a fost înnobilat. Alții au refuzat onoruri. Erau îngrozitor de critici. Criticau Oficialitatea, dar, spre deosebire de mulți critici, se străduiau s-o îmbunătățească. Urau războiul. Unii au refuzat să lupte; alții credeau că trebuie să susțină până la capăt conflictul din 1914-1918. Toți au lucrat în mod activ pentru pace. Cei care i-au cunoscut erau iritați de atitudinea lor și unii i-au găsit neciopliți și agresivi. O eminentă doamnă care avea și un splendid condei critic mi-a comunicat, atunci când i-am spus că scriu această carte, «O, cei din Bloomsbury mă plictisesc». Nu pot să-i reproduc tonul. Pentru alții, erau cei mai puțin plictisitori oameni din lume, pentru că aveau inteligență și farmec“ (Edel, 1979: 12).
Îți vine să exclami: parcă sunt prea buni pentru a fi și adevărați!
În realitate, chiar erau foarte buni. Nu au devenit valoroși pentru că s-au lăsat contaminați de atmosfera de înalt intelectualism ce domnea în casa din Bloomsbury, ci au aderat la ea pentru că deja purtau germenele originalității și al creativității radicale. Carierele ulterioare arată că era vorba de indivizi supradotați. Ca importanță socială, John Maynard Keynes a fost, cu siguranță, cel mai influent. Efectele teoriilor lui economice s-au răsfrânt asupra a milioane de oameni. Leonard Woolf, dincolo de cariera de critic și editor, a exercitat o înrâurire considerabilă în cadrul Partidului Laburist.
Lytton Strachey a adus o notă revoluționară în scrierea biografiei unor personaje istorice și culturale. Roger Fry a fost unul din marii critici și teoreticieni ai vremii sale, iar Vanessa Bell și Duncan Grant i s-au alăturat în demersurile lor de a impune Post-Impresionismul drept un curent artistic revoluționar. Nota de originalitate a criticii de artă a lui Clive Bell are ecouri până în ziua de azi, ca și abordarea literelor de către Desmond MacCarthy. În ce-o privește pe Virginia Woolf, argumentele pentru rolul decisiv jucat în modernismul britanic și mondial constituie chiar obiectul demersului de față.
A existat un miez tare al gru pu lui Bloomsbury, alcătuit din personajele evocate mai sus, dar amploarea fenomenului e mult mai mare și istoria mult mai întortocheată. Toți cei care s-au ocupat de istoria grupului au constatat, așa cum am anticipat deja, că existența sa nu s-a datorat unei viziuni bine definite și comune tuturor în chestiuni precum conștiința, timpul și spațiul, viața și moartea și altele din aceeași categorie. Liantul l-a constituit relațiile de prietenie, de familie chiar, ceea ce a insuflat de la început întâlnirilor un aer degajat. Altfel spus, nu se adunau dintr-o îndatorire profesională, ci din plăcerea de a fi împreună. Ține de miracol faptul că, finalmente, realizările individuale au fost atât de impresionante, încât prestațiile au devenit focare de iradiere culturală, socială și politică de primă mână.
E de remarcat longevitatea grupării și menținerea stilului de convivialitate și confruntare permanentă. Pentru unii din membrii activi, istoria grupării ar fi durat doar până la Primul Război Mondial. Pentru alții, aceasta a supraviețuit, și chiar a devenit un fenomen de mare vizibilitate, în anii 1920-1930. Pentru S.P. Rosenbaum, un cercetător care și-a dedicat aproape întreaga existență studierii istoriei Grupului Bloomsbury, au existat cel puțin trei etape distincte, fiecare cu caracteristicile sale: un Bloomsbury Victorian, unul Georgian și unul Edwardian. Rosenbaum, de altfel, a insistat asupra „Clubului memoriei“, care cuprinde totalitatea scrierilor confesive ale membrilor definitorii ai Grupului, dar și amintiri, corespondență, reflecții ale celor care, rămânând în exterior, au dobândit o imagine obiectivă asupra activității lor.
Leon Edel adoptă o poziție contrară celei a lui Rosenbaun, care e integratoare și tinde spre exhaustivitate. Edel îi exclude, de pildă, pe E.M. Forster, pe Lady Ottoline Morrell sau Bertrand Russell, deoarece ei ar fi fost doar „prieteni ai prietenilor“. Cu alte cuvinte, nu au contribuit la alchimia ce asigura omogenitatea născută din interacțiunile grupului și era garantul unei fabuloase vitalități. Paradoxul e că deși s-au influențat atât de puțin unii pe alții, păstrându-și întreaga viață postura de alergători pe culoare indivi duale, au avut o covârșitoare influență asupra exteriorului. E un caz unic în care un grup de forțe divergente a generat efecte convergente.
În timp, s-a creat în interiorul grupului un Club informal, un fel de ce naclu în cadrul căruia membrii citeau din creațiile lor cu caracter memorialistic. S.P. Rosenbaum (2014) îi conferă, postum, o legitimitate și o consistență pe care nu doar că n-a avut-o niciodată, iar cei vizați n-au menționat-o decât în trecere (vezi, de pildă, Virginia Woolf, în biografia din 1940 a lui Roger Fry.) Și totuși, această semi-ficțiune oferă argumente care întăresc ideea de coeziune a grupului. Cu alte cuvinte, nu totul se rezuma la flecăreală, la conversații mai mult sau mai puțin întâmplătoare. Existau și scopuri precise ale întâlnirilor, așa cum o dovedesc memoriile lui John Maynard Keynes, care au fost concepute inițial pentru a fi citite în fața grupului de prieteni.
(Fragment din Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf, în pregătire pentru Editura Polirom)