În vara lui 2025 scriitorul cubanez Leonardo Padura (n. 1955) a venit în România pentru a lansa El hombre que amaba a los perros, roman apărut în țara sa natală în 2009, excelent tradus și la noi de Ileana Scipione (Bărbatul care iubea câinii). Cu un fulminant parcurs mai ales în spațiul literaturii de limbă spaniolă, Padura nu e cunoscut aproape deloc în literatura română, cel puțin nu până la această traducere. Există un singur precedent, care abia acum poate căpăta cu adevărat pregnanță: în 2021 Marin Mălaicu-Hondrari a tradus romanul Máscaras (Măști), al treilea din celebra serie de patru romane noir/policier ale lui Padura, avându-l ca protagonist pe detectivul Mario Conde – un Sherlock Holmes havanez. Cele câteva interviuri date cu ocazia promovării cărții în România au revelat nu doar un scriitor absolut remarcabil, ci și un admirabil caz de disidență intelectuală asumată. Filolog, ca formație, jurnalist cu experiență îndelungată în spațiul cubanez, Padura și-a asumat riscurile scrisului liber într-o țară unde libertatea de exprimare este drastic controlată de autoritățile comuniste. Dacă ficțiunile polițiste și jurnalismul de investigație încă n-au pus mari probleme cenzurii politice (Padura a debutat în volum la sfârșitul anilor 1980, și-n presă mult mai devreme și, împotriva discursului și a perspectivei sale deloc conformiste, a fost răsplătit cu cele mai înalte premii literare naționale), romanul din 2009 l-a făcut repede indezirabil.
Cariera lui strălucită în afara Cubei a contribuit și ea la marginalizarea autorului, astfel încât, deși încă nu s-a autoexilat din patria familiei Castro, ca mulți dintre concetățenii săi, Padura nu prea mai e prezent în spațiul public al culturii de origine. Ca să treacă de zidul tăcerii pus ostentativ în fața lui de către statul comunist de pe malurile Caraibelor (repet, exact cel care, la un moment dat, l-a premiat la vârf, probabil dintr-un scrupul de imagine internațională ori la presiunea unanimă a criticii literare cubaneze!), a ales să scrie în continuare semiclandestin (fără posibilitatea lansărilor, a interviurilor sau a semnalărilor în media) și să-și exporte cărțile și scenariile de film prin internet, prin intermediul editurilor (spaniole) de peste ocean.
Roman „istoric”, la prima vedere, o masivă docu-ficțiune despre ultimii ani de viață ai revoluționarului bolșevic Lev Troțki și despre asasinarea sa în Mexic, la Coyoacán, în august 1940, Omul care iubea câinii nu e așa ceva sau, mai bine-zis, nu e numai asta. Cu volute de proză existențialistă pe teme ca singurătatea, frica, criza interioară, violența, dedublarea, fanatismul, moartea, iubirea și cu substanțiale pasaje de eseu politic despre revoluțiile, războaiele și utopiile secolului XX, romanul împletește inextricabil poveștile a trei personaje, două reale, certificate istoric, adică, și unul fictiv, menit a lega poveștile și a le da coerența epică și ideatică necesară.
Primul e, desigur, Troțki, un Troțki cincuagenar. El e surprins în perioadele succesive de exil asiatic, european și american (Kazahstan, Turcia, Norvegia, Mexic), începând cu anii 1920-1930, alături de soția sa, Natalia Ivanovna, însoțiți de varii prieteni apropiați, uneori de nepoți, de secretari și de mereu înnoitele gărzi de corp aparținând statelor care-i oferiseră dreptul de azil. Adept al revoluției continue, fidel idealurilor marxiste din tinerețe și dornic să continue aplicarea lor până la dispariția claselor sociale și la realizarea utopiei egalitare, fostul comilition al lui Lenin se confruntă cu succesiunea de orori pe care inamicul său de moarte, Stalin, i-o aduce aproape clipă de clipă, după ce l-a expulzat din URSS ca pe-un trădător periculos pentru noua ordine sovietică: războaie civile și militare (în Spania, în Grecia, în Polonia, în țările baltice și-n restul Europei), procese înscenate și execuții ale foștilor prieteni politici pentru vini imaginare (Buharin, Kamenev, Zinoviev), însoțiri absurde (Stalin-Hitler), interminabile și întinse rețele de agenți ai NKVD-ului.
Amenințat mereu din umbră de un posibil asasinat pus la cale de foștii „tovarăși“ de la Kremlin, Troțki luptă fără epuizare pentru a convinge lumea de adevărurile sale și de nebunia lui Stalin: scrie jurnale, scrisori, articole, tratate, biografii, încercând să recreeze o Internațională comunistă „curată”, necoruptă de setea de putere prin care tiranul mustăcios de la Moscova îi ucide simptomatic pe toți cei care nu sunt de acord cu el, care-i amenință planurile sau de care se teme. Treptat, fostul lider bolșevic trebuie să constate că are de luptat în plus cu bătrânețea, cu bolile, cu epuizarea, cu singurătatea politică (puțini dintre comuniștii din Rusia și din Europa îl mai cred și-l mai sprijină) și afectivă (aproape toți membrii familiei sale sunt închiși în Gulag sau asasinați de Stalin) și cu refuzul tuturor (până și intensul episod erotic cu Frida Kahlo rămâne unul pasager). Îi mai rămân drept consolare iubirea pentru animale (mai ales pentru câini), atașamentul neștirbit al soției, devotamentul tot mai puținilor adepți și microparadisul aparent sigur din casa pe care guvernul mexican i-a pus-o la dispoziție.
Al doilea protagonist real e asasinul Ramón Mercader, un fanatic comunist catalan și combatant în războiul civil spaniol. Familia, iubita, înclinațiile politice, anturajul colorat și ura față de status quo-ul prezentului îl aruncă în brațele agenturilor sovietice și-l transformă într-un executant cinic al oricărui ordin primit de la Stalin. Trecut prin stagii de pregătire la Moscova, Mercader devine un mancurt ale cărui afecte au fost extirpate pentru a servi cauza: e trimis în Mexic, ca să se strecoare în casa din Coyoacán și să-l elimine o dată pentru totdeauna pe ereticul Troțki. Odată îndeplinită misiunea (prin înfingerea unui piolet în craniul victimei), Mercader e lăsat un timp îndelungat în închisorile mexicane și e „recuperat“, apoi, pentru a fi adus în preajma Kremlinului și a fi lăsat să trăiască pentru totdeauna ca „erou“ al URSS, în „paradisul“ din patria sovietelor postbelice. Destinul său, alcătuit din rupturi forțate, etape marcante și întâlniri decisive, e urmărit de naratorul obiectiv care-l urmărise și pe Troțki, pentru a reda involuția șocantă a unei ființe umane dinspre tinerețea obișnuită și plină de idealuri mai mult sau mai puțin stimabile (în ținuturile calde ale Barcelonei) spre o bătrânețe dezumanizată (în cenușiile ierni moscovite), copleșită de dezamăgiri, frustrări, amintiri negre și coșmaruri nevindecabile.
Egal în substanța groasă a portretului cu ceilalți doi e al treilea protagonist, cel fictiv. Asumarea unui alter ego auctorial e sugerată inclusiv de folosirea persoanei I (predată, la final prietenului său, Dany), căci Iván Cárdenas împrumută câteva date din biografia lui Leonardo Padura. Iván e un scriitor cubanez confruntat cu marginalizarea și crizele existențiale încă din studenție. Deși a publicat în tiraj restrâns un volum de povestiri, e pedepsit subtil prin refuzuri editoriale, mustrări ideologice și exilări în meserii neconforme (după un stadiu la un radio dintr-o provincie montană și o internare la dezalcoolizare, devine redactor la o revistă de medicină veterinară). Întâlnirea pe o plajă din Havana în anii 1970 cu un misterios individ însoțit de doi câini (nimeni altul decât Ramón Mercader, fostul agent NKVD ascuns sub numele de Franck Jacson sau Jaime López), Iván trăiește evenimentul care-i va schimba viața definitiv și-i va revela lucruri necunoscute despre țara sa, despre trecutul și viitorul unei lumi de care nu știa decât ce i se permisese să afle. Hotărât să-i scrie povestea (străinul dispăruse subit, la un moment dat, lăsându-i câteva însemnări despre sine), Iván retrăiește istoria zbuciumată a secolului XX, o istorie care a afectat profund oameni de pe întreg pământul și care s-a ascuns simbolic și-n iminența meteo a unui uragan devastator, și-n sfârșitul tragic al soției sale, Ana.
Romanul lui Leonardo Padura e plin de personaje și de evenimente, de surprize și de întorsături de situație, de reflecții, de reconstituiri, de scenografii și de conexiuni convingătoare. Concentrat, în esență, pe raporturile dintre minciună, umanitate și speranțele ei de salvare, mesajul său central poate fi rezumat într-una dintre replicile lui Iván, scriitorul-personaj: „Ne-am ars. Toți“. Și, de asemenea, în mărturisirea autorului dintr-o notă finală despre gratitudini și intenții: „Să dau formă și să extrag din mine această exemplară istorie de iubire, nebunie și moarte, care sper să spună încă ceva despre cum și de ce s-a pervertit utopia și chiar să trezească un pic de compasiune.“ Cu o documentare impresionantă, alternând vocile narative, jucându-se spectaculos cu metaficțiunea și bricolând abil planurile și cronologiile, cu un discret tribut adus prozei lui Raymond Chandler, Bărbatul care iubea câinii e una dintre cele mai notabile cărți ale literaturii universale contemporane.