Cum poate fi materia bombardată cu timp? Cum modifică așa-numitul timp greu o realitate cotidiană, trecând-o pe frecvențe onirice/funambulești? Răspunsurile acestor întrebări, dar și ale altora de-o natură similară, ni-l oferă narațiunea insolită a romanului Povestea elefantului care trăia într-o nucă, semnat de Adrian Alui Gheorghe, un autor plurivalent și un povestitor fermecător.
În cadrul unui experiment științific, cu totul excepțional, un hazard nărăvaș parcă plimbă câteva personaje și existențele lor pe o tablă de șah în flăcări. Astfel, un tren, vehicul al miraculosului și primul element al experimentului, poate să circule depășind bariere logice sau geografice, granițe dintre utopie și distopie, plonjând dintr-o realitate în alta, dintr-un mecanism fictiv într-unul parabolic, dar și alegoric.
Omul de afaceri Iulius Berca pare a fi tipul de personaj întrucâtva paradoxal, pentru că îmbină latura reflexiv-livrescă, bazată pe cunoștințe destul de solide din Platon, Democrit sau Basarab Niculescu, cu latura practică, punând la cale un proiect pe cât de straniu sau de absurd, pe atât de inedit. Este vorba despre bombardarea materiei cu timp greu, care va deturna firescul unor cauzalități obișnuite, rutiniere, cum ar fi conexiunile dintre întâmplări și efectele acestora, dintre gândire și acțiune, dintre aparențe și esențe. În schimb, toată această versatilitate, chiar vaporozitate a lumilor și a timpului permite convertirea imposibilului în posibil, evidențierea resorturilor imaginative ale unui concret chiar și de dimensiunea unei nuci sau a unui vagon de tren în care lucrurile și ființele își vor autogenera propriul univers fabulos. În cadrul unui interviu televizat, Berca motivează reușita, dar și necesitatea unui astfel de proiect, declarând că ,,timpul greu asta face, are o versatilitate care îi permite să își schimbe planul după un ritm pe care i-l imprimi la momentul în care îl experimentezi“.
Personajele poartă nume aristocratice sau chiar exotice: Savel Dobcinschi, Venera, Iudith, Lothar, Sima sau Amalia, unele dintre ele ajungând să experimenteze fenomene pe care nu și le pot explica apelând la propria rațiune sau chiar sensibilitate. Odată pornit în călătorie, trenul parcurge mai multe teritorii, aflându-se pe muchia tot mai subțire care desparte o cronologie obișnuită, liniară, de una frântă, discontinuă, halucinatorie. De pildă, Edgard Teodorof, un agent de publicitate, călătorește spre iubita sa, Celina, cu scopul de a se întâlni la un moment dat pe traseu și de a-și continua, împreună, călătoria. Însă trenul nu mai ajunge în stația de unde ar trebui să urce fata, autoritățile nu surprind nimic neobișnuit pe camerele de luat vederi, mai mult decât atât, nici în documentele oficiale nu figurează mare lucru legat de pasageri sau de ruta pe care trenul urma să o efectueze. De-a lungul călătoriei, Edgard este implicat și în alte aventuri la fel de stranii, experimentând comicul și grotescul în egală măsură. Cunoaște personaje pestrițe, devine, de asemenea, complicele unui soi de trafic de timp pus la cale de oameni de știință, damnați parcă la un perpetuu exil în inima absurdului.
Cea mai importantă dimensiune rămâne însă cea a unei teatralități bufe. Un astfel de caracter teatral determină și atmosfera carnavalescă a romanului, înțeleasă în accepțiunea lui Mihail Bahtin, din cartea sa despre Rabelais, care afirma că prezența carnavalului generează „potențialitatea unei lumi complet diferite“. Tocmai asta face și Adrian Alui Gheorghe, în roman, prin ideea acestui experiment științific și a consecințelor sau prelungirilor acestuia în direcția deriziunii, a funambulescului, a măștii și, astfel, a unei întregi retorici a absurdului. Nu întâmplător, naratorul realizează o fișă biografică a fiecărui personaj, confecționată din elemente picarești, chiar derizorii, conferind de fiecare dată existențelor acestora, un freamăt vesperal, o atmosferă țesută din fire de borangic, onirice și ludice.
Astfel, întâlnim ipostaza unor aventurieri, cum e și acel individ care se va afla în căutarea copacului cu oameni. Facem, apoi, cunoștință cu Baltazar, cerșetorul de timp, care încearcă să se conecteze la viețile altora cu speranța dobândirii unor experiențe de viață aparte. Se mai evidențiază și acea șefă de gară, devenită un soi de paznic kafkian al unei halte, și ea un topos kafkian-buzzatian, dintr-un ținut pustiu, în care trenurile, cu excepția acestuia, nu mai opresc și unde singurătatea a devenit o formă de relief tot mai acaparantă.
Pentru participanții la straniul eveniment, timpul nu mai este acel ,,dușman vigilent și funest“, cum l-a numit Baudelaire. Căpătând consistență, el poate fi îmblânzit și modelat, precum o bucată de plastilină, conform unei predispoziții demiurgice, joculare și iluzorii, deopotrivă. Aceasta este, până la urmă, miza întregului roman, care te cucerește de la primele până la ultimele pagini devenite ferestrele unui tren ale cărui halte sunt doar imaginațiile cititorilor.